De

Cel mai actual prefix este „post”

Cel mai actual prefix este „post”. Vremea imaginilor se poate să fi trecut și ea, înecată în marea de suprafețe care mai reușesc sau nu să creeze lumi. Perspectiva ca totul să fi fost greșit/fake de la început nu mai e de mult o distopie, viitorul nu mai are nici el parfumul optimist al modernismului, iar extincția, dacă e să ne luăm după Meillasoux, a înlocuit orizontul ideatic kantian, reclamând mai multă responsabilitate din partea utilizatorului planetei. Un cuvânt pe care antreprenorul tipic îl abhoră – faliment – nu poate decât să fie pe gustul ultimilor oameni dinaintea generației complet post-umană; până la urmă, falimentul lor e un pas înspre abstractizare, însemnând o situație de echilibru a materiei pe care excesul de omenesc a ratat-o în permanență.

Drumul care conduce spre abstract are și porțiuni care sunt ele însele marcate de ratare, dar și unele de tatonare. Festivalul Temps d’Images de anul acesta a testat câteva din punctele în care oamenii prezenți și viitori se pot întâlni pe acest drum, plecând din puncte diferite și înțelegându-și misiunea în moduri diferite.

Multe dintre încercări vizau exprimarea toleranței, un fel de calitate umană supremă dar insuficient exploatată, de la care se așteaptă totul în acel viitor post-uman din care oamenii răi vor fi fost eliminați. Toleranța e și ea, până la urmă, ca toate gesturile omenești, o armă cu două tăișuri. Când e îmbibată în umor, are multe șanse să permită livrarea unui discurs inteligent. De exemplu piesa „Open” nu face paradă de umanism, ci funcționează ca entertainment construit pe baza unui research despre frecventarea sex cluburilor – între stand-up, scene de alienare urbană de tip „Black Mirror”, monolog dramatic și parodie sensibilă. Piesa e condusă de un actor minunat, George Albert Costea, care te farmecă prin inocență pentru a-ți livra câteva adevăruri mai mult sau mai puțin utile, dar probabil tocmai de aceea pe gustul generației post-truth.

Plasată la extrema negativă a evoluției umane, condiția de post-truth este desigur și un răspuns adecvat la exagerări din gama corectitudinii politice. Când toleranța este folosită în această cheie, adevărul însuși devine dezgustător și inutil. Mă gândesc la înceracrea ong-istă de piesă-manifest a regizorului croat Oliver Frljić, „Violența voastră și violența noastră”. Știam din start că fusese produsă pentru Vienna Festwochen, la care am fost și eu supusă anul ăsta, și cam știam la ce să mă aștept. Nu îmi imaginam însă că cineva ar mai putea avea prostul gust de a declama pe scenă „și cel mai rușine îmi este de voi, spectatorii acestei piese, care veniți la teatru în loc să schimbați lumea și dup-aia mergeți acasă și tot nu schimbați lumea” etc etc etc. Indiferent cât de acută este tema – în acest caz, situația refugiaților și răspunsul de multe ori impropriu dat de europeni – abordarea ong-istă e doar sursă de disconfort și evident nu are nicio șansă să producă altceva, de exemplu o mică discuție constructivă. Piesa face parte din atacul organizat împotriva propriilor aliați, în lipsa forței pentru a ataca în mod concluziv dușmanul. Dacă aștept ceva de la post-uman, atunci aștept mai multă inteligență relațională.

Rămânând în zona modurilor de abordare a adevărului, piesa Ioanei Păun adaptată după Ibsen, „Inamicul poporului”, este o ilustrare coerentă a dilemelor oricărei persoane care vrea să spună adevărul într-un context în care acest lucru contează. În piesa lui Frljić, adevărul nu avea nicio consecință – pentru că adevărul trebuie spus într-un anumit fel pentru a fi altceva decât spectacol. În „Inamicul poporului”, miza este scoaterea adevărului din condiția de spectacol în care establishmentul vrea să-l țină și livrarea lui sub formă de răspuns la întrebarea cetățenilor, „Ce trebuie să facem?” Piesa nu oferă o soluție ci prezintă voința unei jurnaliste de a nu se sustrage problemei. De fapt, proiectul jurnalistei este destinat eșecului, poate și pentru că modul de a pune problema este încă unul modernist. Ea nu este pregătită să îmbrățișeze falimentul adevărului și să activeze în condiția contemporană spectrală – regizoarea a realizat probabil acest lucru, răspunzând textului cu mijloace teatrale care au o dimenisune asumată de entertainment și interactivitate; ele relativizează rigiditatea universului ibsenian și deschid înspre problematici conexe ale reprezentării, în special ierarhiile feminin-masculin și știință-politică.

S-ar putea spune că performance-ul lui Farid Fairuz este o asumare completă a ieșirii din era adevărului, o ieșire văzută dintr-un viitor nu foarte îndepărtat dar detașat emoțional de prezent. Deșeurile prezentului sunt recuzita pentru dansul celor din viitor; nu se poate spune despre ele dacă au distrus planeta sau dacă sunt chiar rămășițele ei, pentru că ființele viitorului nu le evaluează în termeni de utilitate, ci pur și simplu în termeni estetici. Adevărul presupus de estetică este complet altceva decât realitatea și probabil în dezvoltarea ulterioară a performance-ului (aflat acum în stare de schiță), Farid va trebui să decidă ce valoare va acorda realității. Escapismul ar fi desigur o variantă incompletă, iar coregrafia ca loc în care se iese din suprafață și are loc atingerea cu realitatea ar trebui rafinată pentru a putea semnifica.

Reflecțiile despre coregrafie mi s-au impus după ce am asistat la „Macho Dancer”, de departe cel mai puternic show din program. Nu sunt o specialistă a dansului deci e posibil ca observația să fie rudimentară: dansul minuțios lucrat împreună cu o expresivitate facială de robot trans au creat o figură puternică și dezirabilă. O femeie cu un corp voluptos, sursă de fantasme care explodează în clipa când își dezvăluie accesoriul de big dick, a ținut în priză publicul – cred că mai ales femeile, pe care performance-ul ei le-a împuternicit și le-a excitat în același timp. Expresia provocatoare a dansatoarei nu îți dădea voie s-o obiectifici, dar cuplată cu sexualitatea fluidă ea contura creatura cea mai umană și în același timp inumană din universul festivalului. Un fel de uman complet, capabil de detașare emoțională reală, dincolo de toleranță și adevăr – un uman devenit în sfârșit post-.

 

Temps d’Images #9 a fost la Cluj în perioada 7-13 noiembrie 2016. Curatori: Iulia Popovici și Miki Braniște. Artist asociat: Farid Fairuz. Programul complet aici.

 

POSTAT DE

Cristina Bogdan

Născută și crescută la București, educată la Paris, înrăită la Londra. E redactor online la Revista ARTA și conduce ODD, o platformă curatorială și educațională în București....

www.oddweb.org

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *