De

Bobocii din Ostblock

In Collaboration with

Europa de Est a fost mereu un loc foarte ciudat pentru mine; probabil este mixul dintre noutate și familiaritate care nu-mi permite să-l percep ca pe un teritoriu autonom. În primul rând, există istoria comună de a fi rămas prinși de partea greșită a Cortinei de Fier, recentul trecut comunist și împărtășirea aceleiași experiențe opresive, urmată de un spirit de revoltă încă adânc înrădăcinat, până și la generația mai tânără. Apoi trecutul slav și arhitectura germanică de frații Grimm ajută cu recunoașterea instantă. Și, nu în ultimul rând, dieta noastră grasă și carnivoră, o mâncare cu un grad de confort atât de ridicat încât, cum spunea prietenul meu Pablo, a fost făcută să uiți de copilul născut mort în miezul iernii.

Ca să nu mai menționez supa genetică care dă naștere la trăsături moi, fețe rotunde și plete blonde.

Cu toate astea, există o lipsă de conexiune între români și frații noștri unguri, polonezi sau cehi. Are de-a face cu moștenirea noastră latină, frustrările coloniale de a face parte din lumea a doua și un obicei de a privi cu jind și mai înspre Vest.

Numai privind din avion înainte de aterizare, Praga pare la polul opus față de jungla de beton care este Bucureștiul – în loc de gri permanent, aici vezi acoperișuri de țiglă roșie și ceea ce pare a fi o cantitate infinită de verdeață. Capitala cehă e mai aproape de decorul dintr-un film de Wes Anderson decât de un coșmar post-socialist.

Apropierea sa geografică de Berlin, dar și de Viena, a ajutat de asemenea cu dezvoltarea orașului; copii de la arte arată mai cool, normaliferii sunt mai dezghețați la minte și până și spațiile de artă random arată mult mai decent.

În timp ce în București îți cam dai seama cu ce se mănâncă scena de artă în 3 zile și vreo 7 vizite la muzee/galerii/instituții, la Praga primeai peste față un pamflet cu vreo 40 de art venues.

Normal, putem spune că îți trebuie mai mult decât o mână de vizite pentru a ințelege cu adevărat complexitățile unei scene străine, dar pentru ochiul avizat este destul de ușor să-ți faci o idee.

Daca în arta românească ne plângem de obsesia constantă cu vesticizarea și sincronizarea cu anumite trenduri, majoritatea artei cehești pe care am văzut-o părea să sufere de dorința exacerbată de a face parte din piața globală. Cu un buget de producție mai ridicat și largi invesții în absolvenții academiilor de arte din partea statului și a consiliului local, rezultatul este mai plăcut estetic, însă lipsit de un chutzpah născut dintr-un context de criză și precaritate.

În ultima vreme am fost mai mult turist în lumea artei contemporane decât membru full-time, parțial datorită plictiselii cronice cauzate de prea mult timp petrecut prin școli de artă. Acum mă concentrez pe punctele de la intersecția dintre galerie și dancefloor.

Vorbim de cele șase grade de separare și cum mereu există o conexiune între noi și fiecare a șasea persoană; ați observat vreodată cum indiferent unde te duci, există mereu această căutare de structuri familiare? Nu vorbesc despre a avea un McDonalds în fiecare loc de pe planetă, dar de faptul că, dacă vei căuta suficient, vei găsi până și în deșert un loc de yoga, un party sau gogoașa preferată. Odată cu globalizarea, societățile noastre tind să se reproducă în micro-ecosisteme la scară globală. Mergi la un club și vezi mereu copii cu Nike-uri în picioare și pe E, e atât de simplu.

Căutând intersecția dintre artă și scena de clubbing alternativă, am fost surprinsă să constat că deși stăm mai bine la capitolul clubbing, tinerii lor sunt cu ani lumină înaintea noastră.

Căutarea mea a început destul de greu; în primul rând, legătura mea locală a fost cea mai draguță persoană, însă operând într-un câmp cu totul separat și cu o metodologie complet diferită. Contactele sale s-au dovedit a fi utile, însă întreaga parte de cercetare a durat mult mai mult decât mă așteptam. Am ars-o mereu numai cu copii de la arte, nu-mi imaginam că tipii de la istoria artei nu petrec.

În România suntem destul de răsfățați la acest capitol, conexiunea dintre lumea artei și cea a clubului fiind destul de pronunțată. Acesta a fost un factor care a contribuit în plus la impresia de a avea un task ceva mai ușor. La urma urmei, avem peste un deceniu la activ de petreceri și festivaluri de muzică electronică la MNAC, iar fiecare al doilea DJ/producător pe care-l cunosc a terminat foto-video.

Cum spun francezii, c’est pas evident.

Până și în țara în care există Lunch eat, Easterndaze și locuri ca Meetfactory, o instituție multifuncțională cu un program complex care include AiR, galerie de artă contemporană, teatru și concerte conectate la rețeaua SHAPE, cultura de club alternativă poate fi dificil de găsit.

În momentul în care l-am cunoscut pe Lumír Nykl dupa câteva zile, am simțit în sfârșit că vorbesc aceeași limbă cu cineva.

Lumír făcea încă parte din colectivul A.M. 180 la momentul respectiv, responsabili pentru galeriile Futura și Karlin Studios și festivalul Creepy Teepee, un fel de Rokolectiv anarhist.

L-am cunoscut în sfârșit la vernisajul show-ului de final de semestru al departamentului Supermedia, îmbrăcat tot în negru, cu un tricou kitsch înscris cu litere gotice și teneși arhitecturali. Restul grupului lui arătau exact ca tinerii pe care i-am reperat și anul trecut la 3hd, pe trendul health goth x 90s rave x post internet angst.

Dar cel mai suprinzător aspect nu era look-ul lor scos de pe Tumblr, ci muzica pe care o ascultau și promovau. Deși arătau exact ca și queerii de la noi, trăiau pe cu totul altă coloană sonoră.

Când mă gândesc la nightlife-ul românesc, pentru mine imaginea undergroundului pe lângă imperiul ROminimal este compusă din DJ mai vechi precum Bogman, Fouchat, Giuser, Khidja sau Cosmir. Mai sunt câteva gagici ca Blisi, Tight Cherry sau Chlorys care fac chestii interesante (Borusiade aparține Berlinului deja), însă majoritatea sunt încă blocați în paradigma beat-ului constant, fără schimbări de stil sau tempo. Electronic Beats a făcut un feature despre „noul underground techno” născut din cenușa ROminimalului – un crew de queers și activiști fluizi care promovează un sound dark, dificil și necompromițător în țara house-ului de mall. Așa-numita scenă este de fapt doar un grup de amici afiliați cu un anumit club, încercând să emuleze sound-ul de la Salon des Amateurs și ce face Lena Willikens. Nimeni nu poate nega eforturile unor veterani precum Khidja sau Ion Dumitrescu, însă întregul articol părea un fluff piece leneș pentru grupul Corp. și gașca lui Dragoș Rusu care pune la Kran.

Într-o epocă în care positive action și succesul crew-urilor female-identified only ca SIREN, Discwoman sau Apeiron Crew, a forma un astfel de colectiv local pare la mintea cocoșului. Din păcate însă, Corp. nu se prezintă ca un crew, ci dorește să fie o „platformă” de susținere a artiștilor care se identifică ca femeie atât pe dancefloor cât și în studio, facilitând producția muzicală și oferind suport moral surorilor muzicale în ghena misogină care poate fi Bucureștiul. Inițiat de Muva de la Queer Night, Cosima von Bulowe și starul în rapidă ascensiune Chlorys, întregul lor manifest este un scop ambițios însă confuz, mai ales când în spatele acestui spirit de incluziune, de fapt, doar susții DJ care-ți împărtășesc sunetul și estetica. Îmi pare rău ladies, însă mie mi se pare că voi aveți pur și simplu un crew de techno.

Cu toate astea, Corp. sunt singurul colectiv de la noi care primește atenție internațională, cu validări precum sloturi la NTS radio, gig-uri în Berlin și deal-uri cu agenții de booking. În ciuda esteticii lor cyberpunk ’90s revival post-internet, aceste gagici de 20 și ceva de ani încă pun acel sunet influențat de minimal, slow și artsy de la Dusseldorf. Cu excepția Adm1nei, care în producțiile sale experimentează cu sonorități de house, vibe-ul lor e tineri de Berlin exploatând un trend de acum 10 ani. Și, normal, toate gagicile au terminat arte sau design, având cariere cu un succes relativ ca artiști vizuali (Chlorys aka Mihaela Vasiliu) sau ilustratori (Andronis, Ada Mușat).

Înapoi la Praga, vedem o scenă muzicală mai puțin implicată politic, dar mai progresivă din punct de vedere sonor, adunată în jurul A.M. 180, NEONE Club și Lumír. Anul trecut la Unsound cele mai reușite petreceri au fost cea de miercuri din bucătăria de la Hotel Forum, curățată de Łukasz Warna-Wiesławski, care se ocupa de SHAPE, cu colective gen Naafi din Mexic și DJ berlinezi ca Mobile Girl și selecția de vineri în Room 2 care a ajuns să fie cunoscută în analele Unsound ca „the footwork room”. Acești mileniali pun sunete fresh, deconstruite, îmbinând elemente de rave anii ’90 cu estetica de Tumblr, Eurodance, grime și trap. Este un colaj cu BPM rapid, bazat pe sampling, în care bucăți familiare devin distruse, distorsionate și tăiate în asamblaje de nerecunoscut care încă sună oarecum familiar. E un amestec dur, coios și umoristic, un văr de a doua cu footwork-ul de Chicago care poate să nu pară funcțional când îl asculți acasă, însă care acționează ca un catalist inter-generațional pe dancefloor.

Era exact același vibe de la 3hd în Berlin, care au ales artiști ca Foodman și hibrizi fresh de la Teklife ca DJ Paypal și Uniiqu3.

Numit „post genre”, „post club music” sau pur și simplu „post eveything”, aceasta este ca mai factuală expresie a postmodernismului în muzica de dans. Influențat de micro trenduri precum seapunk, witch house și PC music, principiile din spatele genului sunt perfect aliniate cu ceea ce face arta contemporană interesantă acum, cum ar fi recontextualizarea, colajul și o doză sănătoasă de sarcasm. Vorbim despre DJ care se distanțează de mentalitatea de digger obsedat căutând discuri rare la 400 de euro pe Discogs și devenind ceva mult mai creativ, pășind într-un teritoriu democratic. Până la urmă, acești puști remixează Madonna circa Frozen și Beyonce.

În timp ce galeriile românești au început deja să coopteze arta post-internet (de exemplu, ODD sau Suprainfinit) de câțiva ani deja, dancefloor-ul a rămas în urmă. Venus X a început petrecerile gh32gh0t4k în New York acum mai bine de 6 ani. Până acum, noi am avut probabil 3-4 artiști împrăștiați de-a lungul a mai multe evenimente Rokolectiv…

În Praga, aproape fiecare tânăr cool pe care-l întâlnești este cu muzica ASTA, cu buze vișiniunînchis, unghii false și un tricou loose cu litere black metal care merge cu pletele lor albastre și teneșii Nike Paranorman. „Oh ai fost la 3hd?? Te super invidiez!” – acesta a fost unul dintre primele schimburi de replici pe mail dintre mine și Lumír. „Știi c-o s-o avem pe coucou chloe să facă un live la Creepy Teepee, de-abia aștept!”.

Jakub Hošek, pictor de profesie, a început colectivul A.M. 180 în 2003 și labelul AMDISCS, extinzând estetica galeriei în lumea muzicii, ceea ce la rândul ei a dat naștere la Creepy Teepee. Festivalul este finanțat de diverse burse, programul muzical fiind completat de talk-uri cu filosofi și activisti.

Am avut experiența sunetului de la Praga în primul meu weekend acolo, la un party la NEONE, un loc despre care am citit într-un feature în Electronic Beats și review-ul unei amice la Lunchmeat. Evenimentul a fost organizat de Markéta VuTru, din spatele petrecerilor Medicine, un mix între sonorităti noi și rezidenți de la NEONE, invitând oameni ca Gaika sau Lotic în trecut. NEONE este un clubușor de 200 de oameni, în zona un pic dubioasă din districtul Holešovická. Trebuia să treci peste o autostradă și să ajungi la acest mall semi-abandonat pentru a găsi clubul, și chiar și cu un GPS trebuie să întrebi paznicul relicvă comunistă unde e intrarea bună.

Evenimentul avea doi oameni din crewul Blazing Bullets, înființat de Lumír și curatoarea Tina PoliačkováLumír aka dzurillah, a fost la istoria artei și este editor la Art Talk, iar prietena lui Tina a terminat la  UMPRUM, activează că curator și pune muzică drept dirrtina. Însă în acea seară a fost Adina Sobotková aka NEW MAGIC MEDIA, reprezentând crewul BB, și David Střeleček aka Evaunit1 din colectivul BCCA/death reaper seal corp in deschidere la coucou chloe.

În mod amuzant, debutul timid al lui coucou chloe anul trecut la 3hd promovat de creamcake berlin a dus la mutarea ei la Londra, urmată de un slot la NTS, adoptarea de labelul Nuxxe și un booking pentru Unsound 2017 pentru tânăra franțuzoaică. Și ghici ce – a terminat artele la Vila Arson în Nisa.

Călătoria mea s-a încheiat cu vernisajul de la showului anului al absolvenților de la Academia de Arte (a nu fi confundată cu UMPRUM, școala de design, artă și arhitectură, cu un aer mai cool), un display glorios de finanțare publică și marketing isteț. Cu un catalog stufos și merchandise, showul, numit New Wave, ocupă o aripă întreagă din Galeria Națională.

A fost probabil EVENIMENTUL anului, locul în care curatorii veneau să vâneze noile talente. Dar, în afară de decizia inspirată din partea scengrafilor de a plasa statuile cu sfinți din sec. 17 de la secția de restaurare alături de opere contemporane, lucru care m-a făcut atât pe mine cât și pe Anca Benera și Arnold Estefan să le interpretăm ca pe lucrări contemporane criticând moștenirea catolică, restul lucrărilor erau mai degrabă puerile.

Evenimentul cu adevărat interesant se întâmpla pe lunga terasă de afară, unde dirrtina punea niște rap mișto împreună cu restul crewului BB în fața unei audiențe confuze de colecționari de artă plictisiți îmbrăcați în Miu Miu, profesori ușurați și părinți de absolvenți în extaz cu florile într-o mână și frații mai mici în cealaltă.

A fost disruptiv, complet nelalocul lui și absolut punk rock să auzi voci de negrese legănându-și cururile, înconjurate de cărucioare de copii și oameni scorțoși din industrie. Tina a fost cea care a sugerat evenimentul curatorului și a fost un act de perfect anarhism deghizat în petrecere. Seturile lor nu erau genul de DJ de lounge de Miami, plasat într-un colț la vernisaj, ci un act subversiv deghizat în favor.

Și, cum spunea Arnold, arta parcă alunecă mai bine pe gât împreună cu o muzică cu mulți bași. La urmă urmei, Praga pare să aibă o relație mult mai strânsă între galerie și dancefloor decât poate părea la prima vedere.

Din păcate, în momentul publicării acestui material, m-a întristat să aud că Lumír și Tina nu mai fac parte din colectivul A.M. 180. Nu mi s-au oferit detalii, dar este unul din acele incidente care ilustrează tensiunea continuă dintre lumea artei contemporane și club.

În final, anul acesta am fost martori la Anne Imhof câștigând Golden Lion la Veneția cu un performance care era practic neo-Berghain health goth. Cultura de club este un amalgam bogat de politic, estetic și social cu care lumea artei de abia ce începe să între în mod conștient în dialog.

Probabil lumea artei contemporane de la Praga nu este atât de interesantă, însă infuzia de sânge proaspăt și rebeliune creativă din partea acestor club kids este probabil ceea ce ar trebui să cultive pe viitor.

 

Rezidența Andrei în Praga a fost posibilă cu sprijinul AFCN.

POSTAT DE

Andra Chițimuș

Andra Chițimuș este sound artist și cercetător de origine Română. A făcut un master de istoria și teoria artei la Paris 8 cu profesorul Roberto Barbanti, cu un focus pe sound art, urmat de u...

acwrites.tumblr.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *