Văd 2 moduri de expunere a lucrărilor pe Facebook: primul este un fel de expunere permanentă în cadrul profilului personal pe Facebook, atunci când proiectele artistice sunt diseminate printre informaţiile din viaţa artistului. Mix-ul acesta de artă şi (auto)biografie face ca referinţele la viaţa privată (pe care le întâlnim în mod uzual la majoritatea utilizatorilor fideli ai platformei şi care au un conţinut minimal de realitate) să fie supra-estetizate. Întâlnim foarte multe exemple în acest sens, însă mie îmi place în mod special Heliana Adalgiza – profilul de Facebook, Heliana Rotariu – omul sau Aitch – artistul, în al cărei cont dăm peste poze din călătorii, momente din viaţa cotidiană, lucrări, intervale din atelier, proiecte în curs sau definitive, un album pe nume „Uhla”, fotografii din sfera personală, artistică şi hibrizi între cele două care împreună constituie un fel de work in progress ademenitor al unei vieţi umane şi profesionale expusă online sub forma a ceea ce nu e.

Lucrările infiltrate printre pozele personale au câteva particularităţi notabile. Prima dintre acestea este faptul că fiind colecţionate şi clasificate după considerente estetice proprii, neîngrădite de rigorile galeriilor şi de cerinţele curatorilor sau publicului, aceste lucrări au un tip de existenţă autonomă care se pliază în mod convenabil pe mecanismul Facebook-ului care presupune un răspuns aprobativ din partea publicului prin Like,  Share şi comentarii binevoitoare. Independenţa lucrărilor în acest context este limitată de toleranţa publicului şi a factorilor de decizie ai Facebook, atunci când avem de-a face cu lucrări care contestă graniţele morale sau estetice. Este vorba despre acele „Community Standards” ce impun un set de reguli etice care privesc nuditatea,  conţinuturile sexuale,  violenţa, etc. şi care în definitiv limitează dreptul la opinie. Dacă luăm în considerare că actul artistic are mai bine de 100 de ani de atitudine transgresivă declarată şi asumată, pe care Facebook îi trece cu vederea în favoarea popularităţii platformei, atunci putem spune că publicul larg este cel care reglează şi filtrează conţinuturile, în cazul nostru artistice.

Limitată sau nu, expunerea  portofoliilor de artist pe Facebook  reprezintă în cele din urmă un mijloc foarte valoros de a-şi face reclama şi a-şi vinde arta, nu implică costuri şi este la îndemâna oricui, timpul de acces la public sau la eventualii clienţi fiind foarte scurt. Aşa îmi închipui că s-a întâmplat pentru Vlad Eftenie, care într-un articol în Observatorul Cultural spunea că a fost contactat de OMA Vision pentru a fi fotograf la Festivalul Enescu, după ce în prealabil i-au urmărit fotografiile postate pe reţelele de socializare (Observatorul Cultural, nr. 535, pg. 14). Un exemplu concludent este Paul Heard, artist englez care şi-a câştigat notorietatea promovându-şi şi vânzând picturi pe Facebook  şi care a recunoscut că foarte multe din oportunităţile pe care le-a avut au fost obținute prin intermediul platformelor  de socializare online (Artists and Digital: Why Social Media Is the New Gallery), iar pe Twitter are un cont în care fotografiile cu animalul de companie sunt intercalate cu fotografii ale lucrărilorde artă, publicul fiind astfel mai receptiv la creaţia artistică pentru că, să recunoaştem, tuturor ne plac (auto)biografiile. Acesta este, din punctul meu de vedere, chiar principalul motiv pentru care unii  artişti au mai multă popularitate online, postările devenind cu atât mai comentate şi „share-uite” cu cât dincolo de ele se poate percepe o implicare personală a autorului.

Cel de-al doilea tip de expunere pe Facebook, cel temporar, îl putem identifica sub forma evenimentelor care au loc pe Facebook, iar spaţiul de expunere al lucrărilor este mediul online.

În primul rând se pune problema: de ce un artist ar alege Facebook-ul pentru a expune în locul unei galerii? Reprezintă cumva contactul cu o galerie o constrângere instituţională ascunsă, înăuntrul căreia operele de artă sunt evaluate, expuse şi comercializate sau soluţia Facebook este doar o alternativă ieftină  şi la îndemâna oricărui tip de public? Din propria mea experienţă curatorii care nu sunt artişti au de multe ori o atitudine discriminatoare faţă de lucrările de artă în sensul că valoarea acestora este calculată numai în funcţie de profitul pe care îl pot aduce. Din perspectivă economică este cât se poate de corect dar ce se întâmplă când cerinţele publicului în materie de artă sunt circumscrise unei educaţii vizuale, culturale lacunară? Se întâmplă lucrul cel mai evident: lucrările artistului devin vehicule pentru interesele galeriilor comerciale şi ale clienţilor, iar valoarea sa ca artist scade. Nu mai există timp pentru experimente, pentru reinventare şi în general pentru niciun fel de (re)evaluare personală. De aici încă tendinţa spre cultivarea spaţiilor alternative. Într-un astfel de context se poate plasa un eveniment ca „Gume de şters” al Alinei Andrei care a avut loc pe 5 octombrie, pe Facebook. Expoziţia a avut de fapt 2 locuri de existenţă unul fiind „Uscătorul”, aflat, după cum spune artista pe pagina evenimentului, într-o uscătorie de rufe dintr-un bloc comunist. Uscătorul funcţionează ca spaţiu temporar de artă, la confluenţa dintre atelier, galerie virtuală şi cafenea secretă unde „se pune ţara la cale”. Publicul nu este însă invitat la vernisaj în acest loc ci pe Facebook făcând din acesta din urmă cel de-al doilea loc de expunere. Site-ul de socializare reprezintă, în cazul acestei expuneri, un context care, cel puţin parţial, se reglează după exigenţele artistei pentru un spaţiu alternativ  unde nu ne mai vorbim fără rost înainte de discursul care se tot lasă aşteptat şi nici nu ne mai înghesuim după paharul cu vin şi pişcoturi. Într-un fel, când am spus spaţiu alternativ, mi-am adus aminte de sensul original al termenului când au apărut pentru prima dată în S.U.A. şi erau amplasate în mansarde sau în clădiri abandonate, a căror funcţionalitate iniţială fusese deturnată, servind ca atelier, dar în egală măsură şi ca spaţiu de expunere, iar caracterul lor era temporar aşa cum e tot ce se postează pe Facebook şi după ce dai „refresh” s-a pierdut undeva în reţeaua complicată de ştiri. Tot pe Facebook găsim din toate câte puţin şi de peste tot piese minuscule de puzzle şi dacă admitem  că lucrarea de artă are calităţi estetice distincte în funcţie de locul în care este expusă atunci fotografiile Alinei şi lucrările de artă în general se contaminează online de o reţea umană – virtuală  unde au loc dar nu sunt niciodată cu adevărat la locul lor.

La fel se întâmplă şi cu lucrările din seria de expoziţii pe care Mircea Nicolae  le-a  avut in 2014 pe Facebook în fiecare luna, timp de un an – „The Facebook show”. El a susţinut că în felul a cesta nu a mai pierdut timp pentru găsirea unui spaţiu de expunere, iar informaţia vizuală a ajuns foarte repede la foarte mulţi oameni. Evenimentul se situează într-o zonă experimentală, unde demersul artistic este lăsat intenţionat incomplet şi lasă loc unor reveniri ulterioare. Alături de fotografii şi filme, artistul îşi prezintă şi un concept. Şi aici ne putem referi la predilecţia artistului pentru spaţiile ieşite din comun dacă ne aducem aminte de „galeria de apartament” pe care Mircea Nicolae  a construit-o in sufrageria casei sale. Ce sunt de fapt aceste reutilizări ale apartamentului, uscătoriei, ale liftului lui George Roşu din „The Ups and Downs of being an artist” şi ale mediului online? Le putem numi alternative pentru galerii sau alternative de gândire?

Oricum ar fi, Facebook-ul este un fenomen interesant pentru lumea artistică pentru că ilustrează forme de subzistenţă sau rezistenţăa artiştilor într-o societate hedonistă bazată pe principiul If you’re not having fun, you’re doing it wrong.