februarie 14, 2018

De

Ce ascund munții?

La sfârșitul anului trecut s-a deschis la Galeria Ivan expoziția Oare munţii ştiu?, o retrospectivă a grupului format din artiştii Ion Râmnic și István Mihály, activi în spațiul transilvănean. Grupul a fost descoperit de Mircea Nicolae, curatorul expoziţiei, în cadrul unei rezidențe de cercetare la Târgu Mureş. Mircea Nicolae contextualizează în cadrul biografiei și operei celor doi artiști o serie de acțiuni performative queer (sau mai precis pre-queer), organizate în munții Carpați, pe diferite trasee turistice. Am stat de vorbă cu Mircea Nicolae proiectul Oare munţii ştiu, care umple un gol semnificativ al istoriei artei românești din cea de-a doua jumătate a secolului XX.

Imagine din expoziția „Oare munții știu” ©Galeria Ivan

Spune-mi te rog, pentru cei care nu au văzut retrospectiva curatoriată de tine de la Galeria Ivan, ce face acest proiect atât de urgent astazi? Ce aduce nou?

Cred că e vorba de o potrivire cu timpul în care trăim. Ce vreau să spun cu asta e că atât peisajul artei contemporane românești, cât și istoria spațiului public românesc din anii 70 și 80 devin astăzi în mod brusc foarte relevante. Mă gândesc atât la formele inovatoare de muncă artistică din acei ani, care sunt astăzi recuperate de mainstream, de multe ori în forme puternic ficționalizate, dar și la inițiative de tipul Coaliția pentru Familie, care urmăresc cu bună știință să restrângă drepturi și să micșoreze, pe cât posibil, spațiul public de astăzi.

Noutatea relativă e dată de „descoperirea” unor artiști necunoscuți din Târgu Mureș, care umplu un gol în istoriografia de artă locală, din care lipsesc categorii întregi de actori sociali. De fapt, aceștia au fost extrem de lucizi față de timpul în care trăiau și au dus de multe ori vieți extrem de utile comunității, fiind și productivi la nivel cultural.

 

În prima sală a expoziţiei făceai un apel către specialişti să studieze opera celor doi. Poţi să-mi spui pe scurt câte ceva despre istoria lor? Crezi că se vor lăsa studiaţi?

Vorbim despre doi artiști născuți în anul 1942. Ion Râmnic se naște la Reghin și Istvan Mihály se naște la Miercurea Ciuc. Se cunosc în 1960 la Universitatea de Artă de la Cluj. Din acel moment încep să lucreze împreună, mai întâi ca studenți, apoi ca artiști independenți.

În 1965 inițiază proiectul Oare Munții Știu?, care e o serie de lucrări performative ce chestionează relația artei noi cu publicul, cu natura, dar și cu corpul social și cu limitările sale. Acțiunile se desfășoară pe perioada anilor 70 și 80, continuând, cu întreruperi, până în ziua de astăzi. Locul ales de cei doi pentru munca artistica a fost de la început peisajul natural al munților Carpați, folosind ghidurile montane oficiale.

În paralel cu munca artistică independentă, cei doi își câștigă pâinea făcând artă decorativă murală pentru proiectele de arhitectură ale timpului – adică fabrici, școli și alte instituții locale.

Tind să cred că pe viitor acești artiști își vor oferi mai degrabă opera pentru a fi studiată, păstrându-și viața privată pentru ei înșiși.

Imagine din expoziția „Oare munții știu” ©Galeria Ivan

În urma cercetării ţi-ai făcut o imagine de ansamblu despre arta lor, cum o definești?

Cred că proiectul meu curatorial e mai degrabă o întâlnire bruscă cu un univers artistic pe care nu îl cunoșteam. Mi-am petrecut două săptămâni în arhiva B5 Studio, cu ajutorul căreia am găsit câteva indicii despre existența acestui corp de lucrări. Ideea mea a fost apoi să cer acordul artiștilor pentru a scoate o parte din el la suprafață, cat mai repede posibil.

Dacă ar fi să încerc totuși un răspuns, aș zice că, dincolo de ineditul unor lucrări până acum necunoscute, dar și dincolo de ineditul apariției bruște a unor autori din arhiva culturală, munca celor doi are un aer destul de tipic pentru ceea ce se întâmpla în arta românească în anii 60 și 70.

Pe scurt, așa cum arată Ileana Pintilie, artiștii din UAP trăiau vieți duble. În spațiul public executau comenzi ale statului, pe teme prestabilite. Iar în spațiul privat, adică în atelier și în viața lor privată, lucrau, mulți din ei, artă experimentală. Un accent pe acțiune, în detrimentul mediilor picturii și ale sculpturii, considerate tradiționale, e marca definitorie a anilor 60, 70, chiar și 80.

Mergând dincolo de spiritul timpului, încercând o definire particulară a artei celor doi, aș spune că au folosit încă de la început suportul efemer al acțiunilor în peisaj pentru a-și pune în discuție preocupările teoretice legate de limitele noii arte, investigând în același timp și probleme legate de sexualitate și libertate individuală.

Apoi, istoricul Hans Belting observă la un moment dat că există o diferență fundamentală între artiștii din vestul Europei și cei din Est, mai ales înainte de 1989. Conform dânsului, acea diferență consta în convingerea fundamentală în puterea artei, lucru dispărut demult din conștiința vestică.

Cred că ăsta ar fi un bun punct de pornire pentru înțelegerea artei lui Ion Râmnic și Istvan Mihaly. Mă gândesc în mod precis la faptul că e vorba de o serie de gesturi care apar dintr-o nevoie de a comunica cu sine și cu ceilalți. Dar și dintr-o nevoie de a te situa, în mod hotărâtor și fără compromisuri, atât față de sine cât și față de contextul social și istoric.

 

Cum au reușit să se eschiveze de obligaţia de a face artă oficială?

În măsura în care au făcut arta decorativă, e dificil de spus că s-ar fi eschivat complet. După arta de propagandă explicită, care era mai ales după 1970 legată de cultul personalității liderului politic, arta decorativă a fost puternic încurajată de regim, tocmai pentru aparenta ei neutralitate. E clar că neutralitatea asta putea fi și o formă de abandon. Pe de altă parte, dată fiind viața dublă a artiștilor din vremea respectivă, împărțită, cum era, între arta oficială și arta de atelier, e important de văzut cum se echilibrează cele două planuri. În cazul artiștilor de față, e vorba de o retragere pe terenul neutru al artei decorative, la nivel public și de o muncă independentă de arta oficială, la nivel privat.

 

Cât de departe merge homoerotismul dintre ei? Au trait împreună, ascunşi până în 2001?

Noțiunea de homoerotism e un pic inadecvată în context. Proiectul lor conține niște indicii clare că e vorba de un cuplu, format din doi bărbați care au trăit și au muncit toată viața împreună. Pe de altă parte, erotismul din munca lor are mai degrabă o forma poetică. Și ca să fiu mai clar, nu e vorba de erotism, ci de dragoste. Asta e de fapt unul din lucrurile care m-a atras la munca lor, muncă în care se văd și conținuturi ale vieții private. Faptul că doi oameni luptă pentru a trăi cu demnitate propriile alegeri și propria viață emoțională. N-aș zice că au trăit ascunși, pentru că ambii au fost prezenți în spațiul public tot timpul, încă din anii 70, prin viața lor profesională de artiști decorativi.

Pe de altă parte, da, e clar că și-au protejat intimitatea de ochiii celor din jur. Și pe bună dreptate, în măsura în care Târgu Mureș e marcat de două naționalisme, cel maghiar și cel românesc, care ambele au prea puțin timp pentru toleranța față de minoritățile sexuale, față de Romi, sau față de săraci.

Astfel, trăind într-un oraș hiper-conservator, cei doi au ales să își trăiască viața în liniște, bucurându-se de profesia lor, de munca lor artistică și de intimitate.

Ce e apoi foarte important e că această distanță impusă de însăși societatea în care trăiau le-a oferit ocazia de a trăi fericiți, pe cât posibil, dar și de a observa cu mai mare acuratețe ce se întâmplă în jurul lor.

 

Este de notorietate faptul că, în România, între 1938 și 2001, practicarea homosexualităţii era pedepsită penal. Criticul de artă Petru Comarnescu a oferit adresea securităţii comuniste liste cu oameni de cultură gay. Deși Boia nu vorbește despre asta în selecția documentelor pentru volumul dedicat notelor date de Comarnescu [1], „Dosarul Anton”este o importantă mărturie despre despre viaţa comunităţii gay din aceasta perioadă. Ion Râmnic și István Mihály apar pe o listă secundară, ca suspecţi (doar) de homosexualitate. Cunoşti experienţele lor în acest sens?

[Statul încă nu a desecretizat arhivele miliţiei de moravuri!]

De la începutul acestui proiect am încercat să disociez, din discreție, artiștii Ion Râmnic și Istvan Mihály de personajele istorice care le corespund. Ce vreau să spun cu asta e că nu am pus mai multe întrebări decât era cazul și nu am încercat să aflu mai multe informații decât cele care mi s-au dat.

Motivul e exact problema legislativă menționată de tine mai sus.

Am considerat că misiunea mea, în calitate de curator, este de a pune cât mai bine în context lucrările. Și de a proteja, pe cât posibil, artiștii de cei care ar vrea să-i pedepsească retroactiv pentru întreaga lor viață trăită până acum. Pe parcursul vernisajului de la Târgu Mureș, de exemplu, mulți m-au întrebat unde sunt artiștii. Și era clar că întrebau pentru ca voiau să îi tragă la răspundere pentru lucrări.

Aflu cu surprindere lucrurile pe care mi le spui mai sus, dar e vorba de o surprindere mică, de fapt. Nu mă îndoiesc ca lucrurile pot sta așa. Pe de altă parte, cei doi fiind încă în viață, trăind încă într-un mediu social ostil, nu am încercat să le aflu experiența personală dincolo de ceea ce mi-au spus prin lucrări.

Conținutul lucrărilor fiind destul de explicit, nici nu era nevoie de precizări suplimentare. Cred că tipul ăsta de responsabilitate și-l pot asuma ei înșiși. Sau îl pot refuza, după cum consideră ca e mai bine pentru propria lor viață.

Personal, cred că gestul lor artistic e destul de tranșant și că dovezi documentare cum e cea de mai sus pot doar să adauge câte ceva la înțelegerea muncii de producție. Dar impresia mea e că proiectele de artă ale celor doi sunt niște statement-uri mult mai puternice decât simpla calitate de suspect al unui stat represiv.

Date fiind cele de mai sus, las unor istorici de artă misiunea de a pune în context legal arta celor doi, sperând că interpretările ce vor veni o să pună un accent necesar pe importanta muncii artistice, într-un context istoric punitiv care poate fi dovedit, iată, cu documente.

Imagine din expoziția „Oare munții știu” ©Galeria Ivan

 

Înțeleg perfect dorința lor de a rămâne anonimi şi în afara sistemului şi cred că este admirabil că au lăsat povestea lor să fie spusă mai departe. Dacă s-ar răzgândi şi într-o zi ar fi hotărâţi să expună, crezi că sunt şanse să fie înţeleşi?

Într-un fel, suntem deja dincolo de acel punct, pentru că există această expoziție. Adică deja putem spune că, la nivel profesional, ca artiști contemporani, acum cei doi au fost recuperați de memoria colectivă, chiar dacă temporar. Apropo de sistemul artei contemporane de astăzi în partea lui comercială, cei doi par să fie prea puțin interesați, în sensul că, la vârsta de 76 de ani, nu sunt atât de nesăbuiți încât să investească speranțe într-un succes de piață.

Interesul celor doi rămâne legat de ideea de a urmări o nevoie interioară și de a spune ceva despre lumea în care trăim. Spre norocul meu, ca și curator, am primit și acordul de a le arăta lucrările, după atâta timp.

Pentru mine a fost hotărâtor în această decizie și faptul că anul 2017 a fost atât de marcat de discuția din jurul Coaliției pentru Familie, context în care expoziția de față vorbește și despre alte moduri de a vedea viața intimă, dincolo de această accepțiune violentă și atât de banală, conform căreia corpul aparține nu individului, ci comunității, care poate hotărî ce să facem cu el în privat.

Deci aș spune că s-au răzgândit, pentru că venise timpul.

Apoi, șansele de a fi înțeleși sunt mari, atât de către prieteni, cât și de către dușmani. Arta celor doi e extrem de directă, chiar dacă folosește intermedierea poeziei ca stare, a textului literar ca mediu, sau a formei estetice, la nivel de obiect.

Șansele de a fi acceptați chiar și doar ca artiști de către o majoritate depind foarte mult de componentele sufletești ale acestei majorități.

Am totuși o bănuială că artiștii nu mai caută demult aprobarea celor lipsiți de disponibilitatea de a o acorda. Și că în acest context e mai importantă transformarea unei arhive private într-un bun public, dar și faptul că această arhivă, prezentată în expoziție destul de fragmentar, e extrem de utilă, operând numeroase vindecări ale unor răni personale și colective.

Cred că sunt mulți cei care se vor simți răscumpărați de povestea celor doi, atât de prezentă în expoziție.

Și că se vor bucura de acest dar, dincolo de o înțelegere imediată, fie ea mai restrânsă sau mai extinsă, în funcție de privitor.

 

Crezi că arta mai poate juca un rol de mediator pentru deschiderea majorității spre minoritate? Acțiunea Coaliției pentru Familie are în spate un gest extrem de mobilizare justificat de un grad foarte mare de conservatorism și mă întreb dacă la nivel personal nu este motivat doar de ură. E un timp enorm investit în strângerea a 3 milioane de semnături pentru un subiect care în fapt nu e prioritar în viața heterosexualilor. Familia gay este un subiect tabu (sau blamat) în România.

Impresia mea e că rolul artei nu a ținut niciodată de mediere. Nu e vorba de o prezență mai prietenoasă decât altele, în spațiul social, care are și timp și disponibilitate să aibă grijă de alții. Cred mai degrabă că arta păstrează trează conștiința celor care o practică și a celor care o privesc. După mulți ani în care am crezut cu naivitate că vorbim de o majoritate, acum știu că tipul de oameni care trăiesc în jurul artei contemporane e extrem de mic. Asta nu neagă posibilitatea altora, din alte poziții sociale, de a avea acces.

Dar accesul e condiționat atât de cultură, cât și de necesitatea de a depune un efort intelectual susținut.

Cred totuși că domeniul artei e o zonă în care se pot afirma cu mai mare ușurință solidarități cu alte clase sociale. Și că tot aici e posibil să lansezi întregi discuții despre societate, care, într-adevăr, pot fi utile și majorității. Dar e nevoie de disponibilitate. Și nu mai cred că e misiunea artei e să schimbe oamenii. Cred că și cetățenii au obligația să își lărgească orizonturile. Dacă nu o fac, rămân aceiași, lucru care îi privește, lucru de care sunt răspunzători. Că limitările lor se răsfrâng în societate, asta e evident.

Vorbesc aici despre accesul la cultură al indiferenților, nu al celor care nu își permit, pe care nimeni nu îi poate învinui de nimic. Și referindu-mă strict la acești indiferenți, care, da, sunt o majoritate, după cum se vede și din numărul mare de semnături, îi consider a fi răspunzători atât pentru ignoranța, cât și pentru violența lor.

Chiar dacă o majoritate se ascunde după numere pentru a scăpa de responsabilitatea unor acte pe care nu ar îndrăzni sa le facă asupra propriilor comunități, toți cei prezenți acolo, pe liste, în spațiul public, sunt răspunzători.

În contextul ăsta, Coaliția pentru Familie și discuția despre familia gay este de fapt un pretext pentru a vedea cât de departe se poate merge cu violența fără a suferi nici o consecință. E doar un exercițiu antisocial de tatonare a limitelor celuilalt, destul de tipic majorităților cu tendințe sociopate.

Că problemele țării sunt cu totul altele, asta nici nu mai contează. Nici sărăcia de 40 %, nici deficitul economic, nici climatul de ură din țară. Pentru că iată, în sfârșit, o majoritate are controlul. Și crezândcu tărie că nu mai e nimeni pe lume în afara ei, își permite să îi victimizeze pe alții, ca să se simtă mai bine în propria piele.

 

Este nobil gestul de a face schimb de nume între ei, realitatea lor este performativă şi cu semnificaţii politice foarte importante. Despre ce este vorba?

În 1990, după conflictul inter-etnic de la Târgu Mureș, Ion Râmnic și-a schimbat numele, în mod legal, în Istvan Mihály, iar partenerul său a devenit din Istvan Mihály, Ion Râmnic. E vorba desigur de un gest polemic și de o încercare de a se distanța de violența din spațiul public al acelor zile.

Ca și în alte lucrări, schimbarea de nume a însemnat pentru cei doi artiști sublinierea alternativelor existente față de un prezent violent, care, de multe ori, uită de ideea de solidaritate, ascunzând-o parcă după frici colective imaginate, de multe ori complet false, ale căror consecințe se pot mereu evita, micșorându-le efectul destructiv.

 

O căsătorie politică. Punem vorbi de o artă queer, sau mai precis pre-queer?

Impresia mea e că da. E o artă pre-queer, în măsura în care noțiunea respectivă e mai recentă decât munca artistică la care ne referim. Râmnic și Mihály lucrează împreună din anii 60, iar termenul de queer se conturează ca noțiune distinctă, așa cum o cunoaștem astăzi, pe la jumătatea anilor 80.

Pe de altă parte, privind retrospectiv, e clar că proiectele celor doi vizează în mod direct dominația legală, simbolică și privată a hetero-normativității. Ce mă interesează pe mine în această discuție este faptul că Râmnic si Mihály interpretează diferența ca pe o bază pe care trebuie construită o largă solidaritate socială.

Cred că aspectul ăsta civic, care iese din cadrul restrâns al unei politici referitoare la gen, țintind la ideea egalității în drepturi la nivelul cel mai general, e o atitudine extrem de relevantă în contextul actual.

Cei doi par să spună, împreună cu mulți alții, că diferențele sunt ceea ce ne leagă împreună, ca și comunitate umană. Și că munca de catalogare și separare a actorilor sociali, bazată tocmai pe această diferență, nu numai că e violentă, dar e și inutilă, neavând cum să câștige pe termen lung.

 

[1] Lucian Boia (ed.), Dosarele secrete ale agentului Anton Petru Comarnescu în arhivele Securităţii.

 

Oare munții știu, o expoziție curatoriată de Mircea Nicolae, a fost la Galeria Ivan în perioada 15.12.2017 – 31.01.2018.

POSTAT DE

Valentina Iancu

Valentina Iancu este istoric de artă și curator. Lucrează la Muzeul Național de Artă al României. Cercetează aspecte ale modernismului românesc în relație cu politicul, suprarealismul în Eu...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *