decembrie 29, 2017

De

Cultura queer în România (I)

Queer este un termen-umbrelă asociat identităţilor neconforme normelor heteronormative. A fost recuperat de comunitatea LGBT occidentală din vocabularul homofob şi integrat treptat în noile teorii afirmative despre gen şi sexualitate. Expoziția Queer British Art 1861-1967 propune o definire fluidă în aceste direcţii, pornind de la afirmația regizorului Derek Jarman: „pentru mine să folosesc cuvântul queer este o eliberare; a fost un cuvânt care cândva mă înfricoşa.”[i]

Tot procesul transformării cuvântului queer de la insultă la concept incluziv a avut loc departe de scena românească, unde, mai mult decât oriunde în Europa Centrală şi de Est, homosexualitatea a rămas încriminată până în 2001. Dacă în perioada comunistă interdicţia a anulat posibilitatea dezbaterii, primii ani de „tranziție” au marcat începutul construirii mitologiei homofobe, bazată pe demonizarea homosexualității. Homosexualitatea apare în discursul public rar și prin asociere cu știri negative: „injuria, atacul grosolan la persoană, potopul de calomnii adresate unei întregi comunități însoțeau omniprezent acest subiect, după asasinarea cunoscutului cântăreț și animator cultural Ioan Luchian Mihalea într-o seară de noiembrie a anului 1993. Homosexualitatea acestuia binecunoscută de altfel în mediile artistice, cât și de poliția bucureșteană ce moștenise arhivele fostei miliții de moravuri, devine brusc subiect mediatic odată cu acest moment dramatic și încriminează prin generalizare drept pericol public. Homosexualii intrau pe scena istoriei post-comuniste drept creaturi periculoase, făpturi ale întunericului, cu un stil de viață ce îi transforma fie în victime, fie în agresori[ii].

În timp ce stigmatizarea homosexualităţii s-a răspândit rapid în discursul public, realitatea LGBT a rămas mai departe invizibilă mulţi ani după instaurarea democraţiei. După intrarea în legalitate au început să apară primele inițiative de construcţie identitară queer prin mijloace artistice. În acest context este preluat și termenul queer împreună cu sensurile pozitive adăugate prin asimilarea cuvântului în discursul activist. Între timp Queer a intrat parțial în limbajul uzual al scenei culturale, a devenit termen identitar-autoreferenţial pentru unii membrii ai comunităţii LGBT+; iar în ultimii ani unele feministe active în universități şi-au extins preocupările şi în această direcţie. Odată cu apariția label-ului de party Queer Night (2010) cuvântul a devenit uzual în vocabularul urban și a intrat rapid în uzul subculturilor activiste.

Producțiile artistice la intersecţia discuţiilor despre identitatea de gen şi sexualitate sunt foarte rare la începutul anilor 2000. Primele proiecte artistice care aduc în discuţie identitatea LGBT+ au fost semnate la jumătatea anilor 2000 de Răzvan Ion, Raluca Ilaria Demetrescu şi Sorin Oncu.

SORIN ONCU, IDENITY, 2004-2006

SORIN ONCU, COMING OUT, 2006

SORIN ONCU, COMING OUT (detaliu), 2006

Identitatea queer a devenit temă centrală de cercetare pentru Sorin Oncu încă de la primele lucrări expuse în Timişoara. În perioada 2004-2007 a realizat mai multe serii inspirate de dinamica vieţii LGBT şi de problemele cu care homosexualii se confruntă în România post-comunistă, majoritatea prezentate în expoziții colective în Timișoara. În acești ani s-a alăturat echipei asociației LGBTeam, implicându-se în diferite acțiuni activiste și educative pentru promovarea diversității. Este o perioada în care artistul lucrează în special cu suprafaţa plană, folosind pictură, desen şi colaj ca tehnici principale. Treptat interesul lui a mers spre bidimensional, optând pentru limbajul arte povera în instalaţii din obiecte găsite şi resemnificate prin recontextualizare. A explorat mai multe teritorii experimentale: video, animaţii, asamblaje găsite sau construite din cele mai fanteziste materiale. Sorin Oncu aborda arta prin filtrul experienţei personale: fie construia artă cu rol identitar, fie critica mecanismele de excludere și oprimare care funcționează în societatea actuală. A acţionat permanent în conformitate cu principiile artei critice, protestatare, cu care se identifica: „artistul protestatar are o vocație critică și exercită această vocație liber asociat de partea minorității într-o societate democrată și pluralistă.”[iii]

Până la sfârşitul vieţii Sorin Oncu a continuat pistele de cercetare artistică deschise în acești ani de debut, fiind unul dintre puținii artiști cu o consecvenţă în producția culturală queer. A apropriat unele rezolvări queer consacrate de artişti mai cunoscuţi ca Felix Gonzales Torres sau Gilbert & George în lucrări intime care articulează politic propria identitate. Folosind experiența personală ca punct de reper în formularea unor statement-uri politice, jurnalul critic pus-în-operă de Sorin Oncu rămâne un document inedit pentru istoria perioadei.

În aceeași perioadă, în București, Raluca Ilaria Demetrescu a deschis prima expoziție queer în oraș, la HT0003, o etapă dintr-un proiect de cercetare mai amplu. Preocuparea ei pentru subiecte queer este anterioară acestei expoziții și debutat cu un performance cu circuit închis care a avut loc în atelierul Ralucăi: „Primul gest artistic cu acest subiect a fost un performance la mine în atelier la care am invitat public și care a constat în realizarea unui mulaj în ipsos după corpul unui bărbat tânăr, persoană în trupul căreia se afla captivă o femeie și care din fericire pentru ea a devenit transgender și în cele din urma femeie. Mulajul există, încă nu l-am expus”[iv]. Raluca s-a îndreptat spre un teritoriu experimental, lucrând cu fotografie, video, performance, desene, text şi textile queer. Într-un interviu recent prin e-mail Raluca spunea: „Sunt activistă din spirit justițiar şi cu zona această şi cu altele încă. Mă cam sperie recenta apariţie pe scena publică a istericei Coaliţii pentru Familie, adunare masivă de ipocriţi care ştiu ei cum e mai bine pe lumea asta, deşi nimic şi nimeni nu vrea să le schimbe modul de viață şi nici să le atace familia”.

RALUCA ILARIA DEMETRESCU, imagine din expoziția TRANS, 2006, HT003. Credite foto Raluca Ilaria Demetrescu.

RALUCA ILARIA DEMETRESCU, imagine din expoziția TRANS, 2006, HT003. Credite foto Raluca Ilaria Demetrescu.

În memoria colectivă, cel mai cunoscut proiect rămâne expoziţia TRANS, deschisă de Raluca Ilaria Demetrescu în 2006. Expoziţia cuprinde portrele unor travestiţi pentru a căror imagine performativă artista are un interes cultural și estetic, într-o corespondenţă vizuală cu limbajul queer consacrat de fotografele Nan Goldin şi Diane Arbus, un reper încă actual în fotografia contemporană. Astăzi titlul poate induce o confuzie între transgender şi travestit[1], aceasta însă vine din folosirea recurentă în mediile queer a termenului trans cu sensul de abreviere pentru transgender, realitate cu care mediul cultural autohton nu era familiarizat în 2006. În cazul expoziţiei de la HT003 intenţia titlului era de a provoca o transgresiune a prejudecăților vizavi de travestiţi: „Iată un subiect pentru un concept artistic. Arta contemporană are disponibilitatea de a vehicula probleme umane şi sociale, de a pune întrebări. De la entertainment, la reflecţie: Cine sunt cei portretizaţi? Este vorba despre un grup social, sau avem de-a face doar cu indivizi marginali? Cum sunt văzuţi aceştia de „ceilalţi”, de majoritari? Se pot integra în societate, sau poate ar fi cazul ca „noi” să încercăm să-i înţelegem, şi să trecem „dincolo” de bariera (TRANS)?” scria Theodor Graur în textul introductiv. Raluca Ilaria Demetrescu s-a oprit la observarea genului performat de travestite/travestiţi, captată de spectacularul performativ al aparenței lor. O critică a afirmării poziţiei majoritarului în raport minoritatea invizibilă şi privirea „ceiluilalt” o propune Susan Sontag în eseul din 1973 Despre fotografie. Nu o să reiau argumentele propuse de Sontag, în ciuda faptului că unele dintre ele ar fi poate utile în înțelegerea critică a demersului Ralucăi, pentru că întotdeauna poziția altiaților unor comunități oprimate este la rândul ei una vulnerabilă. Expoziția TRANS rămâne un act de solidaritate curajos care a deschis drumul culturii queer aici. Oana Tănase scria în cronica din 24FUN[v]: „Expoziția deschisa la HT003 vorbește despre sine şi despre ceilalţi (fie ei bucureşteni ori parizieni), despre ambiguitate şi sensibilitate queer, despre politicile identităţii si ale percepţiei.”

 

[i] Derek Jarman apud Clare Barlow, Introduction în Queer British Art 1861 – 1967, Tate Publishing 2017, p. 12

[ii] Florin BuhuceanuHomoistorii. Ieșirea din invizibilitate. Ed. a 2-a rev. București, Maiko, 2016, p. 110

[iii] SorinOncu, Arta contemporană și protestul, teză de doctorat (nepublicată), Universitatea de Vest din Timișoara, p. 124

[iv] Raluca Demetrescu într-un interviu pe mail, 28.11.2012

[v] Oana Tănase, TRANS. Magie şi toleranţă, 24 FUN, București, 15-21 decembrie 2006

POSTAT DE

Valentina Iancu

Valentina Iancu este istoric de artă și curator. Lucrează la Muzeul Național de Artă al României. Cercetează aspecte ale modernismului românesc în relație cu politicul, suprarealismul în Eu...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *