august 13, 2017

De

Manifest(are) între literatura ca cenzură şi cenzura literaturii

Cu o frecvenţă destul de mare în ultimul timp, lumea culturală este străbătută de o spaimă, adesea transformată în scandal public, şi cauzată de ceea ce se crede a fi ameninţarea aşa-numitei corectitudini politice. Ori de câte ori stânga (şi nu numai) denunţă lipsa de respect, rasismul, sexismul etc. din anumite contexte de ultilizare a limbajului, dreapta reacţionează prompt acuzând-o de încurajarea cenzurii, îngrădirea libertăţii de expresie, discriminare pozitivă. Această situaţie devine şi mai complicată atunci când consecinţele corectitudinii politice, sau ale nerespectării ei, sunt legate de artă şi în special de literatură. Atunci, frica pierderii libertăţii de expresie capătă dimensiuni paroxistice şi, de la dreapta la stânga şi viceversa, aproape întreaga lumea culturală ia atitudine vehementă împotriva cenzurii. Cel mai grăitor exemplu în acest sens a fost, dacă ne mai aducem aminte, cazul atacului terorist asupra redacţiei Charlie Hebdo. În acele zile, problema corectitudinii politice a devenit secundară, iar libertatea de expresie a primit o susţinere aproape unanimă. Arta trebuie să fie liberă, presa trebuie să se exprime după bunul plac, corectitudinea politică nu poate fi invocată drept justificare a crimei şi îngrădirii libertăţii – asociate cu totalitarismul şi fundamentalismul. Mergând mai departe, pe firul acestui discurs, corectitudinea politică ajunge să fie o formă de manifestare a gândirii totalitare. O astfel de atitudine faţă de teroare şi de consecinţele manifestării ei îşi are, de fapt, originea într-un discurs ce susţine caracterul nonviolent al limbajului şi al comunicării prin şi în limbaj. Nu o singură dată am auzit de salvare prin dialog, arta comunicării şi a consensului ca un turn de fildeş în care ne putem retrage din faţa violenţelor grobiane ale lumii în care trăim. Ce rămâne în afara turnului, în lumea de jos? Făpturi inapte de dialog, toţi cei care nu pot sau nu ştiu folosi limbajul ca instrument al comunicării, cărora le lipseşte arta de a vorbi, o masă nediferenţiată lăsată pradă violenţelor de tot felul. Într-un articol mai vechi, publicat în 1974 în Political and Social Essays, Paul Ricoeur accentuează această funcţie izvăbitoare a vorbirii:

„Discursul, dialogul şi judecata raţională au de asemenea în comun faptul că sunt încercări de a reduce violenţa. O violenţă care vorbeşte este deja o violenţă care încearcă să fie corectă: este o violenţă care se plasează în sfera raţiunii şi care începe să se nege pe sine ca violenţă.”

El va acorda o importanţă majoră sensului cuvintelor care devin lipsite de violenţă în discursul raţional. Limbajul, ni se spune, este inocent, fiind unealta, codul, el nu vorbeşte, ci este vorbit, iar discursul coerent o formă de a combate expresia violenţei prin stăpânirea limbajului. Puterea/ acţiunea de a da nume face parte din această însuşire a noastră de a produce discurs:

„Nu aşteaptă cuvintele tăcute în dicţionarele noastre? Cu siguraţă că nu. Nu există încă (sau nu mai sunt) cuvinte în dicţionarele noastre; există doar semne disponibile delimitate de alte semne în acelaşi sistem de cod comun. Aceste semne devin cuvinte purtătoare de expresie şi semnificaţie când ajung să fie folosite într-o propoziţie, când sunt folosite şi capătă o valoare de întrebuinţare. Desigur, ele vin din, iar după utilizare se întorc în lexicon; dar ele capătă cu adevărat o semnificaţie numai în acea ipostază trecătoare a discursului pe care o numim propoziţie. Astfel, ele ajung în zona de conflict dintre violenţă şi discurs.”

Cel care va numi crima crimă se află pe drumul salvator.

Aşadar, revenind la cazul Charlie Hebdo, violenţa rămâne de partea gestului criminal, simpla numire şi condamnare a lui aduce liniştea noastră în faţa terorii acelui moment. Totuşi, ceea ce se uită mereu, în astfel de situaţii, este chiar capacitatea limbajului de a genera violenţă, de a produce şi menţine o stare conflictuală, stabilind relaţiile de putere între locutori, la care se adaugă potenţialităţile pe care acesta le poate actualiza, capacitatea de a-şi genera propria realitate. Scopul unui dialog nu este, de cele mai multe ori, aplanarea conflictului, ci impunerea unor poziţii ierarhice între cei care vorbesc. În procesul de idealizare a limbajului, înţeles ca instrument neutru de comunicare, se uită şi se neagă caracterul lui direct violent, nu prin simbol şi semnificaţii, ci prin efectele asupra propriului corp şi/sau asupra corpului celălalt (extra-uman). Prin acţiune. Limbajul este mereu extra-umanul pe care îl vrem luat în posesie, stăpânit. Însă el se întoarce de fiecare dată cu o violenţă pe măsura celei cu care îl ţinem închis. Dacă utopia limbajului-comunicare este construită pe excluderea greşelii, pe limba literară, şi gândită în sincronie, va exista mereu o urmă a trecutului, a dialectului, a erorii care va tulbura desfăşurarea normală a oricărei comunicări – dimensiunea isorică din limbaj, diacronia. A nega existenţa acestei părţi înseamnă a încerca să accepţi o autoritate deja instalată, să-i conservi relaţiile de putere care au ajutat-o să stabilească reguli, a trece sub tăcere existenţa celuilalt, a-i cenzura prezenţa. Şi abia în acest punct intervine problema corectitudinii politice.

“a murmur of folk,” o pastorală pop-up, extras din cartea The Republic of Exit 43: Outtakes & Scores from an Archaeology and Pop-Up Opera of the Corporate Dump, de Jennifer Scappettone (Berkeley, CA: Atelos Press, 2017), p. 34.

Raportarea la limbaj se face printr-o abordare eco/nomică – a da nume, a lua cuvintele în stăpânire este un gest care ţine de un sistem întemeiat pe o gândire economică (oikos + nomos / conducerea casei): legea casei, a stabili legea de funcţionare a limbajului, legăturile lui fixe, a fi cel care deţine legea, care deţine dreptul de a vorbi. Se creează astfel, prin nevoie de a comunica corect diferită de nevoia de a fi corect, opoziţia dintre a avea dreptul să şi a fi drept să. O ruptură între limbaj şi dreptate în deplină concordanţă cu ruptura dintre politic şi dreptate, un concept imposibil de aplicat din cauza politicului întemeiat pe relaţii de putere – cel care deţine dreptul este cel care deţine puterea; dreptatea nu poate genera realitate în acest sistem, rămâne un termen neplăcut şi greu de inclus într-o judecată raţională. Ideea de corectitudine politică ar răsturna această organizare, aducând dreptatea într-o zonă în care nu i se poate justifica raţional prezenţa, de aceea ea devine respingătoare şi imposibil de acceptat; ea vizează tocmai recunoaşterea diacroniei, a existenţei celuilalt (extra-umanului) ca limbaj. Pe de altă parte, economia limbajului are ca scop, în acelaşi timp, şi reducerea la minim a acţiunii, până la anulare, a economisi energia şi a folosi limbajul în modul cel mai ieftin posibil, reducându-i forţa materială. Trecerea sub tăcerea, prin promovarea artei dialogului specifică umanului, a ceea ce este extra-uman în limbaj reprezintă, în cele din urmă, o formă de cenzură şi incorectitudine. A fi corect politic înseamnă, din această perspectivă, a acţiona limbajul, şi astfel a acţiona dreptatea în politic, a o aşeza în locul puterii, a rupe legile şi legăturile stabilite şi a dezvălui/ dezvrăji un întreg sistem de gândire, prin redescoperirea istoriei cuvântului, discursului, limbii, forţei materiale. Este ceea ce încearcă să facă, în cele din urmă, abordarea eco/logică a limbajului (oikos + logos / studiul casei) – „a political thought can be politically correct («politiquement correcte») only if it is scientifically painstaking” (Foucault).

*

“Our digression on / Alice,” o pastorală pop-up, extras din cartea The Republic of Exit 43: Outtakes & Scores from an Archaeology and Pop-Up Opera of the Corporate Dump, de Jennifer Scappettone (Berkeley, CA: Atelos Press, 2017), p. 37.

Întorcându-ne la literatură, nu se poate susţine cenzura prin aplicarea corectitudinii politice, dimpotrivă ea ar avea ca rezultat tocmai o eliberare a literaturii şi a artei de povara cenzurii, a acelei cenzuri făcute eficiente prin estetic. Literaturii i se va reda libertatea de acţiune. Mai mult, critica îndreptată împotriva corectitiudinii politice are consecinţe negative în special asupra acelui tip de literatură care nu mai foloseşte limbajul ca simplu instrument de comunicare, dar şi care a reuşit în acelaşi timp să se rupă de criteriul estetic în modalităţile ei de funcţionare. Acea literatură care caută şi refoloseşte sau este folosită de dimensiunea diacronică a limbajului, acţionând liberă în libertate şi nu luptând pentru eliberare, a ei sau a unei categorii sau lumi pe care crede cu trufie că le reprezintă adecvat. Ea nu a reprezentat niciodată istoria, ci a creat-o. Ceea ce contează, în cele din urmă, este că o astfel de literatură nu mai lucrează din interiorul esteticului, ci funcţionează pe modelul ştiinţific al cercetării şi experimentului de tip ficţiune, adică fără pretenţia de a se legitima prin puterea de a accesa adevărul în mod raţional. Astfel, orice experiment literar care nu cercetează, nu reciclează şi nu analizează datul limbajului este doar un experiment estetic şi nu poate fi corect politic, pentru că cenzurează limbajul ca forţă materială şi opreşte acţiunea directă, libertatea în libertate. Aceasta este momentul etic al scrierii, dar şi al lecturii, acţiunea asupra istoriei şi revenirea dreptăţii, a fi drept cu celălalt (extra-umanul) şi nu a avea dreptul asupra celuilalt (extra-umanului).

Captură de ecran din “was no one / way went Alice,” un poem de realitate augmentată, instalat virtual la groapa de gunoi Syosset din Syosset, New York. Apărut (în alb-negru) în The Republic of Exit 43: Outtakes & Scores from an Archaeology and Pop-Up Opera of the Corporate Dump, de Jennifer Scappettone (Berkeley, CA: Atelos Press, 2017), p. 54. Poemul de realitate augmentată repetă texturile peisajului specific poemelor și a fost realizat în colaborare cu și programat de scriitorul electronic și artistul-programator Judd Morrissey.

La capătul acestei arte nu se află Marea Literatură, nici revelaţia necunoscutului, ci delirul ca limbaj patologic al alienatului (extra-umanul, cel lăsat în afara umanului), cel pe care ştiinţa l-a izolat în boală, înlocuindu-l în mod abuziv în literatură şi artă cu imaginea geniului şi cu limbajul delirant al acestuia, susţinând comunicarea tocmai prin generarea opusului pe un model al opoziţiilor binare, extra-umanul ca altul, diferitul „îmblânzit” prin interpretare. Limbajul alienatului şi eco/logia ţin de alte modalităţi de funcţionare a sistemului. El este o formă de manifest(are) a(l) comunicării ca acţiune perfect inteligibilă, dar căreia îi este interzis printr-o ruptură violentă, prin care au fost create opoziţiile, accesul la inteligibil, la ceea ce poate şi merită a fi înţeles/ a avea sens în comunicare. Însă, despre ecologia literaturii corectă politic sau politica literaturii şi alienarea ca însuşire pozitivă, într-o discuţie viitoare.

POSTAT DE

Iulia Militaru

Iulia Militaru este editor al Editurii frACTalia şi redactor şef al revistei InterRe:ACT. A publicat câteva cărţi şi reviste pentru copii şi o carte teoretică despre poezie, Metaforic şi meto...

www.fractalia.ro/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *