Un lucru este sigur, granița subţire dintre public şi privat este tot mai fragilă pe măsură ce trece timpul. Altfel cum ai putea rememora şi analiza în cheia corectă o întâmplare a trecutului? Nici acum un deceniu lucrurile nu erau mai limpezi. Şi cred că se vor înceţoşa grozav şi de acum înainte.

Dar să revenim la oile noastre. Deci, comisie de evaluare a unor proiecte, artă contemporană, distinse şi tinere experte evaluatoare. Toate merg aproape strună. Vine însă momentul împărţirii punguţei cu doi bani la legendarii beneficiari, mult mai numeroşi şi mult mai doritori de sprijin (cei doi bani erau şi sunt o glumă complet în afara realităţii culturale). Cum să împarţi, totuşi, pentru că de aceea se afla onorata comisie – din care cu modestie făceam parte – la ore caniculare (ce sentiment că toate se petreceau parcă ieri) în plen?

Şi atunci nu ştiu ce impuls de moment îmi şopteşte (să fi fost îngerul păzitor?!): „Propune o variantă”. Iar eu, sfioasă, propun. Replica vine aproape în secunda doi: „Parcă le-aţi oferi banii din propriul buzunar, doamnă!” Da. De acolo şi proveneau fondurile, pentru că erau publice, iar statul îmi reţinuse şi mie impozit de 16% pentru a redirecţiona cei doi bani (şi) către cultură. Sau cele trei paie, după cum consideraţi că este mai potrivită unitatea de măsură.

Expoziția Internațională de la Paris, 1937. Musée des Arts Modernes. Editor H. Chipault, Franța. Sursa: colecție particulară.

Eu întrezărisem în acea după-amiază fatidică o limită fină între buzunarul propriu şi cel obşesc. Culmea! Ce să vezi? El este de fapt acelaşi.

Să recapitulăm: tineri şi încrezători artişti şi artiste depun dosare stufoase de finanţare pentru proiecte interesante. O adunare serioasă şi decisă se străduieşte să aleagă, să noteze, să sprijine financiar. În mijlocul problemei, ceva fonduri, puţine, mici, insuficiente, dar acolo, orişicum. De unde provin ele: de la mine, de la tine, de la artistul solicitant, de la membrul din comisia de evaluare, expert evaluator, fireşte. Aşa. Deci din fonduri personale, private, devenite publice.

Vedere de ansamblu Trocadéro, Expoziția Internațională de la Paris, 1937. Editor H. Chipault. Sursa: colecție particulară.

E, şi acum se complică chestiunea. Cum procedezi dacă evoluţia lucrurilor şi ironia contextului conduc către legi, priorităţi de finanţare, politici în integralitatea lor care te lasă pe tine cu tot cu reţinerile tale de impozit deja încasate de stat în afara lor, pe tuşă, unde e răcoare şi frumos, dar nici nu ai ce să faci? Nu te simţi, aşa, un pic mai mult furat? Pe faţă? Contribuabil, da. Ba încă se calculează penalităţi şi se pot popri („îngheţa”) conturi bancare dacă nu achiţi la timp datoriile către stat. Beneficiar, ei, mai vorbim despre asta. Spectator pentru produse şi servicii culturale pe care le apreciezi? Da şi nu, după cum devine cazul şi prioritatea legală / de finanţare. Expert în probleme culturale? Numai dacă afirmi ceea ce se doreşte a fi auzit. Dacă nu, nu. Se găsesc alţii care să agrăiască ce se cere.

Cine să ne fie modelele? Piesa de teatru “Modelul”. Teatrul Național București, actorii Maria Filotti, Tina Barbu și Demetriad. Foto: H. Duratzo. Editura Ad. Maier & D. Stern, București, Pasajul Vilacros. Sursa: colecție particulară.

Cu alte cuvinte, şi cu banii încasaţi la bugetul de stat, şi cu festivaluri de care nu ai tu nevoie, dar au alţii. Şi cu modele şi priorităţi de dezvoltare depăşite moral, şi cu discursuri mobilizatoare precum că trendurile europene sunt acestea şi nu altele. Modele s-ar mai găsi, dacă vrem neapărat să repetăm greşelile altora. Şi Israelul e inclus (la fotbal, cel puţin) în liga europeană. Dar nu se uită niciun decident în ograda politicilor culturale de la Tel Aviv, să ştie, măcar de curiozitate, cum procedează şi alţii, nu numai francezii. Aşa, pentru culoare locală şi divertisment, sunt formată la şcoala franceză. Dar mai citesc şi despre experienţele de aiurea. Şi nu glorific un model numai pentru că este de bon ton şi de bun augur pentru colaborări viitoare.

Carte poștală de promovare a Editurii “Meridiane”. O editură emblematică distrusă în anul 2003.

Tot așa cum îmi place să cred că sunt, precum în replica (adaptată a) lui Clint Eastwood în „In the Line of Fire” (1993), o femeie de 40 de ani, caucaziană, celibatară și nu prea, căreia îi plac piesele cântate la pian; şi atunci, ca orice minoritate reprezentată pe scena culturală, asemenea eroului interpretat de Clint, aleg să îmi manifest în public dreptul de a vedea impozitele mele la lucru într-o direcţie care să fie cât de cât la fel cu alegerile chibzuite ale legendarului actor, cu linia de cătare a unor priorități decente, cu puţină viaţă în mlaştina privatului devenit public (cine de cine divorțează, cine suferă de diverse tulburări emoționale – ce teatru de revistă ar fi ieşit de aici! Dar cine să scrie libretele?) şi a publicului supus unui bombardament continuu spre a deveni privat în buzunarele cui trebuie.