Unul dintre cei mai importanţi compozitori români ai ultimei jumătăţi de secol, Octavian Nemescu este dintre puţinii care nu s-au “dat cu sistemul”, reuşind să supravieţuiască şi să compună într-o lume din ce în ce mai “goală”, fragilă, adormită, confuză şi lipsită de profeţi. Născut în 1940 la Paşcani, Nemescu a vrut iniţial, chiar dacă s-a gândit multă vreme să urmeze teologia, să fie absolvent de Drept şi de Conservator. Neavînd voie, însă, în anii ‘60 să urmeze două facultăţi pe cheltuiala statului, el a ales să-şi finalizeze studiile muzicale.
Anul 1965 a fost un moment foarte liberal în cultura românească şi a constituit o adevărată explozie în toate artele, în cadrul căreia creatori ca Blaga, Arghezi, Bacovia sau Ion Barbu erau reabilitaţi, iar Nichita Stanescu, Marin Preda şi mai tinerii de atunci Marin Sorescu sau Ioan Alexandru lansaţi în literatură. În artele plastice au fost reabilitaţi Brâncuşi şi Ţuculescu, în timp ce Apostu, Mărginean, Paştina, Paul Gherasim, Nicodim şi Sârbulescu, cât şi cei din generaţia lui: Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu, Wanda Mihuleac, Florin Ciubotaru, Ion Stendl, Horia Bernea, Eugen Tăutu, Emil Ciocoiu erau lansaţi. Iar în muzică s-a afirmat generaţia lui Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Myriam Marbe, Cornel Ţăranu, cât şi cei din generaţia lui Nemescu: Corneliu Cezar, Lucian Meţianu, Mihai Mitrea Celarianu, Corneliu Dan Georgescu, Nicolae Brânduş, Horaţiu Rădulescu, Iancu Dumitrescu, Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan şi Ulpiu Vlad, ambele generaţii având ca obiectiv avangarda. Atunci când la sfârşitul anilor 50 şi începutul deceniului 60 modernismul era interzis în artele româneşti şi când realismul socialist (proletcultismul) era impus cu forţa, Nemescu a făcut parte dintr-un aşa zis “grup de rezistenţă” (OCL), alături de Corneliu Cezar şi Lucian Meţianu. Tot în 1965 tânărul Nemescu făcea parte dintre “ecologişti”, una din primele sale lucrări în spaţiu public fiind o alăturare sonoră la o spirală a Wandei Mihuleac, pe malul lacului Plumbuita, cu sunete de greieri şi cu zumzete din natură. Până în 1971 artiştii erau răsfăţaţi de sistem, avînd libertatea să se exprime într-o lume în care realismul socialist fusese abolit. Duşmanii principali ai generaţiei sale, în creaţia muzicală, erau aşa-zişii păşunişti, retrograzi care cultivau exclusiv folclorismul şi care conduceau Uniunea Compozitorilor.

Wanda Mihuleac, Spirală, 1975. Pe muzică de Octavian Nemescu. Credite foto Octavian Nemescu.

Gloria muzicii româneşti, conform lui Octavian Nemescu, s-a produs în anii 1980, când au avut loc la Paris două concerte dedicate României – “România în al nouălea cer” – unde au fost cântate operele compozitorilor Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Myriam Marbe, Horaţiu Rădulescu, Iancu Dumitrescu, Octavian Nemescu, Mihai Mitrea Celarianu, Costin Cazaban şi Horia Şurianu, moment în care avangarda poloneză, pâna atunci la mare căutare, a fost înlocuită de cea românească. În plin postmodernism, ultimul mare curent european din care nu am reuşit, încă, să ieşim cu totul, aflându-ne încă într-o perioadă de secetă, subliniată şi de ascensiunea pop-artului, Nemescu nu e de acord cu conceptul de „cultură de masă”, cultivat atât de regimurile totalitare cât şi de cele democratice sub presiunea mentalităţilor consumisto-hedoniste, confirmând cele afirmate de René Guénon cu privire la „Domnia Cantităţii”. El practică o muzică adresată exclusiv iniţiaţilor, celor care trăiesc la etajele superioare ale existenţei, crezând în conceptul “egregor” (formă gând), idee conform căreia în planul existenţei acesta se manifestă ca un vânt nevăzut, transcendent, ce mână minţile oamenilor într-o anumită direcţie. El se situează şi împotriva fanatismului şi fundamentalismului religios, chiar dacă are aplecări mistice în tot ceea ce compune. Se consideră un creştin universal, spiritualist care crede în lumea de Dincolo şi în reîncarnare, având nu o data sentimentul că “mai fusese într-un anumit loc” într-o altă viaţă.
Una dintre cele mai importante şi interesante compoziţii ale sale este aşa-zisa “Muzică a timpului şi a locului”, un ciclu de 24 de compoziţii pentru fiecare oră a zilei, cu rădăcini în credinţele egiptene despre ritualurile de pregătire ale iniţiaţilor. Astfel, ca orice ritual, şi muzica trebuie să aibă loc în anumite momente ale zilei, ale anului şi ale anotimpului, şi numai în anumite intervale orare, idei pierdute odată cu renascentismul. În ciclul muzicilor pentru 24 de ore este vorba de călătoria în lumea de Dincolo, în cadrul căreia iniţiaţii erau băgaţi într-un sarcofag, ei participând la o călătorie de 24 de ore. Nu toţi se mai întorceau, unii erau morţi definitiv, dar cei care se întorceau erau alţi oameni, erau iluminaţi, erau marii iniţiaţi, cu o altă viziune despre lume. “Muzica orelor” trebuie executată într-o piramidă cu vârful în jos. În zona subterană se cântă muzica de la miezul nopţii, la parter ora 1 cu urcare prin toate etajele, până la cea de la miezul zilei, după care coborârea se petrece pe partea cealaltă, după-amiaza. Este vorba de muzica de Altitudine.

Partitură Octavian Nemescu. Credite foto Octavian Nemescu

Prin atitudinea mistică din arta sa, Octavian Nemescu se autodefineşte ca fiind un esenţialist care crede în puterea arhetipurilor din care se inspiră şi pe care le provoacă şi le invocă cu fiecare ocazie. Convins că ne aflăm intr-un moment de epuizare culturală a omenirii, în care în afară de recuperarea tradiţiilor, printr-un postmodernism exacerbat în fiecare manifestare a artei nu se întâmplă nimic nou, Nemescu aşteaptă o noua revelaţie care să ne poarte în alte dimensiuni ale existenţei. Nu prin “homo religiosus” însă, ci prin fizicieni, pe care-i consideră noii teologi, însărcinaţi să ajute să ne descoperim cel de-al treilea ochi cu care să vedem nevăzutul şi să auzim neauzitul.

Partitură, Nonsimfonia V. Credite foto Octavian Nemescu

Pentru compozitor computerul este un instrument în sine, foarte versatil ca mediu de producţie, dar doar un slujitor şi nimic mai mult. În piesele sale pleacă întotdeauna de la o idee, de cele mai multe ori una cu reverberaţii spirituale, cosmogonice, folosind sintetizatoare şi sample-uri culese din natură. În definirea “meta muzicii”, cât şi a “muzicii imaginare”, Nemescu este adept al privirii de sus, de pe vârful muntelui. Muzica imaginară se arată a fi o cântare lăuntrică, o reverberaţie a muzicii în interiorul subiectului practicant, care devine totodată propriul compozitor, producător al unei muzici intimiste. Liniştea este foarte importantă în opera sa, în scopul de a continua sunetul şi de a reflecta la cel de dinainte, ca un spaţiu al unei pauze de gândire. Astfel, în urmă cu 40 de ani, Nemescu propunea un alt fel de muzică: “o cântare neexteriorizată care să nu se facă prin intermediul vocii umane sau a unui instrument muzical, a orchestrei ori a mijloacelor electroacustice: o sonorizare lăuntrică, interiorizată, intimă, introvertită care vizează individul şi solicită imaginaţia. Organele de simţ ar reprezenta instrumentele muzicale ale cântarii iar materializarea timbrală, în plan imaginar, ar depăşi-o pe cea reală, de factură vocalo-instrumentală sau concreto-electronică. Muzica imaginară este astfel o reacţie, o antiteză a Spectacularului, un ANTIspectacol. Ca reacţie la spectacol, cântarea imaginară se va desfăşura fără spectatori (observatori) şi critici (comentatori). În acest caz emiţătorul, interpretul mesajului este, în acelaşi timp, şi receptorul său, în cadrul unui Ritual individual şi lăuntric, cu miză pe efortul imaginativ, ce exclude postura pasivă. Se statuează astfel, o ipostaza AUTISTĂ, a Singurătăţii, în practicarea muzicii, în care comunicarea se face doar cu EUL SUPERIOR”.

Octavian Nemescu, Muzica Imaginară (copertă), 1975. Credite foto Octavian Nemescu.

Octavian Nemescu foloseşte muzica ca un mijloc de trezire spirituală, ignorând starea de moleşeală, de adormire, prin artă. Ca atare, divertismentul îi este total străin, pentru că muzica are pentru el o funcţie ritualică, nu de exercitare a unor virtuţi culturale. Nu mai putem face artă pentru artă, nu putem cultiva frumosul de dragul frumosului, iar practica culturală are nevoie de o nouă revelaţie ca să-şi iasă din sine, poate cu ajutorul arhetipurilor: acele permanenţe şi esenţe ale realităţii, neschimbate de curentele culturale perindate de-a lungul timpului. “Avem nevoie de linişte, de repaos pentru reflecţie, pentru aşteptare în tăcere, pentru meditaţie – omul zilelor noastre are puţine oaze de linişte de jur împrejurul lui. Ne-nvârtim într-o lume fragilă, adormită şi ameţită, lipsită de profeţi”, conchide compozitorul.

Octavian Nemescu

Acest text este rezultatul unei sesiuni de interviuri cu Octavian Nemescu realizate în luna septembrie 2015.