De

CURATORI #2 Zeițele locale

Platforma a fost un loc aproape mitic pentru arta contemporană bucureșteană, activ între 2011 și 2015 în clădirea cunoscută ca Anexa MNAC. Aici au fost încurajate proiectele unor artiști tineri, realizate în general fără buget, dar cu mult entuziasm. Când muzeul a închis spațiul, artistele care îl activau prin performance-uri au format Zeițele locale, iar din 2016 coordonează CAV – Centrul Artelor Vizuale, Galeria Multimedia a UAP. Am vorbit cu 4 dintre ele – Simona Dumitriu, Ileana Faur, Ramona Dima și Claudia cea Minunată – despre parcursul lor artistic și curatorial.

 

Cum a început Platforma? Cine a inițiat-o?

Simona: Cred că ideea era în aer din momentul în care în cercurile privilegiate ale artei a început să se afle că MNAC-ul a plecat din TNB și s-a mutat pe Calea Moșilor 62-68, într-o clădire care fusese sumar renovată (curățată) și în care se relocaseră o parte din colecție și o parte din birouri. Prin 2010-2011 a început să se zvonească că unele etaje pot fi folosite pentru organizarea de expoziții. A fost acolo o expoziție de licență, cred (anul în care a terminat și Lea Rasovszky) de la Foto-Video, End of Academia în 2010 – acela a fost primul contact al publicului cu spațiul și cu feeling-ul său industrial. Am discutat în perioada următoare cu Lea, apoi i-am implicat și pe Bogdan Bordeianu și Simona Vilău; am început să ne întâlnim și să ne gândim la posibilitatea de a-i cere d-lui Oroveanu un etaj din clădire. Nu era clar la momentul respectiv ce se va întâmpla cu spațiul, se zvonea că se dorește să devină un muzeu al fotografiei, nu avea niciun nume clar – asupra lui a planat numele generic de „Anexa Foto” (sau Foto Anexa), care mai târziu a ajuns să fie purtat de etajul 3, în timp ce clădirea și-a pus plăcuță cu MNAC Anexa. Din aceste întâlniri s-a conturat un program și am solicitat sprijinul și recomandarea d-lui Iosif Kiraly – de care eram apropiată în perioada respectivă în care predam la UNArte. Cu sprijinul lui, i-am propus d-lui Oroveanu un program pe un an de zile, pe care l-a acceptat, și așa am început.

Programul acelui prim an a fost destul de hibrid, fiecare venea cu interesele sale: Lea și Simona au avut idei curatoriale de sine stătătoare, apoi exista și o conexiune strânsă cu secția Foto-Video.

 

Decideați împreună ce expoziții vor fi arătate, discutați despre o viziune comună, coerentă?

Simona: Nu știu cât a fost o viziune comună, fiecare a avut o altă viziune în ce privește spațiul. A fost foarte puțin omogen programul de-a lungul tuturor anilor, pentru că se năștea în funcție de cine avea disponibilitatea de a face anumite lucruri. Pe măsură ce am început să lucrăm într-o vizune comună de organizare socială și apoi feministă, s-a restrâns grupul și s-a coagulat un program spre final.

De-a lungul timpului s-a schimbat destul de mult și echipa. Înainte de plecarea lui Bogdan a apărut Marian Dumitru, care era încă student, primul lui contact cu Platforma fiind în cadrul proiectului Second life in communism. Apoi au apărut Ștefan Bandalac, Ileana Faur, mai târziu Claudiu Cobilanschi și Alexandra Șoldănescu pentru o scurtă perioadă.

Ileana: Îmi aduc aminte că pe grupul online al facultății a apărut un anunț că Platforma caută voluntari. Așa am ajuns eu acolo.

 

Ați primit vreodată finanțare de la muzeu pentru Platforma?

Simona: Nu pentru Platforma, ci pentru proiecte punctuale, în care aveam nevoie să producem printuri și chiar nu ne permiteam: un proiect al lui Mircea Nicolae cu Michele Bressan, un altul al lui Sage, cam atât.

De la muzeu primeam spațiul gratis, nu plăteam utilități, aveam un custode care avea grijă de sală.

 

Funcționați pe bază de propuneri, de call-uri?

Simona: Erau project-based calls. Primul a fost în 2012 când am aplicat la AFCN, cu sprijinul asociației Galeria Nouă, coordonată de Aurora Kiraly, cu un proiect legat de colecția muzeului; aveam să facem o serie de workshop-uri în care persoanele care răspundeau la call urmau să intre în colecție și să-și aleagă propriile căi de a o interpreta. Au rezultat patru expoziții. A fost momentul în care ne-am și coagulat ca grup în noua formulă: eu, Ileana, Marian, Ștefan. Apoi au urmat alte workshopuri și alte expoziții, nu am mai aplicat pentru ele nicăieri.

Am avut o relație foarte bună cu dl. Mihai Oroveanu, în sensul că îi prezentam din timp în timp programul nostru și el se entuziasma că vede persoane tinere la lucru. A fost în schimb o continuă ambiguitate în legătură cu finanțarea: în capul meu cel puțin, după primul an de program, în care demonstram ce putem face, urma să primim un buget anual de câteva sute de lei pe proiect pentru producție, onorarii sau pentru cheltuielile spațiului, speram și că vom începe să fim plătiți de muzeu. Am tot așteptat să ni se schimbe statutul, dar acest lucru nu s-a întâmplat, probabil pentru că, în paralel, muzeul trecea prin schimbări. Nu cred că s-a mai pus problema după un anumit punct, apoi s-a pus din nou, apoi s-a terminat cu totul.

Ileana: Am fost destul de entuziasmați de primul interimat, al Livianei Dan, care ne-a dat impresia că ne ia în seamă. Oricum aflasem că programul nostru intra în programul muzeului când acesta trimitea mai departe rapoartele sale spre Ministerul Culturii.

 

Era o situație ambiguă între un project space și o anexă a muzeului.

Simona: Pot să-mi imaginez că la un moment dat muzeul, al cărui spațiu din Casa Poporului nu era prea vizitat în acea perioadă, s-a prins că putea capitaliza pe ceea se întâmpla la noi și la Salonul de Proiecte. Totuși, noi nu le trimiteam niciodată rapoarte, cred că ei își făceau rapoarte din ce postam noi pe Facebook sau pe blog. Cred că am avut o situație idiosincratică, irepetabilă: eram într-o instituție publică, nu aveam niciun fel de statut, nu aveam nici drepturi, dar nici obligații – existam într-un fel de bulă.

 

Nu cred că există în general în România instituții – sau off-space-uri – clar delimitate. Majoritatea spațiilor parazitează instituții ca MNAC-ul sau UAP-ul. Într-un fel, toate instituțiile de la noi sunt într-o situație idiosincratică, nu există un model de instituție. Situația Salonului de Proiecte era diferită de a voastră, de exemplu.

Simona: E știut faptul că Magda lucra la muzeu și că muzeul a alocat Salonului, cel puțin până la un punct, un anumit buget. Ei au reușit pe parcurs să mai atragă și alte finanțări. Ceea ce presupun că și-au dorit – și au reușit – să facă Magda și Alexandra era mai degrabă un model de practică în interiorul unei instituții, în același timp încercând să se delimiteze de ea.

 

Scopul celor 2 spații mi se părea diferit, ca și deschiderea sau tipul de colaborări. Erați într-o situație aparent similară, dar cu opțiuni estetice și politice complet diferite.

Ileana: Erau de la început proiecte diferite. Un aspect comun era că voiau să lucreze cu oameni tineri, să le ofere un spațiu.

Simona: O diferență importantă era că, în urma open-call-urilor noastre, nu exista un proces de eliminare: cine venea la workshop și stătea până la final producea ceva și acest lucru intra în expoziție. Procesul de selecție mi se pare unul discutabil, pentru că nu știu cine ar putea să aibă clarviziunea de a alege sau de a refuza un proiect artistic. Orice proces curatorial care pornește de la această idee suprapune puteri și voințe peste puterile și voințele altor persoane care vor să realizeze un proiect. Până la urmă, oricine trimite o aplicație e în stare să facă ceva în urma acelei aplicații, care să fie valoros în condițiile respective.

Am avut o singură experiență, care predatează Platforma, în care am fost nevoită să fac o astfel de selecție ca parte a unui grup, în cadrul proiectului Cities Methodologies din 2010. Au venit foarte multe aplicații pentru workshop, mai ales pentru că era interdisciplinar; am avut peste 100 de aplicații pentru un workshop care nu putea funcționa cu mai mult de 20 de persoane. Mi s-a părut foarte sec procesul de selecție: întrebarea pe care mi-o puneam era care aplicant ar fi fost mai benefic pentru produsul final. Era ca și cum îți sculptai propriul proiect din oameni. Nu mi-a plăcut deloc acea experiență și nu aș vrea s-o mai repet.

Singurul lucru pe care l-am pus ca disclaimer a fost că refuzam proiectele care prezentau orice urmă de discriminare – dar nu a prea fost cazul.

 

Îmi imaginez că, dacă oamenii știu că nu există un proces de selecție, acest lucru schimbă și modul în care participă la proiect sau modul în care interacționează cu voi, se pierde poate ierarhia. Practic, orice propunere primeați, răspundeați pozitiv?

Simona: Au fost foarte puține situații în care nu am putut să spunem da, de fiecare dată fiindcă nu aveam spațiul liber când voia artistul. O singură dată am refuzat un proiect pe motive de conținut: când făceam workshop-urile despre muncă (Shimbul 1, Schimbul 2 și Tura de Noapte) și ne implicasem în tot acest discurs social, iar proiectul respectiv venea din zona de bijuterie și design vestimentar.

 

A devenit Platforma un loc în care oamenii veneau pentru că pur și simplu aveau nevoie de un spațiu pentru a-și arăta un proiect?

Simona: Da.

 

Totuși, pe parcurs ați început să primiți proiecte de un anumit tip? Oamenii se auto-cenzurau, își repliau practica pe ceea ce reperau ca fiind specificul vostru sau primeați și propuneri din zone care nu aveau nicio legătură?

Simona: Nu știu exact dacă exista o auto-cenzură. Poate că, într-adevăr, în ultimii doi ani, când spațiul a funcționat mai ales pe baza open-call-urilor și a workshop-urilor, se crease deja un profil al locului. Probabil te duceai la Platforma pentru că te așteptai la un anumit tip de practică sau pentru că voiai ca practica ta să fie pusă în valoare în acel loc.

Pentru a continua firul epic al spațiului, după apariția lui Marian și a Ilenei, Ștefan a plecat din echipă și a apărut Claudiu Cobilanschi, apoi a intrat pentru scurtă vreme în echipă Alexandra Șoldănescu, care acum face parte din echipa Quantic / Urban Collectors și la rândul ei produce proiecte care au la bază un discurs feminist.

Ileana : Ea a colaborat pentru că avea nevoie, în cadrul masteratului său, să facă voluntariat și a venit la noi.

 

Care era miza proiectului în care ați propus să lucrați cu colecția muzeului?

Simona: Statement-urile inițiale subliniau faptul că aceste obiecte ne aparțin tuturor, ca și istoria din jurul lor – istoria artei românești contemporane – și că din această perspectivă am dorit să avem capacitatea de a o accesa și interpreta, în condițiile în care de la deschiderea muzeului și până în punctul respectiv nu se mai făcuseră intervenții specifice asupra colecției. Era de asemenea o ocazie pentru studenți/te să ia contact cu colecția. S-au făcut atunci patru expoziții. Prima, Mai mult ca perfect, oferea o abordare reflexivă asupra colecției, proiectele interpretau detalii din trecutul recent al artei românești, și a fost urmată de o intrare în colecție din care a rezultat mai întâi Deschis pentru inventar, un proiect care nu a arătat colecția, ci mai degrabă diversele reacții ale participanților la conținutul și la starea colecției. Dl. Oroveanu a fost foarte deschis colaborării cu noi și ne-a povestit despre istoria colecției și a muzeului.

Ileana: Cred că în ansamblu am avut o viziune exoticizantă asupra colecției. Am fost super entuziasmaţi în momentul în care am intrat şi în acelaşi timp îngroziţi. Am întâlnit foarte multe lucrări ale unor artişti importanţi în istoria artei româneşti despre care am învățat la facultate. Atitudinea muzeului, condiţiile de păstrare şi felul în care arăta colecția ne-au revoltat – arăta ca un anticariat cu rafturi pline, tratate ca şi când conţinuturile lor nu contează.

 

Cum sunt lucrările care au reieşit din această experienţă? Critice?

Ileana: Cred că au fost candide. Eu am reînnoit toate etichetele sculpturilor din depozitul din cadrul Anexei. Larisa David a lăsat propria ei mică lucrare cu etichetă în interiorul colecţiei, punându-şi întrebarea: oare când o să se găsească lucrarea? Şi Marian a făcut o lucrare – a pus nişte forme pe rafturi după care a împrăştiat praf în jurul lor, a scos formele şi a rămas ce ar fi rămas dacă noi am fi şi mutat lucrările din interiorul colecţiei. Iulia Mocanu a “ascuns” o hartă a locurilor în care lucrările din administrarea muzeului sunt sau fuseseră depozitate – în Anexă, la TNB, la Palatul Parlamentului și undeva în zona Casei Presei.

Simona: În Deschis pentru inventar, toată atmosfera era foarte aerisită şi totul era foarte alb, inclusiv podelele, acoperite de Marina Albu cu bubble wrap, care are un zgomot specific. La vernisaj lumea a început să se tăvălească în bubble wrap.

Ileana: Acesta era zgomotul pe care îl auzeam mereu când vizitam colecţia, pentru că erau din loc în loc lucrări înfășurate în bubble wrap – de exemplu o Geta Brătescu, pe care la vremea respectivă nu aveam cultura vizuală s-o recunoaștem. Tot Marina a făcut o lucrare cu otrava de șobolani de la colțurile sălilor în care se depozita colecția.

Simona : O altă intervenție a fost făcută de Ştefan Bandalac – o balanţă care punea în echilibru pe o parte bucăţi de lucrări care aveau să fie duse la casat şi pe cealaltă bucăţi de lemn. Asta e o altă poveste foarte fascinantă – casatul lucrărilor din colecţii. Presupun că în acest proces sunt luate în considerare atât starea lor fizică, cât şi valoarea lor.

Sabin Gârea a făcut o lucrare folosind sculpturile din pivniţa muzeului care aveau bucăţi lipsă. A luat amprente după bucăţile lipsă şi a făcut noi sculpturi folosindu-le.

Ceea ce a contat foarte tare în organizarea expoziţiei a fost acel amalgam de lucrări realist-socialiste şi lucrări de artă contemporană de dinainte și de după ’90. Există o anumită neştiinţă perpetuă a muzeului în legătură cu ce urmează să se întâmple cu lucrările realist-socialiste care au rămas necontextualizate. La asta s-a referit Veda Popovici. Ea a întors toate tablourile astfel încât să se vadă doar titlurile foarte revoluţionare ale acelei perioade, trecute pe spate de către artişti. Tot de titluri s-a legat şi Raluca Croitoru, care a făcut o poezie din ele.

Deschis pentru inventar a fost continuat cu Biblioteca – o instalare la Platforma a bibliotecii lui Bitzan – o lucrare imensă şi complexă care conţinea două rafturi de dimensiuni mari, iar pe rafturi erau forme de cărţi arse. Pentru noi a reprezentat o reflexie asupra capacităţii de a disloca şi reloca o lucrare atât de importantă în istoria artei Româneşti.

A treia etapă a fost Psihedelic Românesc, care a pornit de la ideea lui Ştefan Bandalac (Ileana : și de la o poezie a Cosminei Ivanov) şi în care am arătat lucrări din colecţie, dar alese și privite de noi într-un mod foarte personal. Am avut lucrări aranjate în formă de carusel, performance-uri cu urs, tablouri incluse în iluzii optice – practic o joacă cu spaţiul.

În total, proiectul acesta a durat câteva luni. În momentul acela nu ne-am propus o explorare de arhivă. Am avut nevoie să o vedem şi să reacţionăm.

Ileana: În discuțiile din timpul workshop-urilor ne-am pus tot felul de întrebări: Care e rolul muzeului? De ce nu are colecţia expusă permanent? Ce se va întâmplă cu colecția? Întrebări fundamentale în discursul care înconjoară instituţia.

 

Întrebări care nu și-au găsit, de fapt, nici acum un răspuns clar.

Simona: Să ne apropiem de finalul Platformei. În 2014 şi la început de 2015 am avut proiecte legate de muncă – Schimbul 1, Schimbul 2 şi Tura de noapte, care începeau să reflecte preocupările de nișă ale spaţiului, apoi De la aftershock la nemurire. Desigur, între timp găzduiam multe alte evenimente și acțiuni punctuale, pentru a vă face idee de ritmul activităților în patru ani am organizat sau găzduit mai bine de 80 de evenimente, le regăsiți pe blog pentru că, între timp, Facebook-ul Platformei a dispărut. De la aftershock la nemurire, care pornise cu o temă legată de utopie, distopie și scenarii post-apocaliptice, a ajuns să reflecte până la urmă frustrarea noastră în legătură cu faptul că nimeni nu ne bagă în seamă, cel puţin din punct de vedere instituţional. Același subiect fusese adresat și de Schimbul 1 și 2, dar într-un mod mai generic, multe dintre lucrări au ajuns să se refere la munca și experiențele noastre în domeniul artei. Este foarte bizar că, în timp ce noi ne produceam activitatea, era necesar să şi cerem mereu, să arătăm o evidenţă a ceea ce facem şi să ne demonstrăm necesitatea pe piaţa muncii artistice. Uneori ai senzația că n-ai cui s-o demonstrezi…

Ileana: Totuși, nici nu am cerut vreodată instituției mai mult decât ne promisese.

Simona: Am avut impresia că d-na Balaci, în cadrul interimatului Livianei Dan, aprecia poziţia noastră anti-instituţională. Muzeul fusese invitat la Art Safari și se gândea dacă să participe, iar d-na directoare ne-a propus nouă să participăm în numele muzeului, de pe o poziție de critică instituțională.

 

Wow! Și cum s-a trecut de la această poziție la despărțire? Poziția oficială a muzeului este că spațiul anexei are risc seismic înalt.

Simona: Călin Dan, care ne-a chemat și el la întâlnire exact ca ceilalți directori, ne-a cerut în primul rând să găsim un statut legal, noi doream să fim plătiți, iar el a propus ca noi, ca o echipă curatorială care se ocupa de spațiu la acel moment – eu, Ileana, Claudiu și Marian –, să fim plătiți de muzeu prin contract de colaborare, câte 800 de lei lunar fiecare. Muzeul urma să identifice modalitatea exactă a colaborării.

Penultimul proiect de mai mare amploare a fost De la aftershock la nemurire – început în septembrie-octombrie ca workshop, urmat de expoziţii şi performance-uri. Acela a fost primul proiect în care am urmat procedura muzeului, așa cum ni se ceruse.

Ileana : Bugetul de producție era de 400 lei pentru fiecare artist – aici intervine Claudia, pe care am cunoscut-o la una din primele întâlniri ale workshopului, în care anunțam acest buget, iar ea a spus că de 400 lei bea într-o seară. Asta a fost și lucrarea ei până la urmă– a luat provizii pentru apocalipsă de 400 de lei: hrană, pături, alcool și sare, pe care le-am dat apoi prin împrejurimi.

Simona: Apoi însă s-a rupt filmul. Noi am primit salariile promise timp de 2 luni, în care era inclus și o parte din bugetul de producție. Deşi ne-au fost promişi și restul de bani de producţie plus onorarii pentru artişti, a existat o perioadă foarte lungă de incertitudine în care aşteptam să îi primim. Aşa a și pornit performance-ul În aşteptare, iniţiat de Valentin Cernat. Ne-am lipit de pereţi şi am stat fiecare cât am putut.

Ileana: Relaţia noastră cu muzeul spre sfârşitul Platformei a fost marcată de această neclaritate în legătură cu banii şi cu statutul nostru. Pe de o parte, lipsa banilor devenise o traumă personală, iar reacția muzeului era extrem de neplăcută – ni s-a spus într-o ședință să nu mai cerșim și să ne luăm un job –, în condițiile în care renunțasem o parte dintre noi la câte un job pentru a continua activitatea de la Platforma.

 

Înțeleg, la rândul vostru făcuseți promisiuni artiștilor, voiați să le onorați. Totuși, cum a justificat muzeul faptul că nu și-a onorat promisiunea?

Ileana: Ni s-a spus că bugetul instituţiei a fost micșorat și că nu mai erau bani pentru noi. Pe scurt, am simţit că ne-am transformat dintr-o fantomă într-un ghimpe care stătea în coasta muzeului. Până la sfârşit, totul a devenit foarte personal pentru noi toţi, relaţia noastră cu muzeul nu a fost una foarte profesională.

Simona: Ni s-a spus că Anexa avea să se închidă în vara lui 2015 pentru renovare şi să se redeschidă în toamnă. Apoi noi am pus problema dacă ne vom mai întoarce sau nu. A urmat o perioadă de completat documente şi de întâlniri oficiale. De fapt, era în plan închiderea definitivă a Anexei.

Această clădire este înconjurată de legende – a fost construită cândva în anii ’40. Se spune că Ceauşescu a încercat să o demoleze – structura ar fi necesitat o cantitate atât de mare de explozibil încât ar fi afectat străzile din jur, așa că nu a mai fost demolată. Din cauza asta oamenii din clădire aveau impresia că lucrează în cel mai sigur loc din Bucureşti. Se pare totuşi că după expertizare a ajuns să aibă risc seismic 1. Poate că este o legendă urbană, dar face parte din istoria Platformei.

Platforma s-a închis pe 12 iunie 2015. Încă din timpul De la aftershock la nemurire și mai ales odată cu performance-ul În aşteptare am resimțit o mare încărcătură emoțională în oamenii din jurul nostru, care participau sau veneau la spațiu.

Ileana: Apoi a urmat o serie de workshop-uri legate de corp şi mişcare. Doar fete au participat la ateliere şi ne-am dat seama că ne place aşa. Totul având şi o miză feministă, anumite persoane au fost atrase şi altele nu.

Simona : Am avut impresia că ne-am restrâns şi am pierdut ambiţia de a demonstra ceva publicului larg – am rămas cu obiectivele mele personale. Din aceste ateliere au rezultat 3 performance-uri. Primul a fost Cum să ajungem împreună la 19,999 în care am numărat fiecare în acelaşi spaţiu – a durat în jur de 10 ore.

Tot acest exerciţiu a avut scopul de a ne face conştiente de felul în care relaţionăm şi funcţionăm în acelaşi spaţiu. În acelaşi timp a fost un mod de a construi un spaţiu sigur. Tot procesul a fost o construcţie de intimitate. Şi poate că şi asta ne-a legat destul de mult. După aceea a fost Oac, capodopera Claudiei din fața Ministerului Culturii. Cred că e foarte relaxant să-l asculți, a ieșit o înregistrare mișto. Oac e cu ce rămâi până la urmă.

Apoi a venit Scorpio sculându-i-se, în care am lucrat cu textele noastre și cu filme porno, cu propriul corp și cu imaginea din filmele porno.

Finalul apoteotic din punct de vedere curatorial n-a fost acest ultim proiect, pentru că ultimul proiect a fost expoziția de licență de la Foto-Video, o practică anuală la Platforma și unul din motivele pentru care spațiul era asociat cu această secție.

 

Ultimele proiecte erau destul de statement, de la counting la porno… Era un gest de afront?

Ileana: Cel puțin din punctul meu de vedere, nu. Dispăruse tensiunea instituțională și reacția noastră față de acea tensiune o pusesem deja în cele 2 performance-uri dinainte.

 

Performance-ul v-a ajutat să treceți peste tensiunea față de instituție?

Ileana: Cred că da. Cel puțin pe mine m-a ajutat să mă resemnez. Nu știu pentru restul echipei cum a fost.

Simona: Adevărul e că la final rămăsesem numai noi două. Claudiu se blazase, Marian se scârbise.

Ileana: Contextul instituțional și Platforma ca entitate au afectat foarte mult relația lui Marian cu arta. Și-a dat acest timp pentru a decide ce vrea să facă, iar acum își continuă viața.

Simona: Era un sfărșit și totodată un început, dacă e să fiu foarte clișeică. Nouă fetelor ne-a plăcut atât de mult să lucrăm împreună…

Ramona: … gratis!

Simona: Gratis, clar! … încât continuăm să lucrăm gratis.

 

Zeițele sunt mai mult un artist group, nu? Mă interesează să discutăm relația dintre practicile curatoriale și artistice. La Platforma erați o echipă curatorială, al cărei scop mi s-a părut dintotdeauna că este de a da libertate artiștilor, de a le facilita realizarea proiectelor. Platforma funcționa ca o rampă de lansare pentru tineri – continuați relația cu ei, colaborați în timp?

Ileana: Erau oameni care participau la fiecare workshop. Chiar dacă nu se transforma în proiect, participau la workshop pentru informație sau pentru a împărtăși. Totul se împărtășea, inclusiv ideile.

Simona: Într-adevăr, am rămas prietene cu unele dintre aceste persoane. Foarte importante sunt fetele din grupul actual, Local Goddesses. Multe dintre ele au lucrat de-a lungul timpului la Platforma: Kiki Mihuță, Gabi Mateescu, Valentina Chiriță, Larisa David, Raluca Croitoru, Marina Oprea, desigur noi cele de față. O parte din fete au venit de la ultimele ateliere, Diana Joia, Venera Dimulescu, iar altele au colaborat cu zeițele ori s-au implicat în grup post-Platforma: Diana Miron, Diana David cât a fost în țară, Alexandra Ivanciu, Doamna Dia, Roberta Curcă, Simina Oprescu. Și grupul e în continuare deschis.

În istoria Platformei sunt foarte multe nume, nu le-am putea enumera, deși ar fi important să le rostim pe toate. Și alte artiste au participat la multiple proiecte: Marina Albu, Mihaela Drăgan, Veda Popovici, Anastasia Jurescu, Nicoleta Moise, Iulia Toma, Larisa Crunțeanu ș.a.m.d. Și o parte dintre băieți s-au implicat în repetate rânduri: Bogdan Bordeianu la începuturi, Sabin Gârea, mai târziu Valentin Cernat, Daniel Tristan, Petre Fall. Și multe alte persoane, de la eveniment la eveniment, fie piese de teatru, discuții, concerte, fie că au folosit spațiul ca atelier pentru a produce alte lucrări.

Sunt de acord că Local Goddesses este în primul rând un grup care se gândește la practica sa artistică, dar mi se pare că încercăm să ne construim deja o practică care include forma curatoriatului, nu neapărat înțeleasă într-un fel foarte auctorial. Și call-urile pentru workshop care au fost vin din niște discuții împreună. Formula generală e process-based, iar experiența personală a fiecăreia contează foarte mult, la fel și preocupările fiecăreia, din care derivă niște proiecte sau apeluri la proiecte care se adresează altcuiva.

 

Modul de lucru se bazează pe întâlniri regulate?

Ileana și Claudia: În momentul de față nu poate să fie bazat pe întâlniri regulate în interiorul galeriei din cauza condițiilor nefavorabile: în galerie este foarte frig. Avem un grup de lucru pe Facebook în care schimbăm idei, ne mai întâlnim acasă la unele dintre noi, gătim împreună, mâncăm. Suntem și prietene, nu numai colaboratoare.

 

Simona, tu chiar ai avut un moment în care am început să te asociez mai degrabă cu o practică artistică completă decât cu una curatorială sau de istoria artei. Tu și Ramona activați ca duo artistic.

Simona: Eu nu am disociat niciodată cele două lucruri. Eu cred că Platforma a fost un artist-run project space ca atare. Toate persoanele aveau propria practică artistică. În cadrul workshop-urilor erau prezentate proiecte de-ale noastre, ca și proiecte de-ale altor persoane. Eu îmi mai asumam funcția de scriere a unor statement-uri artistice, dar le văd ca pe o peliculă superficială: sub ele era important să se reflecte procesul și munca fiecărei persoane; majoritatea funcționau ca un text generic de introducere, urmate de statement-urile personale ale participanților și participantelor. Chiar nu-mi dau seama cum cineva ar putea fi doar curator/curatoare. Nu cred că se poate face o delimitare clară între două tipuri de procese de muncă, unul artistic și celălalt curatorial, în cadrul unui demers comun. Pentru mine, e ca și cum aș lucra cu o operă de artă colectivă, care în același timp îmi aparține și nu-mi aparține.

 

Poate rolurile se schimbă și contextual: uneori ești mai mult artist, alteori mai mult curator. Practicile colaborative se duc în zona artistică mai degrabă decât în cea curatorială.

Simona: Proiectul tău de la Platforma, de exemplu, mi s-a părut etic din punct de vedere curatorial: erai acolo, dar erai în exteriorul procesului care se desfășura cu persoanele pe care le invitaseși. Acest tip de curatoriat mi se pare că poate să funcționeze în limitele unui rol de facilitare. Nu văd cum un curator ar putea să asume auctoratul unei expoziții.

 

Cred totuși că munca curatorială intervine nu la revendicarea finală, ci înainte, în momentul în care faci selecția artiștilor. Dacă le cunoști munca, le oferi încrederea ta, încrederea că va exista o chimie, o comunicare. Apoi nu faci decât să le dai carte blanche și să descoperi – și să facilitezi – procesul de lucru. Mă întreb dacă nu e același lucru și la voi: decizia curatorială a fost de înființare a grupului, de asumare a faptului că toate acțiunile voastre vor intra sub incidența lui.

Simona: Da, cu anumite excepții. Unele dintre noi invită alte persoane să realizeze proiecte în galerie, dar munca curatorială se oprește acolo. Restul este responsabilitatea, decizia și statement-ul persoanei invitate.

Ileana: De fapt, cred că Local Goddesses nu își propune deloc să aibă o practică curatorială standard.

 

Atunci care sunt criteriile în baza cărora invitați artiste să expună la CAV?

Ileana: Pur și simplu dacă ne place ce face o anumită artistă.

Simona: Gabriela Mateescu a invitat-o recent pe Ioana Mitrea, pe care o știa de mult și își dorea să aibă un spațiu unde să o poată invita să-și arate proiectele. Atât de simplu. Pe de altă parte, am avut recent o discuție în interiorul grupului, dacă să facem sau nu o expoziție legată de pizdă. Pare foarte clișeistică și extrem de făcută, în același timp „hai să nu fim atât de evidente”…

Claudia: Am pornit de la „hai să facem ceva cu ruj” și apoi a degenerat…

Ramona: … a generat!

Simona: … și am găsit o altă artistă care vorbește despre pizdă pe care ne gândim să o invităm!

 

Trebuie să aibă o temă feministă sau artista poate să facă și pictură abstractă?

Simona: Trebuie să facă multimedia, că ăsta-i profilul spațiului. Performance-ul este inclus!

Ileana: Și criteriul implicit al nediscriminării.

 

Cei care vin la CAV sunt și ei parte dintr-o familie mai mare? Când veneam la evenimente, vedeam mereu oameni pe care nu-i vedeam decât acolo, deși lumea artei e foarte mică.

Ileana: Cu siguranță am rămas cu un core fanbase, oameni pe care ne face plăcere să-i urmărim și care ne urmăresc la rândul lor, oameni cu care avem o relație de prietenie.

 

Acum și programul vostru pare foarte specific, îl percep ca pe o delimitare voită, pare chiar un pic inaccesibil.

Ileana: Cred că ne-am structurat într-o oarecare măsură și ca un grup-suport, un grup de sprijin una pentru cealaltă.

 

Atunci care e necesitatea activării într-un spațiu public?

Ramona: Păi, pot să intre oamenii! De când suntem la CAV, am mai văzut fețe noi, oameni curioși care intră direct din stradă, întreabă despre ce e vorba, ce se întâmplă acolo.

Simona: Poate e prea repede să spun asta, dar și prin poziționarea spațiului, la stradă, este mai vizitat decât era Platforma, la care mergeai când era vernisaj. Miza spațiului public este că există posibilitatea ca un anumit tip de mesaj să ajungă la mai mulți oameni.

Ileana: E nevoie de acest mesaj, el trebuie să fie făcut public: fete pentru fete, femei pentru femei.

Claudia: Dar de ce ți se pare inaccesibil?

 

În sensul că are emanația unui grup privat, față de care relația este de acceptare: e ca și cum te-ai duce la o familie acasă, nu ai neutralitatea necesară, ori ești în interior și atunci te simți bine, ori ești pus în situația de observator, poate chiar un pic indecent.

Ramona: Asta din perspectiva cuiva care știe scena de artă contemporană și grupulețele ei. Un om de pe stradă intră și o vede pe d-na Ena înghețând de frig și niște proiectoare, nu ai deloc imaginea unei familii.

 

Mă refeream mai degrabă la oamenii care vin pentru că știu că se întâmplă ceva acolo.

Ramona: La expoziții vin mai ales prieteni ai artistelor, care nu știu neapărat că noi suntem organizatoarele. Nu e o asociere strictă între noi și performance-urile noastre, și expozițiile de la CAV.

 

Întrebarea este dacă mesajul vostru – atitudinea, principiile – trebuie să ajungă la cât mai multă lume sau este un mod de a vă delimita, de a vă rupe de restul.

Simona: În acest moment cred că avem o poziție cât se poate de mainstream în interiorul unei poziții radicale, pentru că, dacă eram un grup radical, habar n-aveai de noi sau nu aveam acces la moduri de exprimare pentru că nu doream sau nu puteam; la fel și dacă eram un grup marginalizat sau deprivilegiat. Pe de altă parte, în interiorul grupului sunt orientări politice și ideologice foarte diferite: nu toate membrele sunt interesate de un discurs feminist sau își asumă forme de feminism; unele se implică și dezbat lucrurile la nivelul unei practici artistice. Nu e niciun steag al feminismului pe fiecare din proiectele expuse până acum – numitorul comun e mai degrabă explorarea unei experiențe personale stricte, de tipul „sunt femeie, am acest tip de narațiune, pe care l-am trăit în acest mod, etc.” Probabil acest lucru determină caracterul intim al proiectelor și poate părea sau nu restrictiv, în funcție de cine privește.

 

Ce fel de feedback aveți la proiectele voastre? Încerc să-mi dau seama care este locul unui discurs feminist asumat în societatea noastră, în lumea artei, în viața noastră.

Simona: La evenimentul de la Tranzit din 2015 (Moving Heads) am avut feedback de la o parte din persoanele pe care le cunosc, care nu sunt din lumea artei, dar împărtășesc niște preocupări feministe. Nu mi-au dat un feedback artistic, dar au comentat din interiorul experienței lor lucrările. După primul proiect de la CAV, am primit feedback de la persoanele apropiate nouă. În schimb, feedback teoretic nu prea am avut – în 4 ani de Platforma, nu s-a scris niciun astfel de text despre activitatea noastră. Poate cel mai bun feedback rămâne faptul că lumea venea și vine la evenimente.

 

Mi se pare simptomatică această lipsă de feedback teoretic: Platforma a avut o identitate și o activitate coerente pe o perioadă lungă, pe care lumea le-a sesizat, dar nu le-a formulat. Poate e bine așa, contribuie la formarea mitului anarhist din jurul spațiului.

Simona: Pe mine m-a frustrat acest lucru o perioadă bună.

Ileana: La un moment dat, Kessler ne-a folosit drept contra-exemplu la o expoziție care avea loc la Biblioteca Națională.

Claudia: Dacă am avea bani, poate s-ar scrie despre noi.

Ramona: Faptul de a avea feedback implică și o judecată de valoare. Pentru mine e irelevant: dacă se scrie mult despre ceva, nu înseamnă că acel lucru e valoros.

Ileana: Unul din cele mai importante feedback-uri era al celor care veneau la workshop-uri. Erau discuții pe holurile facultății între bisericuțele pro-Platforma și anti-Platforma. Erau discuții legat de bani: grupurile anti-Platforma ne vedeau ca pe niște săraci, iar cele pro-Platforma spuneau „săraci ca săraci, dar vreau și eu să învăț ce înseamnă să lucrezi cu un spațiu”.

 

Până la urmă de ce nu ați aplicat la AFCN-uri?

Simona: Am aplicat o dată.

Ileana: Am aplicat și la Bienala de la Veneția în anul când a fost ales Adrian Ghenie.

Simona: Legat de finanțări, situația mi s-a părut mult timp contradictorie. Credeam că putem s-o depășim în momentul în care MNAC părea că ne dă șansa unui buget. Dilema era că finanțarea se putea lua pentru câteva proiecte, dar ce făceai cu oamenii care munciseră înainte sau urmau să muncească după, fără să fie plătiți? Sentimentul era că unele persoane erau sacrificate pentru a fi plătite altele. Am ales să funcționăm independent, între limitele contradicțiilor între cei pe care i-am fi putut plăti și cei pe care nu i-am fi putut plăti.

 

Acest lucru a însemnat și limitări: nu puteați invita artiști străini sau face publicații, de exemplu.

Simona: Da, expuneam artiști străini dacă ei erau deja aici. Oricum, era necesar să facem atâtea lucruri pentru persoanele de aici, încât n-a fost realmente o prioritate să dezvoltăm un program internațional.

Ileana: Când găzduiam proiecte internaționale, condiția era mereu ca artiștii locali să poată participa fără taxă – cum a fost cazul festivalului de performance organizat de Valentina Chiriță în 2014, IPA.

Simona: Eu am renunțat pe parcurs la această mândrie și cred că ar fi minunat să câștigăm un AFCN. Consider însă că trebuie să fim în continuare atente la persoanele care ar activa în spațiu în afara finanțării. Finanțările apar și apoi dispar – aceste sincope ar trebui ele însele discutate.

 

Mi se pare și o opțiune politică: să faci mereu expoziții fără buget nu poate să te ducă într-o zonă de profesionalism, în sensul în care un artist profesionist e cel care-și câștigă viața din faptul că face și/sau vinde artă. E și un refuz al unei zone comerciale, dar poate și al condiției artistului a cărui muncă e citită din start ca artă și de aceea el nu poate avea un impact politic, rămânând mereu în lumea artei. Și spațiul galeriei e un safe space în acest sens, orice faci în interiorul lui, oricât de radical, riscă să fie citit ca fiind „doar artă”.

Simona: La finalul acestui an la CAV, vom fi realizat un program făcut doar de femei, care cred că va lăsa urme în imaginarul local – va depăși stagiul de „doar artă”. La un moment dat va frustra anumite persoane, poate deja frustrează.

Claudia: E o decizie politică modul de acțiune, în același timp e și o perioadă de tranziție. În schimb, nu știu dacă pentru o aplicație AFCN discursul feminist e foarte seducător.

Simona: Discursul feminist e perceput ca o motivație insuficientă pentru a acorda finanțarea, cel puțin așa a fost în cazul aplicației noastre la fonduri multianuale de anul trecut. Din punct de vedere tehnic, îmi pot permite să spun că era un proiect bine scris și justificat în interiorul unui limbaj propriu pentru discursul pe care noi îl practicăm ca grup. Ne gândeam să mai aplicăm o dată și să scoatem toate referințele la teme feministe, artă pentru femei, spațiu dedicat femeilor și să vedem dacă proiectul e acceptat. Evident, nu e o practică bună; iar dacă venea și Gabi la această discuție, ea ar fi povestit o cu totul altă experiență: nu că nu a încercat să obțină finanțare sau că a renunțat prea ușor, ci că a încercat de nenumărate ori și a fost încontinuu respinsă. Nucleul și proiectele realizate de ea și Tăietzel Ticălos împreună cu colaboratorii și colaboratoarele lor sunt rezultatul faptului că nu li se dă o altfel de șansă. Experiențele sunt deci foarte diverse, dar modul general de operare e din finanțare în finanțare. Însă acest tip de operare este unul care adesea mă exclude: este atât de instituționalizat încât am senzația că mă exclude înainte chiar de a face gestul de a aplica. Aceste grupulețe care încearcă să activeze independent și fără bani sunt rezultatul tuturor celorlalte grupuri care știu foarte bine unde să aplice și cum să facă rost de bani.

POSTAT DE

Cristina Bogdan

Născută și crescută la București, educată la Paris, înrăită la Londra. E redactor online la Revista ARTA și conduce ODD, o platformă curatorială și educațională în București....

www.oddweb.org

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *