De

CURATORI #4 Anca Rujoiu

Am cunoscut-o pe Anca Rujoiu la Londra, prin 2012, când activa în colectivul curatorial FormContent, și am admirat practica lor. Ne-am reîntâlnit pe parcursul anilor, fie în Londra fie în București, după ce ea a plecat în Singapore pentru a deveni curatorul unei instituții de artă contemporană nou înființate și conduse de Ute Meta Bauer, NTU Centre for Contemporary Art Singapore (NTU CCA Singapore).

Discuția care urmează a avut loc în una din cele 365 de zile de soare perfect din Singapore, pe o terasă cu ventilatoarele pornite și unde vocile ne erau constant acoperite de zeci de păsări.

 

Aș vrea să vorbim direct despre contextul în care activezi.

Am venit în Singapore pe poziția de curator de expoziții la un centru de artă contemporană, nou înființat—NTU Centru de Arta Contemporana (NTU Centre for Contemporary Art Singapore / NTU CCA Singapore) si inaugurat în octombrie 2013. Inaugurarea centrului a avut loc chiar la o săptămână după ce am aterizat. Rolul meu era definit strict pe expoziții, dar fiind o instituție nouă și având o structură in formare, in primul an, atribuțiile și responsabilitățile mele s-au extins. În paralel cu programul de expoziții, împreună cu Ute Meta Bauer, directorul fondator al centrului, am conceptualizat și organizat programul public, și am contribuit la crearea departamentului de comunicare si a identității instituției. Acest abordare holistică mi s-a potrivit, pentru că lucrând înainte în structuri mici, m-am bucurat de flexibilitate și am putut jongla cu mai multe roluri. La FormContent, am lucrat mereu foarte holistic, fiind implicată în toate aspectele unui proces curatorial— de la dialog și colaborare cu artiștii, conceptualizarea unui proiect, instalarea expoziției, redactare și editare de text, la aplicații pentru fonduri, etc. Această abordare mi se pare foarte importantă, niciun proiect cultural nu se dezvoltă în izolare și implică mulți factori, multe condiții și circumstanțe care au un impact asupra rezultatului final.

 

Care este rolul instituției, funcția ei? Cum se vede ea, de ce a apărut? De ce a fost invitată Ute curator/director ?

Cred că e o mare oportunitate să fiu în Singapore — și în Asia în general — într-un timp în care se construiesc foarte multe instituții, se scriu si se rescriu istorii de artă prin expoziții și proiecte curatoriale. Începand cu anul 2000, Singapore a introdus un masterplan pentru dezvoltarea domeniului creativ și pentru facilitarea tranziției de la o economie industrială la „knowledge” economy. Intitulat Renaissance Plan, el a inclus mai multe etape, una din ele fiind dezvoltarea unor art clusters (grupări de organizații/instituții de artă). Gillman Barracks, unde CCA este situat, este un fost centru militar construit de britanici în perioada colonială și care în prezent, după multiple tranziții, a fost transformat într-un astfel de „art cluster” gazduind galerii, un centru de altă și alte organizații artistice. Planul Renaissance și un raport predecesor din 1989 au stat la baza creării mai multor instituții din Singapore, toate relativ noi: Muzeul de Artă din Singapore (Singapore Art Museum / SAM) a fost creat în 1996, Galeria Națională (National Gallery) în 2015. Interesant este că viziunea de sus, a guvernului, este foarte precisă în ceea ce privește rolul pe care trebui să-l joace fiecare instituție. National Gallery a fost înființată ca să colectioneze si sa prezinte artă modernă din Asia de Sud Est, SAM se focuseaza pe artă contemporana în Asia de Sud Est.

NTU CCA Singapore a apărut ca o instituție hibridă care combină prezentarea de artă (expoziții), cu rezidențe, cercetare și educație academică. Centrul este menit să creeze conexiuni între scena locală, regională și „internațională”, un termen încă problematic pentru că se restrange la sfera occidentală. Alegerea lui Ute ca director fondator e motivată de profilul ei curatorial: activase deja în Asia și era familiară cu regiunea; lucrase în mediul academic, la MIT și Royal College of Art din Londra; contribuise la înființarea unor instituții noi, spre exemplu Office for Contemporary Art din Norvegia.

 

Cum lucrezi cu Ute în cadrul CCA?

A fost o colaborare foarte strânsă pentru că atunci când am venit eram trei oameni. Am învățat foarte multe, eu făcând o tranziție de la un project space ca FormContent, unde publicul era în mare parte format din artiști și curatori, la munca într-o instituție în care am de-a face cu multe tipuri de public și cu așteptări diferite. Ute a lucrat pentru multe tipuri de instituții, inclusiv Documenta, și are în vedere foarte multe detalii când pregătește un proiect, lucruri mici care îți pot scăpa, dar care sunt importante: de la semnalizarea spațiului, la informarea clară despre program.

Un alt lucru important pe care l-am învățat de la Ute a fost importanța procesului spațial în abordarea unei expoziții: fiind un curator cu background în scenografie, are un simț extraordinar al obiectelor și mișcării într-un spațiu fix. Ceea ce cred că este foarte special cu fiecare expoziție la CCA este transformarea radicală a spațiului.

 

Cum se ancorează CCA-ul în plan local?

Una din dificultățile pe care le-am întâmpinat la început a fost că nu eram deloc familiară cu Asia de Sud-Est. Programul de expoziții era menit să fie internațional, iar pentru mine a devenit foarte important să creem legătura cu publicul de aici: să facem expozițiile relevante pentru publicul local și să-l implicăm în programul nostru. În acest sens, am dezvoltat în cadrul programului public seria de Exhibition (de)tours [(de)tururi expoziționale], în care în loc să invităm curatorul să facă un tur convențional de expoziție, am invitat diferiti experti, uneori nu din lumea artei, să prezinte expoziția din perspectiva lor. Vroiam să conectăm temele din expoziție cu subiecte mai largi și am inclus in program de la economiști, geografi, oameni de știință, la muzicieni. Fiecare exhibition detour producea o noua perspectiva, astfel expoziția se extindea. Pentru mine e foarte important ca expoziția să nu fie un punct mort, ci sa continue prin diferite modalitati, programul public sau publicațiile extind viața unei expoziții. Expoziția e un material brut, pe care poți să-l manipulezi și să-l schimbi, pentru a-l privi din perspective noi sau puncte contradictorii. Eu nu aveam capacitatea decat intuitiv să fac aceste legături cu ceea ce ar fi imediat important in contextul local . Mulți dintre cei pe care i-am invitat erau mai în măsură să se uite la expoziție și să atragă atenția asupra unor aspecte relevante in contextul local si regional. Mi-am dorit ca CCA-ul să nu devina un produs de import. Câteva expoziții au fost dedicate artiștilor din regiune, de exemplu prima expoziție solo din Asia de Sud-Est a artistei din Malaezia Simryn Gill. Cu Simryn am continuat să lucrăm și după expoziție, producând o carte împreună, recent lansată, Becoming Palm, o conversație între ea și antropologul Michael Taussig despre culturile de palmier, un subiect relevant și sensibil în regiune, dar care nu este tratat dogmatic de către autori.

 

Creând aceste expoziții, voi ați creat și publicul. Exista o scenă de artă contemporană în Singapore înainte de CCA?

Exista o scenă activă, dar fiind o instituție nouă, am făcut eforturi să aducem acest public aproape și să le câștigăm încrederea; procesul continuă. Pentru mine, venind din FormContent, era important să dezvolt momente, proiecte pe care le numesc, citândul pe curatorul britanic Alex Farquharson, small pockets [buzunărele], adică programe pe care le adresezi unui public restrâns, dar important: acest public e comunitatea care te motivează, te susține și aduce contribuții critice. E vorba de artiștii, curatorii locali, dar nu numai, în Singapore am avut surprinza unei comunități mult mai diverse. De exemplu, unul dintre aceste proiecte a fost o colaborare cu Post-Museum pe care am inițiat-o împreună cu fosta mea colegă, curatoare pentru rezidențe, Vera Mey. Post-Museum, condus de Jennifer Teo și Woon Tien Wei, este o platformă artistică independentă și nomadă. Între 2005-7, Post-Museum a avut un spațiu în Little India în Singapore, unde au desfășurat o serie de activități, inclusiv au operat un restaurant. Am avut o discuție cu ei chiar la începutul activității noastre, iar ei ne-au întrebat de ce nu sunt invitați artiști să preia multe dintre spațiile goale din Gillman Barracks [complexul unde este găzduit CCA]. Când ni s-a oferit oportunitatea să dezvoltăm un proiect cu artiști locali, împreuna cu Vera ne-am gândit să aducem Post-Museum la Gillman Barracks și să creem o instituție în instituție. Mi s-a parut foarte important să testăm această relație și să încercăm să învățăm de la o instituție de artiști. Pentru mine a fost o experiență foarte valoroasă. Timp de șase luni, Post-Museum a derulat propriul program, un pop-up într-unul din spațiile de rezidență pentru artiști. Programul a fost construit pe principiul unui open space: cine avea o propunere pentru spațiul lor, o putea realiza. Obișnuită să fac selecții curatoriale, am vrut să citim propunerile, să le selectăm, iar ei m-au oprit, mi-au spus că ideea era tocmai de a nu face selecții, de a testa limitele unui open space. Una din problemele curatoriatului este chiar faptul că selecția implică excludere, iar ei au adoptat o atitudine inclusivă până la capăt, pe care am înțeles-o. Prin această deschidere, au reușit să aducă la CCA oameni care nu ar fi venit acolo niciodată: activiști, membri ai unor mișcari grassroots, în general comunități care poate percep arta contemporană ca fiind ceva intimidant, dacă nu elitist. Proiectele au fost foarte variate: de la expoziții despre artă și internet , la discuții cu diferite grupuri de activiști pe teme de ecologie, drepturile minorităților, etc.

 

Nu a fost complicat să organizezi la nivel instituțional astfel de evenimente?

Am avut multa autonomie în această colaborare, iar Post-Museum a lucrat foarte independent. Pentru mine, acest tip de program și de colaborare sunt foarte importante pentru că determină un curator, dar și o instituție, să își regândească modul de lucru.

 

Ai putut să lucrezi la proiecte personale de când ești aici?

În primii doi ani a fost imposibil. Am mai participat la simpozioane, am fost implicată într-un laborator curatorial cu alte instituții de aici, dar n-am reușit să conturez proiect independente decât recent. Anul trecut am colaborat cu Stephanie Jane Burt, o artistă din Singapore, pentru o expoziție la Yeo Workshop, a fost o colaborare strânsă în care am incercat să folosesc în scris limbajul ei artistic.

 

Ai explorat și scena Asiei de Sud-Est? De fapt, să explicăm mai bine acest concept…

De cum am venit aici, m-am confruntat direct cu acest concept, toată lumea vorbește despre Asia de Sud-Est. Conceptul e o moștenire colonială, și deși nu reflectă heterogeneitatea regiunii, produce o viziune mai largă decât perspectiva statului-națiune si a creat conditii vizibilitate pentru această parte a lumii. În plus, reflectă interconexiunile culturale de secole, migrația comunităților și schimburile comerciale continue.

 

Ce rol are Singapore în regiune, cum e văzut?

La o discuție publică pe o temă similara, un critic de artă a afirmat că Singapore are puterea financiara, dar nu are autoritatea intelectuală. Aceasta din urmă poate fi atribuită altor state din jur, ca Filipine sau Indonezia, unde interesul pentru artă nu e recent și unde există figuri importante de artiști și curatori care le conferă legitimitate. Singapore încearcă acum să fie un conector în regiune, un punct de întâlnire pentru artiștii si curatorii din regiune. Fără îndoială are puterea financiară și voința guvernului să creeze aceste platforme infrastructurale care nu sunt posibile în multe dintre statele din regiune confruntate cu o absență a sprijinului public pentru cultură. Singapore Art Museum a avut un rol important în achiziționarea unor lucrări contemporane din regiune. Indonezia, de exemplu, are o piață de artă puternică și există sprijin privat, dar lucrările nu ajung în instituții publice, rămân în colecții private. E important ca arta să ajungă în instituții publice și să fie accesată.

 

Asia de Sud-Est își pune acum problema definirii poziției sale în lume. Ce unelte interesante a produs discursul local? Mi-ai povestit înainte de mai multe valențe ale acestui oraș: control social, putere economică, cazuri de cenzură, deschidere spre regiune, multe lucruri a căror îmbinare nu e intuitivă pentru cineva ca mine.

Pentru mine a fost cu adevărat interesant să văd cum artiștii de aici rescriu istoria, cum încearcă să creeze narațiuni alternative sau opuse istoriei oficiale. Un artist singaporean, Ho Tzu Nyen, care problematizează miturile fondatoare despre acest oraș-stat, artistul Koh Nguang How care a fost și în rezidență la CCA, de peste 30 de ani a documentat și colectionat materiale despre scena artistică din Singapore. Artiștii au avut un rol foarte important în regiune și au creat platforme de cunoaștere, cu mult înaintea dezvoltării instituțiilor.

 

În Europa de Est avem foarte multe traume față de occident, deși nu am fost colonizați – cel mult auto-colonizați. În Asia situația e clar diferită, dar eram curioasă dacă ei au dezvoltat instrumente pentru a face față colonialismului și care ar fi interesant de a le muta în alt context.

Din ce am putut observa eu, arhiva ca mediu e un instrument foarte important pentru a rescrie și a revizita istoria. Artiștii încearcă să destabilizeze narațiunile oficiale.

 

Mi se pare o abordare obiectivă, mai puțin sentimentală și mai ancorată în realitate. Să creezi o arhivă presupune un anagajament cu materialul respectiv și o ținere sub control a emoțiilor.

Ai dreptate, cu toate acestea am putea vorbi și de performance art, care este un mediu foarte puternic în regiune. În Singapore, scena de arta contemporana s-a inchegat in jurul unei grupari artistice, Artists Village, activă în anii ’80 și la începutul anilor ’90, mulți dintre artiști – Lee Wen, Amanda Heng – îmbrățișând performance-ul ca mediu artistic și critic.

 

Există o comparație posibilă între proiectele pe care le faci aici și cele pe care le făceai cu FormContent?

Mai mult ca format sau abordare. Am preluat de la FormContent un mod de a gândi și de a lucra: abordarea expoziției ca material brut, conceperea unui program curatorial care să cuprinda mai multe formate și elemente – text, workshop, expoziție – fără ca acestea să fie ierarhizate. Experiența de lucru cu FormContent a fost formatoare.

Cu FormContent, am început recent un program nou, The Subject Interrupted, care pornește chiar de la situația noastră de a fi la distanță unul față de celălalt, in Viena, Singapore, Toronto, dar doritori să lucram împreună – FormContent fiind un punct virtual de întalnire și conexiune, un teritoriu comun, care la fel ca si idea de „casă”, este o proiecție.

 

Ce determină colectivul FormContent? Ce metodologie, ce subiecte ați abordat? Cum a funcționat inițial și cum funcționează acum?

FormContent a fost initiativa lui Pieternel Vermoortel, Francesco Pedraglio și Caterina Riva, care au studiat împreună la Goldsmiths. În 2007 când FormContent a fost înființat era un context propice în Londra pentru instituții mici. Eu m-am alaturat grupului în 2010. Studiam la Goldsmiths, unde eram încurajați să facem un stagiu într-o instituție; mulți colegi au ales Serpentine Gallery sau Tate Modern, dar eu am fost atrasă de instituții mai mici sau instituții care aveau o atitudine personală, informală și experimentală. FormContent a corespuns acestei aspirații. Am descoperit grupul din întâmplare, la vremea respectivă înlocuiseră pentru o perioadă programul de expoziții cu un program de radio. Le-am scris și m-au cooptat în echipă. S-a potrivit foarte mult și cu personalitatea mea, se lucra informal, iar cu artiștii se colabora foarte strâns, se învăța de la ei; era vorba de curatori care lucrau artistic, inventau diferite formate, erau foarte deschisi către experiment și joc. Aveau și un interes special pentru literatură și am colaborat cu foarte mulți artiști care folosesc limbajul ca mediu artistic. E o metodologie non-academică, cu influențe din literatura, teorie critică, dar fără ca acestea să fie explicite. Făcând o analogie cu literatura, această abordare curatorială pe care o urmez e un mod de scriere la persoana I, nu atât pentru a valida subiectivitatea, ci pentru a explora convențiile care constituie această voce narativă.

Un alt aspect important care define;te FormContent este colaborarea cu artiști pe termen lung: am dezvoltat relații foarte strânse, bazate pe prietenie ;i feedback reciproc. Lucrez în același mod și acum într-o instituție mai mare. Spre exemplu, cu artista din Malaezia Simryn Gill am extins colaborarea de la o expoziție la CCA la o publicație pe care am lansat-o recent.

Un ultim punct: FormContent nu era un grup care încerca să iasă în evidență, să fie foarte vocal sau sa promoveze activ.

 

Cu toate astea a crescut foarte repede, a devenit chiar puțin faimos, nu doar în lumea restrânsă a artei contemporane din Londra.

Sprijinul artiștilor a fost important, dar si multiplele colaborări instituționale – spre exemplu programul It’s moving from I to it a fost nomadic, evenimentele au au fost gazduite în multe instituții. Nimeni nu a făcut însă eforturi de comunicare, ne-am concentrat întotdeauna pe conținut, uneori chiar în detrimentul comunicării. A fost și o rezistență internă de a menține FormContent la un anumit nivel. Multe din proiectele de acest tip ating un punct de criză, în care fie se închid – multe dintre artist/curatorial-run spaces au o durată de viață limitată sau se transformă într-o structură mai mare. În cazul din urmă, efortul este diferit; nu e un lucru rău, dar în cazul nostru, nimeni nu voia să-l facă. Așa încât am păstrat FormContent lângă noi – fiecare avem un job principal, dar continuăm să colaborăm.

 

Când am discutat cu voi în 2013 pentru articolul din Notes on Metamodernism, punctul central era chiar această practică curatorială orientată spre artă, care mi se părea că depășise curatoriatul ca organizare și chiar ca fabricare de expoziții. Cu FormContent pot spune că am descoperit curatoriatul ca practică.

În programul It’s moving from I to It foloseam într-adevăr ficțiunea, care reprezinta pentru mine un instrument critic. Am fost influențată de diferite scriitoare, spre exemplu Chris Krauss, Maggie Nelson, care îmbină teorie critică cu ficțiune si scriere confesională. Pe de altă parte, voiam să explorăm noi metode de distribuție și circulație a proiectelor artististice și curatoriale, pentru că expoziția e un mediu static. De aceea, punctul final al proiectului It’s moving from I to It a fost o „piesă” scrisă și regizată de Tim Etchells, care a fost jucată în diferite instituții.

Cu FormContent inițiem proiecte care nu sunt definite de la început, au un punct de pornire, dar se dezvoltă pe parcurs, ceea ce e foarte diferit de mediul instituțional, în care trebuie să planifici pe termen lung. Am pornit programul actual, The Subject Interrupted, cu o serie de „saloane” pe care Pieternel le organiza la Viena și cu o expoziție la ICA Singapore, Practicing Habits of the Day. Sunt sigură că pe parcurs o să se schimbe și o să se transforme in ceva ce nu am anticipat. În cazul proiecului It’s moving from I to it, am pornit de la niște personaje fictive pe care le-am inventat, inspirate din lumea artistică, dar nu știam ce vom face cu ele; ne-am gândit la un moment dat că am putea face o piesă, dar nu am lucrat concret la asta, am lăsat lucrurile să se dezvolte până când piesa s-a născut în mod organic. Aceasta abordare nu este posibilă într-o instituție, deși mi se pare important ca și în acest caz să lași loc pentru momente neplanificate, care apar organic sau spontan.

 

Poate motivul pentru care lucrați așa cu FormContent este și faptul că nu mai aveți un spațiu fizic, nu mai sunteți constrânși de el – deși se poate spune și că faptul de a nu avea un spațiu este o constrângere.

Londra e suprasaturată de spații de artă, pe când într-un loc ca București a avea prezență fizică și a produce expoziții e vital. Și contextul și nevoile locale ar trebui să-ți determine rolul sau modul de funcționare. Acum FormContent e într-un fel de spațiu virtual, pentru că lucrăm în contexte locale foarte diferite. De aceea trebuie sa regandim felul in care lucram și rolul pe care îl îndeplinim.

 

Să răspunzi la un context înseamnă să-ți asumi o funcție explicit politică, dar chiar și în Londra nu mi s-a părut că FormContent făcea acest lucru, mai degrabă lucra într-o zonă abstractă. De fapt am admirat de la început practica voastră asumat abstractă într-un context în care ți se cere să lucrezi politic. E o practică ermetică, e nevoie de efort pentru a o accesa, deci nu răspunde la niște cerințe standard în arta contemporană: să ai public, să ai o dimensiune socială și educațională. Am apreciat că vă urmăreați și pasiunile personale, spre exemplu literatura.

Eu văd politicul în ficțiune, în poezie, în limbaj. Felul în care suntem obișnuiți să privim ceva, felul în care navigăm un spațiul expozițional, felul în care ne adresăm, limbajul este foarte politic. Cu FormContent am avut foarte multe proiecte care adresează aceste mecanisme; în expoziția de la ICA am explorat diferite practici și obiceiuri in procesul artistic și curatorial, modalități de prezentare și structuri de display care coordonează mișcările corpului în spațiu si influențează percepția. E vorba de mecanisme de baza care ne condiționează comportamentul, de aici interesul de a ne retrage în abstract.

POSTAT DE

Cristina Bogdan

Născută și crescută la București, educată la Paris, înrăită la Londra. E redactor online la Revista ARTA și conduce ODD, o platformă curatorială și educațională în București....

www.oddweb.org

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *