De

Dansul e al tuturor

În 2007 îl vedeam pentru prima oară pe Jérôme Bel – unul dintre cei mai anarhici coregrafi contemporani – la Centrul Național al Dansului din București. Coregraful francez a fost invitat atunci cu două spectacole – Jérôme Bel, realizat în 1995, şi The Last Performance (a lecture), 2004 – care marcau fundamental întâlnirea cu un limbaj artistic spălat de surplusul de artificialitate, profund reflexiv în raport cu semnificațiile politice ale corpului, angajant și intens inspirant în relație cu analiza a ceea ce face un spectacol să devină spectacol.

Într-o perioadă în care CNDB funcționa într-o logică a tatonărilor intersecțiilor de receptate – se miza foarte mult pe o înțelegere a dansului în relație cu domenii proxime care îi revelează semnificații de adâncime –, invitarea lui Jérôme Bel făcea parte dintr-o viziune artistică care privilegia intensificarea dezbaterilor despre dansul neatașat doar de producția de virtuozitate și corp normat. Jérôme Bel – un gânditor al mișcării, preocupat de dozajul elementelor care asamblează un performance, un analist al conceptualizării spectacolului și al compușilor lui fragili și flexibili – devenea un artist necesar într-un context coregrafic local care propulsa urgența interogațiilor despre corpul politic, despre raportul discurs-mișcare pe scenă, despre minimalism coregrafic, despre dansul care mobilizează o gândire de rezistență față de contexte sociale anihilante etc. Prin prezența spectacolelor în România, Jérôme Bel crea cadrul unei aprofundări a limbajului coregrafic cu resorturi critice.

Jérôme Bel politizează permeabil corpul. Pe corp se depune scriitura sloganelor capitaliste pe care artistul le subminează abil (shirtology). Pe corp se înscriu cu ruj mărcile unei industrii acaparante (Christian Dior), care-l reduce la performarea clișeelor aspiraționale de adecvare la o frumusețe impusă. Corpul devine semn într-o gramatică de grad zero al spectacolului de dans (Jérôme Bel), în care sursa de lumină de pe scenă se reduce la un bec, în care muzica se concentrează într-un singur cântec, în care trupurile goale ale dansatorilor nu recurg la nimic spectaculos. Jérôme Bel „strânge” show-ul cât de mult poate, decantând tentația adaosului. Bel radicalizează prezența scenică și esențializează codurile spectaculare, optând, de fiecare dată, să dezordoneze captivitatea în domeniul practicilor testate. Pentru coregraf e mult mai important să dezvote teritorii noi de performativitate decât să staționeze în cadre pe care le-a erodat conceptual. În spectacolele lui Bel, corpul e discurs de dublă opoziție: opoziție în raport cu dinamici politice dominante, care acutizează discrepanțe economice flagrante, etalând mirajele capitalismului, și opoziție în raport cu dinamici estetice recurente, care impun, pe de o parte, regimul de extaz al entertainment-ului facil sau regimul artei pentru cei puțini și aleși. chestionează de fiecare dată limitele, cadrele fixe, lejeritatea confortabilă, rupturile fondatoare de poziționări contestatare în raport cu estetici închise în propria lor reciclare și „abundență a sărăciei” critice. Pentru Bel, spectatorul neprovocat să problematizeze ce vede e un spectator aplatizat: „spectatorii sunt esențiali în practica mea artistică. Ei sunt scopul. Totul converge spre ei. Ei sunt cei care primesc toate forțelor și energiilor pe care le pun în mișcare ca să-i ating, cu scopul de a-i transforma, de la le arăta că există și alte forme de existență, că arta există ca să propună soluții pentru nemulțumirile din viețile noastre, pentru nedreptatea din societate, pentru inegalitățile care distrug posibilitățile de a ne bucura”[1].

În 2017, Centrul Național al Dansului invită la București spectacolul Gala, care marchează, împreună cu Disabled Theatre, o transformare esențială în devenirea coregrafului Jérôme Bel, pe care o putem asocia transformărilor Centrului. Gala e despre accesul non-ierarhic, mobilizator și emancipator la scena de obicei confiscată de virtuozitatea legitimată. E despre omagiul atașant adus dansului de către toți paticipanții la dans, indiferent de educația lor, de gradul lor de cultură coregrafică, de abilitățile lor. E despre egalitatea corpurilor pe o scenă în care copii, persoane care nu se pot deplasa din scaune cu rotile, vârstnici, profesioniști și neprofesioniști explorează împreună teritoriile nelimitate ale mișcării.

E despre potențialul deschis al dansului care nu-și trasează cadre exclusiviste de apartenență. Care nu mizează pe un cerc închis de „chemați” la arta înaltă. Gala, spectacol creat în urma unor ateliere cu neprofesioniști, e, în primul rând, o celebrare a dansului extins, a dansului inspirant pentru toate categoriile, a dansului care nu marginalizează pe nimeni, a dansului revelator prin puterea lui de animator al energiilor colective. Gala e despre solidaritatea corpurilor pe scenă.

 

[1]    „Fiecare dans este o raportare la lume”, interviu realizat de Philippe Noiesette cu Jérôme Bel în revista Festival d’Automne à Paris, septembrie-decembrie 2015, pag. 27

 

Gala și Premiile CNDB sunt la Teatrul Odeon pe 13 decembrie 2017.

POSTAT DE

Mihaela Michailov

Mihaela Michailov (n.1977) este dramaturg și critic de artele spectacolului. Predă la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale”, București. Piesele ei au...

centrulreplika.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *