De

Dunărea, postumanul şi hipertextul

Se dă următoarea enumerare: hiperlink, hiperconsum, hiperbolă, Hyperion, hyperousia. Apoi, aceasta: Dunăre, artă, filosofi, foto-video, antropologie, peisagistică, postumanism. Dacă am realiza un experiment simplu, în care am solicita participanţilor – aleşi de pe stradă, sau dintre studenţii de top – să răspundă rapid în care dintre cele două enumerări există o legătură de sens mai puternică între termeni, probabil că aproape toţi ar indica prima serie, chiar dacă ultimul termen e familiar doar pasionaţilor de teologie negativă, iar penultimul trimite cu gândul mai curând la o universitate privată decât la Hölderlin. Cercetările din ultimele decenii despre priming au pus în evidenţă uşurinţa angoasantă cu care mintea noastră e amorsată şi ancorată (chiar şi modul în care am început acest text reprezintă o mică încercare de manipulare prin cuvinte cheie). Gândirea nu este un proces liniar, ci o multitudine de reţele şi năvoade semantice pe care le aruncăm simultan peste lume.

Într-un fel, cercetarea artistică întreprinsă de echipa proiectului D Platform e tocmai despre aşa ceva: coerenţa familiară pe care mintea noastră o regăseşte spontan – pentru că o proiectează ea însăşi asupra datelor, asupra naturii – este, adesea, amăgitoare. La fel şi memoria, personală şi colectivă.

Departe de a scoate din pălăria Dada un set de cuvinte catchy şi a face poem, mizând pe nevoia funciară de sens a receptorilor, artiştii, antropologii şi filosofii din acest proiect ce culminează prin expoziţia deschisă pe 17 noiembrie la Victoria Art Center şi curatoriată de Raluca Nestor Oancea ambiţionează să transforme arealul dunărean într-un câmp deteritorializat (în niciun caz, depolitizat) de experienţă şi reflecţie. Gândirea (post)critică despre Antropocen, o gândire de tip rizom, fluidă şi acvatică, atunci când nu e subterană, gândire cu noduri şi internoduri de sens, transformă arealul dunărean în portalul D Platform – în toate sensurile cuvântului. De aici putem privi – cu privirea împăienjenită, încă ceţoasă, a celui care tocmai iese din peşteră – spre zorii noii episteme (sau paradigme) ce începe a se vădi la scară globală: postumanul, cu a sa ideologie, postumanismul. Un pol al acestei paradigme e devenirea-natură, conjugând sensibilitatea ecologică cu resuscitarea animalităţii cinice şi ostentative a (anti)filosofului Diogene, în acţiuni colective Eco-Art sau performance-uri radicale Neo-Avantgarde. Celălalt este devenirea-cyborg, spectrul înfricoşător al „obsolescenţei omului” (Anders), înlocuit, treptat, de creaţiile sale perfecte, de maşinile sale – inclusiv de cele cu care facem, azi, artă foto-video hi-tech.

Antrenată de alte câteva expoziţii-etape de drum ce au avut loc în aceşti ultimi doi ani (la Galeria Posibilă din Bucureşti şi Galeria apARTe din Iaşi, anul trecut, sau la ALERT studio din Bucureşti, în vara aceasta), D Platform Season 2 mi se pare, în primul rând, a atesta o dublă reuşită curatorială. Mai întâi, salut performanţa de a face să dialogheze într-un cadru comun artişti provenind din medii diferite, cu practici foto-video şi instalaţioniste diferite, transgresând, astfel, cercul în care se exercită, în mod lesne de înţeles, mentoratul unui profesor şi artist de talia lui Iosif Király. Iar apoi, apreciez un anumit tip de paradox pe care expoziţia îl asumă deschis, inteligent, chiar ostentativ. E vorba de eleganţa tehnologică, de producţia la cele mai înalte standarde a materialelor expuse şi de panotarea lor carteziană, transformând arealul dunărean, din pre-text, în hipertext ce articulează critica „faptei instalatoare” a omului (a se vedea reflecţiile lui Heidegger despre esenţa tehnicii) şi oferă o privire proaspătă asupra naturii reziduale, naturii ca deşeu sustras în mod oportun „voinţei de putere” a subiectului modern – dar toate acestea sunt făcute uzând, în mod ironic, de cele mai performante instrumente tehnologice de realizare-producţie artistică şi în mediu perfect controlat. Lecţia pe care antropologii, artiştii şi filosofii au asimilat-o la fel de bine este că orice tentativă de a prezenta natura „aşa cum e” este subminată chiar din primul moment: acela în care natura, pentru a fi gândită şi reflectată, se găseşte plasată într-o structură opozitivă de tipul natură/cultură, natură/tehnologie, om vs. natură ş.a.m.d. Natura, în acest caz, arealul dunărean, ca proces continuu de spălare şi, totodată, depunere de aluviuni/arhivare a urmelor tehnologice reprezintă, atunci, un gol suprasaturat de semnificaţii culturale şi hiperlinkuri, în sânul căruia artistul se poate simţi liber să experimenteze – cu el însuşi şi propriile sale prejudecăţi.

Intrând în spaţiul de la Victoria Art Center, suntem introduşi în tema generică a expoziţiei (natură – postuman, natura redevenită subiect, în toate sensurile cuvântului) printr-un video delicat şi poetic aparţinând Oliviei Mihălţianu (Trial Garden I), parte dintr-un proiect mai amplu al artistei, care filmează, în diferite momente, detalii vegetale din parcela de grădină pe care o curatoriază în spaţiul de la Tranzit. Urmează o sală ce adăposteşte un ingenios proiect dialogic al artiştilor Michele Bressan şi Bogdan Gârbovan (Peste Dunăre): plecând de la obiectul găsit şi instalat de Michele Bressan (firma unui vechi magazin „Peste Dunăre”, în care diferenţa „gramatologică” între „ş” şi „s” e la fel de absentă ca în majoritatea postărilor de azi de pe Internet), Bogdan Gârbovan realizează o serie foto în care malul românesc al Dunării e pozat de „peste Dunăre”, din Bulgaria şi Serbia. O altă sală prezintă câteva exemple din proiectul fotografic Floating Against the Stream, de Dani Gherca, proiect de „cartografie reparatorie” (sintagma aparţine curatoarei). Având în vedere că porţiunea românească a Dunării este cea mai lungă, dar şi cea mai neglijată în prezentările vestice ale spaţiului dunărean, artistul şi-a propus să fixeze imagini inedite, neliniştitoare, ale unor zone absente din memoria colectivă, încapsulând o vibraţie specială, miros mineral şi sentimentul unui dezastru tehnologic uitat, dar omniprezent în efectele lui – precum în lumea lui Blade Runner 2049. Tot aici expune şi Andrei Mateescu o instalaţie extrem de ingenioasă (Water under the Bridge), în deplin acord cu mizele cercetării de grup: omul societăţii industriale şi al societăţii de consum este prezent, prin efectele sale devastatoare asupra mediului, chiar acolo de unde se retrage ca personaj. Practica fotografică a lui Andrei Mateescu transformă obiectele-deşeu (aflate într-un spaţiu de recreere al localnicilor de pe malul Dunării) în subiect şi proiect al camerei, culegându-le de pe jos şi instanţiindu-le aruncate în aer, unul câte unul, fără photoshop.

În aceeaşi sală, curatoarea a plasat Proiectul etnografic Corabia, realizat de o echipă de tineri antropologi coordonaţi de Bogdan Iancu şi Ileana Szasz (şi mediaţi de Jasmina Al Qaisi), cărora li s-au alăturat şi câţiva artişti din proiectul general. Seriile de fotografii, excelente, se arhivează ca panotări tematice în arealul dunărean: loisir, canale, noua tehnologie dunăreană faţă cu vestigiile industrializării comuniste, surse de apă (fântâni părăsite), pescuit, ca şi portrete de locuitori, replică implicită la proiectul People of Romania de la Galeria Simeza…

O contribuţie preţioasă aduc artişti proveniţi din alte centre artistice decât Bucureşti, precum Lucian Indrei sau cuplul Nita Mocanu & Marius Stoica. Primul alătură printul argentic cu printul digital pe hârtie de arhivare (Delta D.M.Y.: Tulcea – Mahmudia) implicând o producţie hi-tech, aşa cum remarcam mai devreme. O fotografie de mari dimensiuni m-a făcut să visez la un soi de versiune dunăreană a piscinelor californiene ale lui David Hockney, cu toate asemănările şi diferenţele de rigoare. La aceeaşi înălţime tehnologică (giclée print, casete luminoase) se situează şi cele două lucrări expuse de Lucian Bran (From Centuries Ago to Eons to Come), având în spate o laborioasă cercetare, ca şi o generică miză politică: pământ care dispare (Ada Kaleh), pământ care apare (din cauza aluviunilor nedragate), pământ (mal al Dunării) care se deplasează. Nita Mocanu & Marius Stoica participă cu un video (Whenever I encounter a new thing) ce deconstruieşte opoziţia simplă public/privat pornind de la un vernacular târg de vechituri, mutat în spaţiul imaginar dunărean: de fapt, e o recontextualizare a unui element dintr-un amplu şi fascinant proiect artistic online (etho.tk), prezentat în vara lui 2017 în spaţiul ODD din Bucureşti.

Întâlnirea cu practica artistică a Ralucăi Paraschiv a fost marcată, în seara vernisajului, de o vitală injecţie de anarhie, într-un spaţiu expoziţional atât de minuţios decupat şi organizat: una dintre cele 4 cutii plexiglas din proiectul Cold Water (printuri cu Dunărea îngheţată, led şi fragmente de gheaţă carbonică) a explodat, fiind proiectată pe jos şi împrăştiind în jur fragmentele de gheaţă: ce metaforă mai bună s-ar fi putut găsi pentru catastrofa (naturală sau nucleară) în a cărei iminenţă trăim, fără a avea cum să rezistăm ispitei de a o interpreta ca destin, ca revanşă a naturii sau ca pedeapsă?

Ultima sală e dedicată reputatului artist Iosif Király, al cărui amplu montaj fotografic Sinapse: Moldova Nouă trimite, încă din titlu, la ideea de reţea neuronală. Ceea ce realizează de nişte ani şi a perfecţionat Iosif Király este un tip de reconstrucţie fotografică, presupunând o practică laborioasă de fotografiere a aceluiaşi loc-cadru în momente şi împrejurări distincte, apoi de construire a imaginii policronice prin selectare-suprapunere-colare gestuală. Subiectul ultim al cercetărilor lui Iosif Király nu este realitatea înconjurătoare, ci însăşi esenţa „ficţionantă”, poetizant-imaginativă a gândirii – aşa cum a calificat-o, odinioară, Heidegger –, cea datorită căreia putem percepe şi recunoaşte un acelaşi obiect, în ciuda tuturor variaţiilor de moment, perspectivă, loc, distanţă sau stare de spirit a privitorului. Acesta e şi motivul pentru care am făcut referire, în debutul acestei cronici, la studii recente de psihologie cognitivă. În ultimă instanţă, miza nu este indexarea unor privelişti, ci sugerarea modului în care mintea noastră realizează procesul complex şi multistratificat de întipărire a unei experienţe. Altfel spus, modul în care axa experienţială e mereu deja înghiţită de sinele narator, la fel cum memoria colectivă selectează, imprimă, de fapt, reconstruieşte în permanenţă anumite locuri – de pildă, arealul dunărean. Memoria umană ca subiect, o memorie care transformă, subiectivizează, afectează fără încetare natura.

 

D Platform Season 2 a fost la Victoria Art Center în perioada 17-25 noiembrie 2017. Lucrări din acest proiect vor putea fi văzute la Iași, Borderline Art Space, în perioada decembrie 2017-februarie 2018, începând cu 19 decembrie 2017.

Artiști: Lucian Bran, Michele Bressan, Bogdan Gîrbovan, Dani Gherca, Lucian Indrei, Iosif Király, Andrei Mateescu, Olivia Mihălţianu, Nita Mocanu & Marius Stoica, Raluca Paraschiv

Antropologi: echipă coordonată de Bogdan Iancu și Ileana Gabriela Szasz

Curatoare: Raluca Nestor Oancea

POSTAT DE

Cristian Iftode

Cristian Iftode (n. 1979) este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, unde predă cursuri de etică, estetică şi filosofie contemporană. Volumele sale pub...

Comentariile sunt închise.