De

Epoca de piatră a tehnologiei emoționale

Ștefan Radu Crețu surprinde de fiecare dată prin provocările semiotice din lucrările sale. Fie că reprezintă specii de animale în materiale contemporane și le păstrează denumirea științifică în limba latină, fie că alătură elemente diferite și creează obiecte stranii, cu o denumire provenită din latină, artistul deschide o fereastră către lumi neștiute, în care realul și fantasticul coexistă.

Lucrările sale sunt enigme pentru intelect. Construite după principii fizice ușor descifrabile, ele păstrează o doză de mister ce le clasează ca obiecte artistice de sorginte suprarealistă cu resorturi cinetice. Păsările, insectele și peștii devin mașinării funcționale intens colorate, rocile au elice și cometele pot fi studiate din apropiere, cu sunete și mișcare, așa cum se întâmplă în expoziția curentă, intitulată Stone Age. Îndrăzneala de a crea butaforii – în sens de iluzii – cu elemente ale trecutului și viitorului în același loc accentuează stranietatea lucrărilor sale. De la o expoziție la alta, artistul evoluează în sensul acomodării cu spațiul. Deși lucrările sale par din altă lume și nu se armonizează intenționat cu ambientul domestic al unei galerii, farmecul acestora este dat de senzația de venite de nicăieri pe care o conferă.

Desenele cinetice sunt la granița dintre mecanic și artistic, tabla decupată incisiv se juxtapune culorilor intense, iar sunetele create de mișcare nu pot fi percepute cu adevărat decât în realitate. Arta lui Ștefan Radu Crețu este menită apropierii de obiectul artistic și experimentării pe viu. Nu are miros, ci butoane de ON/OFF.

Un artist controversat al timpurilor noastre, Damien Hirst, spunea că “pictura e atât de poetică, pe când sculptura e mai logică și mai științifică și te face să te gândești la gravitație.” Mai mult decât atât, volumele lui Ștefan Radu Crețu te fac să te gândești la univers, la natură și la forme primordiale. Așa începe totul. Apoi vine omul (creatorul) și le dă un sens finit, le pune o ștampilă (sau o elice, un motoraș, un buton). Întrebările firești ce decurg de aici ar fi: Au aceste obiecte o viață proprie? Trăiesc ele în afara jocului propus de autor, a conceptului și spațiului în care primesc vizite, unde sunt văzute? Și, de ce nu – este arta un element vital pentru omenire? Sunt oamenii pregătiți să își proceseze emoțiile în fața unui obiect artistic, gândit și făcut de mâna creatorului, sau așteaptă un semnal din partea obiectului însuși pentru a trece de bariera antonimică îmi place – nu îmi place?

Consider că această retorică își are sensul mai ales atunci când obiectele cu care ne punem în dialog sunt stranii din toate punctele de vedere și sunt proiectate non-existențial și non-carnal. Nu au dimensiunea dramatică explicită a speciei din care facem parte și nu exprimă la fel ca noi, deși există toate șansele să avem același bazin de sentimente. Întrebările existențiale apar în momente de liniște, iar muțenia unor artefacte instigă la dialoguri cu sine.

Provocările lumii contemporane sunt la tot pasul, iar arta de azi este un munte artificial pe care încearcă să-l escaladeze multă lume, din fericire. Un fel de Everest cu atmosferă permisivă, aparent bine oxigenată. Palpabil și posibil. Cu iluzia că devenim eroi atunci când ajungem spre vârf. Însă acest munte este terestru, iar escaladarea lui te face să privești cerul mai de aproape. Și să îți dorești să zbori și să cucerești următorul nivel, chiar dacă picioarele tale sunt din ce în ce mai grele din cauza efortului. Ca de piatră. Gravitația are din nou sens.

 

Stone Age este la Galeria Calina din Timișoara în perioada 9 martie – 18 aprilie 2015.

POSTAT DE

Simona Vilău

Simona Vilău (n. 1983) este artistă și curatoare care trăiește și lucrează la București. În 2011 a fost curatoarea spațiului LC Foundation Contemporary Art Centre din București și a făcut...

simonavilau.wordpress.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *