De

Înaintea interpretării

Iulia Nistor s-a născut în 1985 la București, trăiește și lucrează în Frankfurt. A studiat pictura la Städelschule Frankfurt și la Akademie der Bildenden Künste Nürnberg. Începând cu 2012 este doctorandă în filosofie la Universitatea din Regensburg. A expus în diferite centre de artă și galerii din Europa. În 2014 a fost premiată cu STRABAG Artaward International Recognition.

Adrian Bojenoiu discută cu Iulia Nistor despre posibilele funcții ale picturii și spațiul median dintre reprezentare și cunoaștere. Interviul a fost făcut în octombrie 2015, înainte de expoziția personală a artistei la Galeria ElectroPutere din Craiova.

 

Majoritatea domeniilor și discursurilor culturale împrumută, azi, foarte frecvent concepte din domenii mai mult sau mai puțin învecinate lor, multidisciplinaritatea a devenit un discurs în sine. Tu ai la bază o scoală de filozofie, inițial ai vrut să te formezi în acest domeniu pentru ca apoi să faci pictură. Care este influența acesteia în pictura ta. Din ce zona culturală se formează bază a ceea ce tu urmărești în pictură? Ce te îndemnă pe tine în această aventură?

Interdisciplinaritatea a devenit un fenomen omniprezent, căutat și la modă. Posibilitatea de a privi din alt punct de vedere, o altă perspectivă este șarmantă, dar deseori rămâne la suprafață, mai ales daca nu vine dintr-o preocupare profundă și firească ci este doar un mijloc propus. Impulsul de a face pictură nu provine din preocupările mele în domeniul filosofiei și nici dintr-un alt domeniu cultural. Punctul meu de plecare este o trăire personală pe care încă nu pot s-o verbalizez suficient de bine. Este senzația de a fi detașat de ceea ce se întâmplă în jur, chiar în general, ce se întâmplă în viață și care naște o mirare despre lucrurile cele mai normale. Întrebările care rezulta de aici se află la originea cercetărilor mele în ambele domenii, filosofie sau pictură. Mult timp am lucrat multidisciplinar, fără ca aceste domenii să fie interconectate tematic sau metodic, dar acum nu mai urmăresc calea filosofiei. Referitor la întrebarea dacă filosofia influențează pictura mea, nu pot să neg că există o influență; în măsura în care tot ceea ce fac, vad, citesc etc., contribuie la ceea ce sunt și astfel, direct sau indirect la ce și cum pictez. Întâmplările cele mai banale sau lucrurile cele mai obișnuite ne influențează mai mult decât credem; de fapt, uneori, poate că spune mai mult despre pictura mea maniera în care îmi beau cafeaua decât ce problemă filosofică încerc să rezolv.

 

Baza în ceea ce faci este senzorială și interioară, adică în centrul căutărilor tale ești tu în raport cu lumea sau detașată de ea și plecând de la această relaționare îți construiești întrebările. Despre ce este vorbă în această căutare? Ce este transmisibil din această detașare? Pictura este mobilul acestei detașări sau rezultatul ei?

În general, dacă nu înțelegem ceva căutăm explicații, începem să măsuram, să găsim parametri, regularități și să facem din acestea teorii. Putem ajunge astfel la o înțelegere a unor anumite aspecte, dar trebuie să fim conștienți de pozitivismul implicat. O teorie ne poate folosi doar pentru un anumit timp, până ce experiența o falsifică sau apar aspecte noi. Realitatea este atât de complexă încât nu poate fi rezumată într-o formulă. Percepția noastră asupra lumii înconjurătoare este foarte selectivă, determinată de nevoile și obiectivele noastre. Abstractizăm în fiecare moment fenomenele percepute pentru a le da funcționalitate în lume. Distincția între informațiile importante și neimportante este deja încorporată, nu mai este o decizie conștientă. Eu cred că fiecare își formează lumea sa astfel: vede doar ceea ce caută, ce crede că îi este de folos. Mă terorizează gândul că trăiesc într-o astfel de construcție. Și ce dacă mă înșel și ceea ce cred că este important nu este sau că între timp am scăpat din vedere ceea ce de fapt era important. În sensul acesta eu caut realitatea, încerc să mă păcălesc pe mine, să ocolesc mecanismele și condiționările ființei mele, ca să mă apropii de realitate. Momentele de detașare de care am vorbit sunt cruciale pentru procesul acesta. Nu pentru că eu cred că vad mai clar în momentele acelea, ci pentru că vad diferit. Diferența este cea care deschide un alt orizont. A concretiza asta vizual îmi folosește mai degrabă în căutările mele decât ca mijloc de comunicare. Eu nu vreau să transmit nimic și nu folosesc imaginile în sensul unei reprezentări.

 

Totuși, imaginile pe care le produci, ca oricare altele, odată produse devin independente sunt sensibile și se auto-reprezintă. Mediul în care sunt produse este specific artei, în sensul că există un atelier, folosești materiale și practici tehnici specifice picturii. Lăsând la o parte experiențele personale care stau la baza producției tale artistice, cum te poziționezi față de pictură ca mediu artistic?

Să fac pictură nu a fost o idee fixă. Am lucrat în medii diferite, ca până la urmă să mă întorc la pictură, care a devenit punctul de gravitație al activității mele. Cea ce mă fascinează cel mai mult în pictură sunt senzualitatea și abstracția. Senzualitatea deoarece are un efect imediat asupra noastră, iar abstracția pentru că reflectă viziunea subiectivă pe care fiecare o are asupra lumii. Eu nu mă refer neapărat la artă abstractă. Abstracția se găsește în fiecare pictură, este o chestiune de alegere. Alegem din fenomenele percepute lucruri pe care le punem sau nu pe pânză. În cazul meu, de exemplu, în câteva pânze încerc să duc imaginea la un punct de ambiguitate, în care sunt concentrați stimuli care te pot duce in direcți diferite, fără a fi nimic evident. Astfel, vreau să creez o stare, înainte de interpretare, în care ești expus la stimuli senzoriali și iți dai seama că tu decizi ce direcție iei. Eu îmi văd propria pictură ca manifestare a unor experiențe sau a unui proces de cunoaștere personală, în sensul că imaginea nu este doar expresia acestui proces ci este chiar mijlocul prin care este realizat. Când încep o pânza nu știu ce va conține, eu găsesc imaginea în procesul picturii. În acest sens pictura este un mijloc de cunoaștere și nu neapărat de reprezentare.

 

Cum ai ajuns la un astfel de traseu? Ce determină pașii pe care îi faci în timpul unei pânze? Nu mă refer doar la partea tehnică.

Este o combinație de mai multe lucruri. Mi se pare plictisitor să am o idee pentru care să caut pe pânză o formulă vizuală. Eu vreau să descopăr ceva. Pictura nu este doar reprezentare. Pictura face ca lucrurile să vină la mine, să le găsesc. Eu plec deseori de la ceva ce nu înțeleg. Văd de exemplu ceva pe stradă, ceva, ce nu are nici o importanță, o pată, o hârtie, un lucru. Totuși, ceva îmi rămâne imprimat pe retină, în memorie. Trebuie să pun acest stimul pe pânza și să văd unde duce.

 

Unde duce?

La realitate! Sper. Măcar încerc să culeg fragmente de realitate, să le conserv, să le combin, să fac sens din ele. Dacă mă plimb așa prin lume se întâmplă să observ ceva în treacăt, ceea ce mi se pare ieșit din comun. Uneori îmi dau seama imediat, alteori abia mai târziu când revine imaginea în minte. Este o senzație pe care nu pot sa mi-o explic, dar lucrul acela pare mai prezent, mai strident decât restul. Îmi sare în ochi, iar eu îl culeg. Nu ca și cum a-și culege o floare, mergând din frumos în frumos ci mai degrabă ca un detectiv care caută un indiciu; indiciu care duce la realitate.

POSTAT DE

Adrian Bojenoiu

Adrian Bojenoiu este Doctor în filozofie, cercetător postdoctoral și cadru didactic asociat la Universitatea București. Este curator independent și fondator al Centrului pentru Cultură Contempor...

www.clubelectroputere.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *