De

Jus soli

In Collaboration with

Artistul ca…

Cine e interesat de strategii artistice critice care abordează trecutul, de chestionarea adevărurilor stabile și de relația dintre memoria personală și cea colectivă nu are cum să evite lucrările duo-ului artistic format din Anca Benera și Arnold Estefán. Cei doi artiști lucrează împreună din 2011 și de atunci și-au constituit o practică coerentă, lipsită de auto-repetare, în tehnici, medii și expuneri diverse. Prin lucrările lor, aceștia încearcă să scoată la iveală tiparele invizibile aflate în spatele anumitor decizii istorice, sociale sau geopolitice și să evidențieze anumite contradicții, mentalități și istorii care ne modelează lumea, însă sunt rar chestionate. După cum rezumă Magda Radu, aceștia „pun deseori în lumină confruntarea unilaterală dintre individ – văzut ca subiect autonom în societate – și autoritatea de natură instituțională, precum statul, companiile multinaționale și instituțiile de artă”[i]. Am făcut o selecție de lucrări de ale lor care mie mi se par fascinante, dar care le sunt în același timp reprezentative, făcute în ultimii 5-7 ani, pentru analiză[ii]. Toate sunt caracterizate printr-un echilibru între un punct de pornire personal și o înțelegere mai generală a unor problematici de identitate, de interpretarea istoriei și de rolul unui cetățean în zilele noastre.

Fiecare din proiectele lui Benerei și lui Estefán sunt dedicate unui anumit fenomen problematic sau dezbătut, pe care artiștii încearcă să-l chestioneze și descifreze, asumându-și simbolic și, deseori, la propriu poziția de etnograf, istoric sau arheolog. Hal Foster, în celebrul său eseu din 1966, The Artist as Etnographer [iii] affirmă că artiștii apropriază rolul etnografului în practica lor pentru a-l înțelege pe Celălalt. Această strategie menține încă gândirea binară a sinelui în relație cu celălalt și poate de asemenea, potrivit lui Foster, să producă o supra-identificare narcisistă. Sintagma aceasta a fost incorporată în discursul despre strategiile artistice contemporane: de la noțiunea originală de artist ca etnograf au apărut numeroase variațiuni, precum artistul ca istoric, arhivist, arheolog sau chiar muzeolog. Ceea ce toate aceste atitutini au în comun e că presupun un anumit tip de cercetare și examinare critică de documente, fapte și obiecte.

Metodele menționate mai sus sunt vizibile în practica Benerei și lui Estefán. Deși nu toate proiectele lor au la bază o cercetare pe termen lung, după cum afirmă Raluca Voinea, „[aceștia] cercetează documente, tratate, comunicate oficiale, reflecții din media, ani și fapte, statistici, acorduri și renegocieri, și apoi propun lucrări inteligente, ce oferă răspunsuri sintetice – aproape abstracte prin precizia lor – la probleme politice” [iv]. Aceștia sunt deschiși la discipline pe care nu le-au studiat, iar utilizarea de modele, grafice, diagrame – ca unelte de înțelegere a lumii înconjurătoare – denotă interesul și înclinația spre a cartografia o anumită situație și componentele ei.

Revenind însă la Foster, în practica Benerei și lui Estefán, acel „Celălalt” ce se vrea examinat sunt deseori însăși artiștii. Abordarea lor autoreflexivă îi ajută să înțeleagă cum identitatea este modelată și construită. Aceștia investighează rolul istoriei și simbolurilor memoriei colective în context și cum anumite noțiuni pot fi regândite sau revizitate prin prisma prezentului. Cu alte cuvinte, cei doi regândesc, rescriu, apropriază și investesc cu semnificații noi anumite fenomene. În unele lucrări mai direct, în altele într-un mod mai subtil, dar adesea însuși procesul și procedura de înțelegere, dobândire și împărtășire a cunoașterii devin trăsături dominante. Punctul lor de pornire este adesea o amintire personală, o poveste de familie sau o situație actuală care le-a atras atenția și prin care abordează contextul istoric, social și economic și cadrul acestuia cu o privire analitică. Echilibrând perspectivele micro și macro, abordarea lor critică e mereu perceptibilă, deși numeroasele straturi ale lucrărilor pot fi interpretate de privitor în moduri diferite.

 

Istorie/Memorie/Identitate

Nu e surprinzător că artiștii se axează și pe noțiunea de colaborare: în unele cazuri, se pune accentul pe procesul lucrului împreună și pe schimbul de idei, iar lucrarea apare ca rezultatul unui act comun la propriu. Tocmai această prezentare a unor puncte de vedere diferite despre un eveniment dat și coliziunea mai multor narațiuni sunt vizibile într-unul din cele mai apreciate proiecte ale lor, intitulat Pacta sunt servanda (Agreements must be Kept, 2011 – în desfășurare). Lucrarea prezintă într-un mod intim, însă puternic, modul în care artiștii își abordează diferitele origini (maghiară, respectiv română) și background și ceea ce înseamnă pentru ei chestionarea istoriilor oficiale. În acest performance, cei doi citesc cu voce tare și simultan din manuale de istorie românești și maghiare anumite fragmente despre anumite evenimente istorice interpretate în contradictoriu de către cele două națiuni (ex. Revoluția de la 1848, Tratatul de la Trianon etc.). Cadrul e simplu: artiștii șed față în față și citesc cu voce tare (unul altuia, pentru sine) paragrafele selectate. Nici artiștii, nici publicul nu pot urmări în întregime narațiunea și detaliile, deoarece vocile celor două limbi se amestecă, în ciuda subtitrărilor. Haosul rezultat formează un fel de perspectivă nouă și „unită”: un „al treilea sens”. Analiza critică a manualelor de istorie (povestiri oficiale) poate aminti de proiectul artistului maghiar Zsolt Keserue, intitulat National Textbook, în care el și echipa lui caută stereotipuri și afirmații despre Ungaria și cetățenii ei în manuale de istorie străine.

Citirea simultană din Pacta sunt servanda elimină atât diferențele cât și asemănările, atrăgând atenția asupra faptului că efortul de a-l înțelege pe celălalt, sau perspectiva celuilalt, este un element lipsă în societatea noastră. Totuși, unii privitori – precum chiar eu – pot înțelege doar o limbă din cele două, lucru din care rezultă o anumită unilateralitate, aspect criticat prin performance. Performance-ul Benerei și lui Estefán transmit mesajul că istoria poate fi înțeleasă în moduri diferite, că „un adevăr sigur” nu există. Istoria și identitatea nu pot fi văzute ca povești clare și liniare – sunt adesea amestecate, întrepătrunse și îmbinate – iar proiectul Pacta sunt servanda pune în lumină această postulare. O continuare interesantă a proiectului a fost contribuția artiștilor la cea de-a doua ediție OFF-Biennale din Budapesta de anul acesta. Au făcut parte din expoziția For me Trianon, curatoriată de Teleport Gallery. Aici artiștilor li s-a cerut să trimită reflecții personale, obiecte, fotografii despre evenimentul respectiv, iar duoul și-a transpus performance-ul în scris: au scris unul pe celălalt texte din manualele de istorie.

Proiectul Jus soli (2013) duce mai departe întrebări precum de unde venim, care sunt componentele care ne formează identitatea și care sunt criteriile pe care suntem etichetați etnic. În această lucrare, Benera și Estefán apropriază și oferă semnificații noi unui simbol național, regândind astfel semnificația lui în discursurile naționaliste de astăzi. Proiectul prefigurează procesul de lucru precis, minimalist și de amploare care va fi evident și în proiectele lor viitoare. Titlul este grăitor: potrivit artiștilor, expresia latinească se referă la „criteriul principal pentru determinarea statutului indivizilor”, jus soli (dreptul pământului), ceea ce înseamnă că „naționalitatea unui individ e determinată de nașterea lui pe teritoriul unui stat”. În această lucrare, artiștii pun sub semnul întrebării și deconstruiesc rolul unor simboluri precum steagul unei țări și, din nou, pun în joc punctele lor de vedere diferite datorită background-ului și identității etnice impuse. Acest lucru e pus în practică destrămând acele steaguri naționale asociate cu locul de naștere (România) dar și cu moștenirea etnică (maghiară, italiană, ucraineană și spanionă) și transformându-le în ghemuri colorate. La început pare un act distructiv, însă prin procesul acesta, artiștii fac diviziunea de culori de pe steaguri să dispară, creând obiecte noi unde culorile sunt toate amestecate. Gestul poate fi văzut și ca ironic, jucându-se cu identitățile noastre și arătându-le flexibilitatea. Putem face o asociere și cu Société Réaliste, un alt (fost) duo, care, în proiectul UN Camouflage (2011-13) au transformat culorile de pe steagurile statelor membre ONU în modele de camuflaj, schimbându-ne total percepția despre acele steaguri.

Prin aceste obiecte nou-formate, Benera și Estefán subliniau necesitatea gândirii fără prejudecăți, evitarea cadrelor rigide ale naționalității, originii și țării de baștină. Procesul acestei activități contemplative și de durată e documentat video, oriunde ar fi avut loc: într-un parc, într-un tramvai, acasă etc. Jus soli poate fi văzut ca un performance special în care accentul cade exact pe aspectul cronofag al procesului, care, în final, este dus cu succes la capăt. Consider că migala transformării steagului este o parte integră din proiect. Durata procedurii și faptul că artiștii o întreprind ei înșiși au o semnificație specială: deși ne dezvoltăm varii strategii pentru a ne împăca cu trecutul nostru și a ne înțelege identitatea, acest lucru nu îl putem face decât noi înșiși și în niciun caz în grabă și fără (auto)reflecție. Și uneori pare un proces nesfârșit, sisific [v].

Procesul de durată din care rezultă semnificații noi poate fi văzut și într-un proiect ulterior, denumit Untitled (2016). A fost făcut publică prima dată în cadrul expoziției Universal Hospitality, întâi la Viena, apoi la Praga. Și în acest proiect, elementul personal e foarte pregnant, punctul de pornire fiind o serie de evenimente trăite de un bunic al unuia din artiști. Artiștii o rezumă astfel: „spre sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial, bunicii artistului – refugiați fugind din calea Armatei Roșii – decid să migreze spre Apus, dincolo de noile granițe ale României stabilite prin Dictatul de la Viena. Înaintea plecării, ca un gest simbolic, aceștia hotărăsc ca fiecare să ia cu el o piesă de mobilier din sufragerie. Astfel ar păstra în mod simbolic unitatea familiei, în speranța că momentul reuniunii (a familiei dar și a țării) nu va fi departe. Cei care au decis să călătorească mai departe au luat fiecare un scaun, în timp ce cei care urmau să rămână în Transilvania au luat masa și dulapul”. Povestea e înduioșătoare în sine, iar un gest rezonabil ar fi părut reunirea scaunelor, odată găsite. Artiștii însă au făcut ceva foarte diferit, pe care-l consider un gest radical, și, ca consecință, mobila a căpătat o formă nouă. Printr-un proces lung, pe care l-au documentat, au făcut din scaune rumeguș și au făcut apoi pâine din el[vi], trimițând la lipsa de alimente pe timpul războiului.

Ceea ce ar fi reprezentat doar un gest sentimental de a reuni mobila pentru Benera și Estefán nu ar fi avut mai mult sens decât asta, dat fiind că unele din rudele care doreau asta nu mai sunt printre noi și nu ne putem întoarce în timp. Putem aduce în discuție aici noțiunile de nostalgie restaurativă și reflexivă ale teoreticienei Svetlana Boym, care, în cartea sa, The Future of Nostalgia[vii], examinează două relații față de trecut. Potrivit ei, nostalgia restaurativă înseamnă reconstruirea totală a monumentelor trecutului și „pune accentul pe nostos, propunând reconstruirea căminului pierdut și astuparea golurilor memoriei” [viii]. Nostalgia reflexivă, pe de altă parte, se trage de asemenea din pierdere și dor, punând însă accentul pe procesul imperfect al amintirii. „Accentul cade aici nu pe recuperarea a ceea ce este perceput ca adevăr absolut, ci pe meditația asupra istoriei și trecerii timpului” [ix]. În nostalgia reflexivă, dorul și gândirea critică nu sunt separate sau opuse; mai degrabă se află în centru imperfecțiunea memoriei și imposibilitatea și futilitatea de a reconstitui trecutul așa cum a fost. Pentru Benera și Estefán, mobila pierdută și regăsită ar putea simboliza un acasă, însă aceștia nu își doresc „să reconstruiască un loc mitic”, ci se concentrează pe coliziunea timpului istoric cu cel individual.

Într-un fel, mărunțirea scaunelor poate fi văzută ca un act distructiv, dar și ca o transformare specială, unde o nouă materialitate este creată din ceea ce a rămas în urmă, din rumeguș. Metoda e asemănătoare cu cea pe care am văzut-o în Jus soli – un proces lung, lent și laborios, care necesită răbdare și concentrare, rezultând la final o nouă esență. Această nouă calitate, care e din nou transformată prin coacere, devenind o pâine neagră și necomestibilă, poate deschide și o narațiune mai optimistă, pâinea fiind deseori considerată simbolul vieții și supraviețuirii. Pe de altă parte, atrage atenția asupra unor „bune practici” și metode pe care ar trebui poate să le învățăm în cazul unui viitor nu tocmai luminos.

 

Natură/Pământ/Geopolitică

În proiectele lor mai recente, Benera și Estefán au început să investigheze problematici geopolitice mai largi, de ex. cum în Antropocen urmele noastre asupra naturii pot fi observate și cum natura e folosită ca obiect în luarea unor deczii de natură politică. Într-un film alb-negru intitulat No Shelter from the Storm (2015), cei doi abordează noțiunile de sălbăticie și defrișare dintr-un punct de vedere politic/istoric. Artiștii se plimbă printr-o pădure care odată servea drept ascunzătoare pentru partizani în timpul Celui de-al doilea Război Mondial, precum și drept spațiu de locuire pentru polulații nomade. Astăzi, după cum sugerează și titlul, nu ai adăpost de furtună, pădurea a dispărut iar artiștii încearcă să se orienteze în ea, în timp ce fluieră o melodie anti-război din anii ’60, Where have all the flowers gone. În mod simbolic, cei doi merg pe cărările strămoșilor lor, arătând cum s-au schimbat condițiile de atunci și atrăgând atenția asupra trecerii de la războiul pe câmpul de luptă la (cyber, bio) războiul din spațiul virtual din vremurile noastre. Filmul e un răspuns poetic la defrișările masive ce au loc în lume, contopindu-le însă nu doar cu un context ecologic, ci și cu unul politic, referindu-se la corelația lor constantă însă adesea invizibilă.

În noul lor proiect, la momentul de față parte din expoziția Natural Histories de la Mumok, Viena (curatoriată de Rainer Fuchs), Benera și Estefán prezină un proiect de cercetare de amploare. Debrisphere. Landscape as an extension of the military imagination – expus ca instalație mixed-media – aduce laolaltă mai multe atitudini și direcții față de care artiștii și-au manifestat interesul în ultimii ani. Miezul proiectului îl constituie un studiu pe cinci locuri exemplare, spații naturale folosite în scopuri militare și deseori invizibile pentru sau necunoscute de către publicul larg. Putem vedea modele arhitecturale la scară pentru respectivele locuri – precum Teufelsberg din Berlin, format din ruinele unui colegiu militar construit de naziști, sau Insulele Spratly din Marea Chinei de Sud, unde China a creat câteva insule artificiale pe care a construit apoi baze militare – prezentate într-o expunere ca de muzeu și având alături câteva desene cu flora locală și niște nume ciudate (în loc de nume de plante, arbori, corali etc.), care aflăm că sunt numele insulei militarizate sau a operațiunilor desfășurate acolo. Conform curatoarei Raluca Voinea: „artiștii vorbesc despre peisaj devenit camuflaj, natură construită peste o altfel de natură, ștearsă pentru a face loc unei alte povestiri, istorie rescrisă prin manipularea geologiei, peisaje reconfigurate după nevoile gândirii strategice militare”. Instalația se prezintă precum camera de studiu a unui geograf, cu modele, desene științifice și colaje stranii, însă tema pe care o abordează este rareori studiată în astfel de cercuri academice. Cele cinci studii de caz – printre ele sunt locuri mai mult sau mai puțin cunoscute – apar și anumite non-locuri (după Marc Augé) care nu există în cunoașterea publică, ale căror existență e camuflată intenționat. Artiștii pun accentul pe aceste mecanisme invizibile: deși aceste insule ocupă un spațiu întins, funcția lor rămâne neobservată. Cercetarea realizată de artiști e largă dar precisă, însă aspectul fictiv al lucrării e ascuns, așa cum insulele cu pricina sunt ascunse ochilor noștri. Redenumirea plantelor care creșteau în locurile respective, înaintea intervențiilor militare, e un gest puternic, care subliniază o atitudine critică.

Artiștii merg mai departe în această zonă de interes: cel mai recent proiect al lor, Herbarbarium, ia ca punct de plecare  „noua legislație europeană împotriva speciilor non-native, care invadează flora locală, modificând astfel «habitatele naționale»”[x]. În cadrul unui atelieri, mai mulți studenți au fost invitați să adune din împrejurimile lor o plantă sau floare care li se părea „străină” în acel mediu și să creeze o poveste în jurul ei. Vedem o tendință care e abordată de artiștii maghiari Bence György Pálinkás și Kitti Gosztola, care reflectează asupra așa-ziselor „specii invazive” din Ungaria, precum salcâmul, care acum se găsește peste tot, devenind chiar un simbol al discursului național, deși a fost plantat deliberat.

Anca Benera și Arnold Estefán își continuă practica critică, analitică, cu intenția de a ne schimba abordarea și atitudinea față de anumite noțiuni. Poate puterea transformativă a artei este încă o utopie, dar prin chestionarea discursurilor oficiale și contestarea atitudinilor rigide, există șansa unei schimbări de atitudine.

 

[i] Magda Radu: The Equitable Principle, in.: Anca Benera + Arnold Estefán. Works 2012-2014, pepluspatru Association – Ivan Gallery, București, 2014.

[ii] E important de menționat că artiștii expun regulat atât în România cât și în străinătate (eg. Mumok, Vienna 2017; Muzeul Evreiesc, New York 2014; Bienala de la Istanbul, 2013; tranzit.hu/Budapest and tranzit.ro/Bucharest 2013; Palais de Tokyo Paris, 2012)

[iii] Hal Foster: The Artist as Ethnographer, în: The Return of the Real, MIT Press, Cambridge–London, 1996.

[iv] Raluca Voinea: Creating Forms of Poetic Justice, în.: Anca Benera + Arnold Estefán. Works 2012-2014, pepluspatru Association – Ivan Gallery, București, 2014.

[v] Preluarea și aproprierea unui obiect mai concret, dar și simbolic, care e arhicunoscut în folclorul maghiar (transilvănean), e focusul proiectului We are all dust and ashes. După un atelier ținut în cadrul primei ediții OFF-Biennale Budapesta în 2015, în acest an artiștii – după cum afirmă chiar ei – „deturnează folclorul”, creând „propriul lor” prototip al Kopjafa (un tip de monument tradițional din Székely), cu modele noi, reprezentând grupuri sociale reprimate.

[vi] Procesul coacerii e însărcinat altcuiva.

[vii] Svetlana Boym: The Future of Nostalgia, Basic Books, New York, 2011.

[viii] Boym, 41.

[ix] Boym, 49.

[x] Citat de la artiști, via email.

 

Rezidența Florei în București a fost posibilă datorită sprijinului generos oferit de AFCN și Institutul Balassi – Institutul Maghiar din București.

POSTAT DE

Flóra Gadó

Flóra Gadó (n. 1989) este curator independent, critic de artă și doctorandă. A absolvit în 2015 Universitatea Eötvös Loránd cu un Master în teoria artei. În prezent este doctorandă în cad...

artportal.hu/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *