De

Leticia Shine and the transition of light

„tossing and turning, crushing and teasing, breaking and shaping” sunt verbele fără subiect și fără complement prin care Virginia Lupu, colaborând cu curatoarea Adriana Trancă, își denumește expoziția solo de la galeria Suprainfinit. Societatea în care se integrează Virginia Lupu, și anume comunitatea trans bucureșteană, și pe care o prezintă apoi în fotografii e o zonă relativ puțin abordată însă pe cât de rodnică pe atât de dificil de reprezentat. Ochiul Virginiei Lupu este însă unul adaptat, ea vorbind (căci această expoziție este un prilej și un pretext pentru dialog) de pe poziția unui membru adoptiv, integrat în comunitate, locuind cu cinci fete trans într-un apartament de lângă, frecventând cluburile, stabilind relații informale, nu precum un antropolog care locuiește o comunitate pentru ca apoi să-și traducă experiențele pentru semenii săi, ci ca un portretizator al membrilor acesteia, urmărind de fapt să elimine impresia de barieră dintre comunități, pe care percepția asupra orientării sexuale și asupra stilul de viață le determină, iar un principiu eliberator și unificator (implicit) pentru afirmarea unei estetici a comunității este kitsch-ul.

Pe principii de piață liberă, kitsch-ul e o modalitate de autodefinire la nivel personal sau de categorizare socială (aceasta din urmă indirect), prin aproprierea unei anumite estetici, date de un anumit gust, prin investirea în aceasta și asimilarea ei într-o cultură, devenind emblematică tocmai prin puterea de investiție pe care o clasă foarte largă o are (fără să mai menționăm reverberațiile politice pe care asemenea fenomene sociale le au). Kitsch-ul, fără a-l mai împărți în categorii, este definitoriu pentru clasa de mijloc, pentru majoritate. Aceeași iconografie kitsch este însă reapropriată aici de o mioritate sexuală (ceea ce nu este nimic nou dacă ne gândim, de exemplu, la estetica camp). O tensiune interesantă rezultată de aici poate sugera fie că comunitatea trans poate fi integrată în cotidian, în social, umanizată prin utilizarea acelorași obiecte, fie că mundanul devine încărcat de noi semnificații, iar identificarea cu obiectele comune definitorii aduce după sine identificarea cu personajele. Dar jocul imaginilor cu obiecte cotidiene este de a avea plasat un element care să facă trimită implicit sau explicit la activitatea de lucrător sexual trans, care se integrează fără probleme în peisaj, de la cele două peruci pe suporți DIY care flanchează o cuti de vopsea de păr („Afrodita born to love”) la tubul de lubrifiant care împarte spațiul cu o diversitate de obiecte, de la spirt la scobitori la o tabletă Prestigio („Sex now, love4ever later!”), la chiloții, sutienele, pantofii cu toc și perucile care umplu un frigider, cu propriul său Hristos bidimensional, scos din uz și devenit astfel, în concordanță cu practica economică contemporană, mai puțin valoros decât un spațiu convențional de depozitare („Fridge of the future”).

Esențial în expoziția Virginiei este privirea. În primele două săli, spectatorul poate privi fără să îi fie întors gestul, acestea fiind populate doar de obiecte. Le regard, pe care-l teoretizează Lacan este stabilit însă încă din acest punct, obiectele fiind semnul prezenței umane, unui altul, prin care privitorul își conștientizează condiția de voyeur și relația sa cu obiectul reprezentat și cu condiția socială căruia îi este specific. În acest caz, în cazul unui privitor de condiție mai înaltă, poate fi vorba de o jenă, de o anxietate, pornită din raportarea condiției proprii la o stare de sărăcie materială pe care obiectele o sugerează, față de care privitorul se simte afectat. În același timp, obiectele pot trezi simpla identificare a privitorului, trezirea de amintiri și asocieri, lucru realizat prin iconografia, estetica producției în masă, care creează o estetică împărtășibilă.

Este totuși dificil de ocolit responsabilitatea politică a oricărei forme de artă ce alege să ilustreze o minoritate. În acest caz nu avem de-a face cu o artă activistă, o artă care trebuie judecată nu după impactul social măsurabil, nici un escapism într-un estetism cu buget redus, ci un rezultat natural al unei fascinații și unei simpatii, în care se îmbină estetica kitsch, cu estetica mai clasică (mi se pare interesantă portretizarea corpului după aceste standarde în „Leticia Shine and the transition of light”), cu valoarea documentară și de expunere à la Nan Goldin, cu umorul, și în care, în final, dialogul rămâne deschis în ceea ce privește impactul și relevanța unei potențiale noi direcții de gazing.

Expoziția putea urmări demascarea mijloacelor de subjugare a comunităților defavorizate, critica hegemoniei culturale care marginalizează anumite categorii sociale, însă expoziția este ancorată în praxis și în cotidian. Discursul nu urmărește să prezinte situația materială nici tragic, dar nici fără simpatie, luată ca un dat, și fiind o componentă în autodefinirea celor fotografiați ca persoane, integrate într-un context mai amplu de asimilare a unei culturi. Nu afirm că subțiecții din fotografii ar face un efort conștient, teoretizat și pus în practică ca un efort comun din partea întregii comunități, cu un scop pur și explicit social. Ceea ce se vede e un efort individual manifestat în viața cotidiană, de practică a unei anumite identități de gen și văzut ca firesc într-un anumit mediu, pe care Virginia Lupu le dă ocazia să și-l ilustreze. Este inevitabilă relația de outsider care privește în interior la niște fragmente de viață, dar există în același timp persoane care privesc spre spațiul vizitatorului, care îl face pe privitor să se simtă privit, acel celălalt sugerat din contactul cu obiectele din primele două camere capătă aici formă și atitudini deschise față de privire. Spațiul pregătește această interacțiune tranziționând spre sala cu pricina printr-un coridor pe al cărui perete se află un portret al Virginiei („Next to Intercontinental”), îndeplinind rolul de spațiu de tranziție, de facilitare a accesului spre viețile altora.

Prin plasare, întreaga expoziție acționează ca un joc de priviri, începând cu perversitatea privitorului care, protejat, observă, chestionează, judecă, care se confruntă cu plăcerea exibiționistă, de a se ascunde de privire (derutând prin obiecet familiare), de a se juca cu identitatea de gen, de la personaje ale căror identitate de gen poate să nu transpară imediat pentru un necunoscător (un anumit rol jucat cu succes) și în final de a sfida deschis standardele și așteptările (mă gândesc la „German guy fucking young and spicy East European transexual in apartment room next to Intercontinental”), la a afirma deschis negarea sau completarea sexului (în exemplul de față renunțarea la un simbol de putere și privilegiu, în favoarea pasivității, însă o pasivitate asumată sfidător și deschis). Dacă a transgresa și a șoca sunt direcțiile acestei expoziții, direcții care, datorită recentei expuneri (contrastul cu prima expoziție solo a Virginiei Lupu, mică și ultra low-budget, de la „Căminul Artei” este evident, iar pătrunderea uneia din lucrările sale pe piața de artă prin intermediul Artmark e de asemenea grăitoare) vor avea cale liberă într-un discurs mai amplu și mai puțin prietenos, în care ideile se pot ciocni liber, și în cadrul căreia ea refuză să își prezinte subiecții, prietenii, drept specimene pasive pentru studiat și compătimit cu condescență.

 

Virginia Lupu, tossing and turning, crushing and teasing, breaking and shaping a fost la Galeria Suprainfinit în perioada 14 aprilie – 20 mai 2016.

POSTAT DE

Rareș Grozea

Rareș Grozea (n. 1995) urmează studiile de licență la Facultatea de Istorie a Universității din București, la secția Istoria Artei. Domeniile sale de interes sunt: arta contemporană în rela...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *