De

Lupta cu noroiul. Note despre pictura românească

In Collaboration with

„Nu exista așa ceva”- asta auzi când întrebi despre fenomenul care acum un deceniu trezea curiozitatea publicului vestic, încă dornic să afle noutăți din fostul bloc sovietic și interesat în special de România. Acest fenomen sau simplificarea lui enervantă sau bula de piață creată – puneți ce doriți aici – este, firește, școala de pictură de la Cluj. Desigur, există artiști ca Dan Perjovschi sau, din mai tânăra generație, artiști ca Lea Rasovszky, dar nimic nu funcționează mai bine ca mitul unui grup. În special un mit al unui grup de pictori. Membrii grupului polon Ładnie cunosc prea bine acest lucru. Dar mai știu și că nimic nu-i împovărează mai tare, atât pe ei cât și pe generațiile care vin, decât un astfel de mit.

Unele instituții poloneze ne-au înzestrat cu o cunoaștere elementară despre arta contemporană românească. CCA Ujazdowski a organizat o expoziție substanțială intitulată Câteva grame de roșu, galben, albastru. Arta nouă românească în 2014. Chiar dacă „artă nouă” reprezintă o mică exagerare. Expoziția a adus împreună lucrări ale artiștilor din anii 70 și 80, mulți dintre aceștia deja consacrați pe scena internațională. Lucrările lui Adrian Ghenie și Șerban Savu au fost expuse alături de cele ale lui Vlad Nancă, ale Ioanei Nemeș, la acel moment deja decedată, și ale lui Ciprian Mureșan, unul din artiștii generației de celebrități internaționale asociate cu Fabrica de Pensule din Cluj-Napoca. O însemnată expoziție a acestuia din urmă a avut loc cu un an în urmă la galeria Arsenal din Białystok. Puțin mai târziu, o expoziție la fel de bine realizată a avut loc la galeria Dawid Radziszewski unde au fost prezentat câteva lucrări de Șerban Savu. Cam asta e tot. Pentru a căuta urme de artă nouă românească a trebuit să merg în România.

În București am cunoscut numeroși artiști care sunt în continuare realmente interesați de moștenirea României postcomuniste. Acest lucru, inimaginabil în Polonia, este un fapt de necontestat în România. La urma urmei, în Polonia nu a existat un secretar de partid care să fi distrus o întreagă zonă pentru a construi un palat enorm în loc. Dar cu cât ne îndepărtam de acest subiect – care se întâmplă să fie și cel mai pe larg discutat și rentabilizat mit al artei românești -, cu atât mai interesantă devine întrebarea din jurul picturii recente. De când Ghenie și compania au început să cucerească vestul, cam în același timp cu apogeul „sasnalomaniei” din Polonia, multe ar fi trebuit să se întâmple pe aici în ultimii ani, este? Așadar, o mică descindere la Cluj-Napoca părea să fie din ce în ce mai tentantă. Mai ales considerând faptul că, aparent, nu există o competiție fățișă între cele două orașe. Unele persoane din București chiar se uită într-acolo cu jind, construindu-și propria mitologie a orașului. Am auzit de câteva ori: „Da, chiar trebuie să mergi la Cluj, sigur are să-ți placă”. Bogdan, artist și curator, zice: „Clujul este îngrijit și organizat. Scena de aici din București este mai fracturată, mai haotică și mai puțin profesionalizată”.

 

Un magazin cu suveniruri

Clujul se dovedește a fi mai degrabă mic și moleșit. Deja ieșind din gară poti vedea o bună parte din el. Nu că ar fi prea multe de văzut aici. Rânduri de case mici se înalță pe o confluență delicată, în timp ce în centru turla bisericii Sf. Mihail punctează văzduhul. În comparație cu Bucureștiul scăpărător și copleșitor, cu amestecul lui frenetic de regularitate urbană și de exces arhitectural, Clujul seamănă cu orice loc familiar și calm din Mitteleuropa.

Departamentul de pictură din cadrul universității de artă și design este găzduit de un mic pavilion în parcul central al orașului. Atelierele sunt separate numai prin pereți improvizați încărcați de picturi. De fapt, departamentul nu este decât un mare atelier la parterul clădirii. Câțiva oameni spun că universitatea se mândrește cu faptul că educă un grup de staruri internaționale. „Oamenii din așa-numita școală de la Cluj urăsc acestă universitate. A fost pentru mulți dintre ei un supliciu să se afle aici”, îmi spune un curator din Cluj.

Dar există un artist asociat cu mișcarea care a rămas pentru un timp mai îndelungat în universitate. Și acum este unul din profesorii cei mai apreciați de acolo. Numele lui este Marius Bercea. Pe când eram în oraș am putut vizita expoziția lui la Muzeul de Artă din Cluj. Dar deja te simți ca acolo doar călcând în universitate. Arată ca și când ar fi o mini replică a expoziției, realizată de o mână mai puțin înzestrată. Abordarea slugarnică a studenților este mai mult decât evidentă. Bercea însuși se diferențiază de colegii săi drept un colorist competent. Se dovedesc a fi greu de detectat în picturile lui tonurile spălăcite folosite de Savu, griul puternic al lui Man sau impastourile maronii ale lui Ghenie. El folosește în schimb pete aprinse de verde saturat, galben și tonuri de roșu. Din ele creează scene moderniste cu vile înconjurate de vegetație luxuriantă, piscine și oameni în costum de baie rătăcind în jurul lor. Câteodată, peisajele sunt românești, alteori americane, și, de cele mai multe ori, imposibil de distins. Acesta constituie încă un mod ingenios de a vinde exotismul romînesc. În loc de se adânci în trauma comunistă, Bercea călărește valul tranziției. România arată, în tablourile lui, ca o Californie postapocaliptică. Studenții din Cluj se înduioșează cel mai mult la naturile lui moarte reprezentând flora la o scară mică. Am întâlnit astfel de lucrări subsidiare atât la deschiderea expoziției din Casa Matei, galeria universității, ce prezenta lucrările a doi studenți selectați pentru ocazie, cât și la expoziția de grup a galeriei Launloc, situată într-o vilă pitorească cocoțată pe o colină.

Într-o piață de artă inundată de staruri masculine la nivel internațional, femeile sunt declasate. De decenii întregi nu a existat nicio profesoară la departamentul de pictură din Cluj. Situația s-a schimbat în 2004, când Ioana Olăhuț a început să predea aici. Abordarea ei picturală nu este diferită de cea a colegilor săi mai faimoși. Ea folosește tușe ample și împrăștie pete manieriste de vopsea pe pânzele ei. Ce diferă puțin în comparație cu ceilalți sunt detaliile girlish din opera sa: revărsări de roz, subiecte ca decapitarea lui Holofernes de către Iudita sau o fată menstruând. Ceea ce este deja epuizat tematic prin alte părți este aici, în România, încă puțin vizibil prin zidultrainic al manierei dominante. Olăhuț mai își iese din schemă uneori. O lucrare dintr-o serie intitulată Coșmarul unei găini ilustrează două căpșuni gigantice zdrobind o găină. Altă încercare de a feminiza pictura românească vine de la Suzana Dan, cu peisaje suprarealiste și respingătoare aranjamentele de culori. Kitsch-ul ei prozaic și jucăuș rămâne totuși mai degrabă kitsch decât ludic.

Anca Bodea este un alt exemplu feminin de cadru didactic al departamentului de pictură, numită destul de recent în funcție. Atelierul ei face parte dintr-o mică suită de ateliere ce nu aparțin de Fabrica de Pensule sau de Tehnofrig, o incintă a fostei fabrici de frigidere unde s-au mutat unii artiști și galeriști după ce, pe neașteptate, chiria de la Fabrica de Pensule s-a mărit. Bodea își permite să închirieze un atelier ca acesta datorită familiei soțului său și a apartenenței la Uniunea Artiștilor Plastici (o organizație ceva mai puțin conservatoare față de omoloaga sa din Polonia). Atelierul este înconjurat de altele, deținute de mai vechii uniunii. Perspectiva lui Bodea se întâmplă să fie mai degrabă evazivă, intimă și în același timp, mai academică decât cea a colegilor săi. În una din serii, aceasta a pictat diverse paturi unde a înnoptat alături de soțul ei, cel mai adesea în Italia, în timpul vacanțelor. Nici ea nu ne-a salvat de fixația cu flora locală. Picturile ei recente reprezintă grădini exotice inundate de lumina albastră a lunii, uneori incluzând și animale sălbatice. „Totul a început cu scaunul pe care te-ai așezat chiar acum”, spune Anca. Într-o grămadă de pânze ea mi-o găsește pe cea potrivită, cu o imagine a unui fotoliu acoperit cu același material satinat de un bleu scânteietor. Anca examinează pictura atent, uitându-se după modificări în vopseaua uscată. „Vezi, striațiile sunt aproape uniforme aici. Și aici unele nuanțe discrete au dispărut de tot”. După ce ne-am uitat la din ce în mai multe picturi, atitudinea ei mai degrabă entuziastă față de universitate nu a venit ca o surpriză. Bodea recunoaște că poate aceasta este mai pietrificată decât Universitatea Națională de Arte din București (care, de asemenea, e departe de a fi super progresistă), dar că apreciază temeinica educație tehnică pe care o asigură.

Zoltán Béla, un pictor cu origini maghiare, educat în Cluj, dar la momentul de față stabilit în București, precizează: „Poate este din cauza faptului că orașul e mic, oamenii de aici sunt mult mai mult influențați de artiști locali. Piața de artă joacă un rol aici. Galeriile nu sunt amatoare de tarife de intrare și crede-mă că știu câte ceva despre asta.”

O vizită obligatorie la Fabrica de Pensule seamănă cu vizita la un magazin de suveniruri. Când chiria s-a mărit, mulți artiști au părăsit clădirea. O mână au rămas, menținând aparențele și încercând să pretindă că nimic nu s-a întâmplat. Dar locul arată aproape abandonat, chiar dacă este complet pregătit pentru vizite ocazionale, aproape ca un parc de distracții profesionist, unde turiștii sunt ademeniți de legenda locului. Există un ghid entuziasmat pentru vizitatori, se pot cumpăra genți brănduite, tricouri și cărți poștale. Galeria Lateral a pregătit o expoziție aniversară, Being Mountains, Being Seas, pentru un grup extins de artiști ce au lucrat cu galeria. Aparent, expoziția se vrea a fi despre timp. Cea mai nouă galerie de aici, Pilot, găzduiește o expoziție a Cristinei Gagiu dedicată fiicei sale Alma. Gagiu a invitat și alți artiști să participe, incluzându-l aici pe Mureșan. Asta pentru că Alma este de asemenea un vlăstar al Fabricii de Pensule, contemporană cu aceasta și crescută de către comunitate.

Fabrica de Pensule este pe cale de a fi parțial transformată într-un fel de ‘art and business centre’, fapt ce ar constitui ultima picătură ce umple paharul. Însă, dacă acest loc este pe cale de dispariție, Tehnofrig este o entitate născândă. Pentru moment, locul este plin de entuziasm, chiar dacă numele sună ca un club cool de techno din Berlin. O gașcă de artiști deja lucrează acolo, dar călătoria se află încă într-un stadiu virtual. Artistul care-mi arată împrejurimile își începe majoritatea propozițiilor cu „Și aici va fi….”

Legenda Clujului a sedus chiar niște curatori din Italia, care au deschis aici galeria IAGA. Deși reprezintă o mână de artiști locali, se pare că realitatea nu se înalță la înălțimea așteptărilor lor. Când am ajuns în Cluj, afișată era o expoziție a unui acționist în vârstă, Hermann Nitsch. O galerie hyper-comercială, nici măcar un cub alb, mai degrabă un lobby corporatist, ce servea drept fundal stângaci pentru vechiul provocator, fapt ce nu făcea altceva decât să sublinieze clasicizarea artei sale. Un colecționar se poate așeza comfortabil pe o canapea din piele neagră pentru a se decide care din lucrările unse cu sânge i-ar șade cel mai bine în sufragerie. Întorcându-mă în București, mi-am adus aminte de vorbele lui Liviu, un tânăr artist și galerist din Cluj dedicat expunerii lucrărilor artiștilor din generația lui: „Nu avem niciun fel de preferință în materie de subiect sau mediu, expunem practic orice fel de artă posibilă. Bine… poate mai puțin pictura. Încă nu găsesc nimic interesant la ea.”

 

Glumești?

Chiar dacă arta românească a generației de mijoc sau tânără este cunoscută pentru umorul pieziș cu care abordează trecutul comunist și realitatea post-comunistă, pictura reprezintă o excepție de la această normă. Ca și când ar încerca să-și dovedească propria relevanță (România a trebuit să depășească momentul cu moartea picturii la fel ca restul lumii), pictura românească s-a coagulat drept un lucru serios, grav, aspru. A trebuit să se scufunde până la gât în mâl pictural. S-a adeverit că pictura tradițională cu infuzii de influență vestică poate merge cot la cot cu proiecția unei țări exotice populate de aura deprimantă din cărțile Hertei Müller. Și este și perfectă pentru export.

După căderea regimului Ceaușescu, arta românească inspiră adânc și plonjează pe teritoriul globalizat al artei după decenii de prezență modestă. Acest proces de redescoperire continuă și astăzi. Expoziția Getei Brătescu la pavilionul românesc al Bienalei de la Veneția nu numai că demonstrează acest lucru, ci ne și permite o privire mai atentă asupra structurilor trecutului din România. Clasici ca Ion Grigorescu sau însăși Brătescu devin pradă prețioasă pentru galerii de aici și din afară, pe când capitole la fel de importante ale artei conceptuale românești abia sunt investigate de tinerii istorici de artă. Acum câțiva ani, însuși Peter Weibel a vizitat România, disperat să găsească niște „maeștri uitați”.

Dar băiatul de aur al României s-a lansat cu succes în lumea largă. Adrian Ghenie a fost un material bun de exploatat ca star ideal al fostului Est. Nu numai că se născuse într-o țară aflată sub o dictatură aspră, dar și copilărise într-un oraș mic. Trimițând referințe atât la istoria traumatizantă a acestei țări, cât și la pictura clasică. Un tip ce și-a făcut loc într-o ramă aurită strecurându-se în canon și evidențiind o continuitate istorică. Opera lui nu este chiar subtilă, ci mai degrabă o etalare ostentativă de virtuozitate și dinamism. Poate mulțumi un vizitator de rând sau poate un colecționar care, uitându-se la complexitatea ei tehnică, poate respira ușurat că a fost bine cheltuită o căruță de bani. Nu e de mirare atunci că până și profesorii conservatori au tolerat propensiunea pentru acest tip de estetică din partea studenților lor. Până la urmă, stilul rămâne unul academic ce poate fi ancorat în valori consacrate: studiul naturii și anatomia gestului. Să mai adăugăm niște lucrări ca seria de Autoportrete ca Vincent van Gogh și vom găsi un public larg atât pentru studenții care nu reușesc să ajungă legende și cred încă în mitul geniului răvășit din secolul XIX, cât și pentru profesorii care apreciază meșteșugul desăvârșit. Expoziția lui Ghenie din ediția precedentă a Bienalei de la Veneția s-a dovedit a fi o experiență dulce amară pentru România. Acesta a întărit poziția internațională a țării, dar, pe de altă parte, a fost o propunere sigură cu un acut iz comercial. Unii au resimțit-o ca pe o șansă ratată de a prezenta România și din alt unghi. Mai ales când acea ediție a fost dedicată descentralizării artei și curatoriată de celebrul Okwui Enwezor. Și România a făcut fix ceea ce toată lumea aștepta: s-a înveșmentat în haine tradiționale și s-a asigurat că toată lumea poate vedea prețurile de pe ele.

Cea mai interesantă vizită pentru mine a fost la atelierul lui Răzvan Boar. Boar, un artist născut în primii ani ai deceniului al optulea, a stârnit vâlvă când galeria Nicodim a început să îl reprezinte, ca mai apoi să experimenteze o turnură bruscă în stilul lucrărilor sale. Pe atunci Boar picta previzibil, chiar dacă își făcuse studiile în București. Folosea impastouri gri cu referințe istorice și portrete deformate prin culoare. După care a încălcat prima poruncă a unui pictor român: a încetat să mai fie atât de serios în legătură cu arta lui. A făcut curățenie în paleta de culori, experimentând cu diverse tipuri de culori, straturi de hârtie translucidă, dar, cel mai important, a părăsit figurile realiste pentru personaje caricaturești. Folosindu-se de o estetică ce nu aducea cu nimic existent în România, Răzvan a început să picteze nuduri erotocizate și animale, un fel de fête galante contemporană, într-un stil convențional și ‘neserios’. Publicul român nu a prea gustat acest lucru.

Regăsim câteva urme ale influenței artiștilor contemporani ca Sanya Kantarovsky la Boar. Se pot detecta și câteva conexiuni istorice înăuntrul artei românești. Cum ar fi cea cu Florin Mitroi, un pictor decedat în 2002 ale cărui portrete de oameni cu fețe gri, extenuate, conturate în tușe puternice, negre, susțin asemănări evidente cu arta lui Bernard Buffet.

Și cum rămâne cu generația tânără? Pentru moment de-abia este vizibilă. Pictori născuți la sfârșitul anilor 80 sau 90 încă se încaieră în mâlul pictural din Cluj sau se adaptează rapid la o nouă estetică consacrată. Încă nu au reușit să-și creeze pentru ei o poveste distinctă și atrăgătoare. Răzvan spune: „Pictorii tineri sunt supuși la multă presiune, mai ales în Cluj. Merg la universitate, dau peste această legendă și decid că vor să facă parte din ea. Și încep să o ia prea tare în serios, de parcă ar fi o religie. Spun de asemeni că numai dumnezeul lor e cel adevărat. Evident că nu e”.

 

Rezidența lui Piotr Policht în București și Cluj a fost posibilă cu susținerea generoasă din partea AFCN și a Institutului Polonez din București.

POSTAT DE

Piotr Policht

Piotr Policht (n. 1992, trăiește și activează în Varșovia), critic de artă și colaborator al revistei SZUM. Autor a numeroase eseuri, recenzii și interviuri în reviste ca Obieg, Opcje, Magaz...

magazynszum.pl/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *