De

O carte încîntătoare

De curând, Asociaţia pepluspatru a publicat, în ediţie bilingvă, o carte importantă pentru cei interesaţi de evoluţia modernismului transcultural autohton şi de istoria urbanistică şi arhitecturală a turismului românesc în epoca modernităţii târzii: Vederi încântătoare: Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60-’70. Volumul a fost provocat de expoziţia omonimă de anul trecut de la MNAC / Sala Dalles (10 octombrie – 23 noiembrie 2014), curatoriată de Kalliopi Dimou, Sorin Istudor şi Alina Şerban, însă nu s-a construit ca un catalog ortodox şi fidel al travaliului expoziţional, ci mai degrabă ca o prelungire transdisciplinară a aceea ce a rămas nespus ori insuficient abordat în white cube.

Autorii chemaţi să discute meandrele urbanismului şi arhitecturii în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60-’70 descind din funicularul unor discipline ştiinţifice suficient de teoretice pentru a oferi studiilor ocazia prezervării unei anumite distanţări obiective faţă de proiectul arhitectural al litoralului românesc, dar şi suficient de istoric aplicate, încât aceleaşi distanţări să se contracte sensibil atunci când se desfăşoară în analize detaliate ale anumitor segmente concrete ale arhitecturii timpului liber şi ale vizualităţii pe care această arhitectură o propagă în timp. Istorici de artă, istorici ai arhitecturii sau istorici pur şi simplu, cercetători ai urbanismului, antropologi ai culturii vizuale sau antropologi puri şi duri, arhitecţi, artişti vizuali şi curatori, cu toţii desfăşoară pe masa din laborator un demers uriaş de recitire şi combatere a ceea ce exprimase cândva Tzvetan Todorov prin „abuzurile memoriei contemporane”, căci tocmai modernitatea post-modernă a arhitecturii litoralului Mării Negre este şi ceea ce transformă judecata estetică într-un caz problematic de recitire postcomunistă a proiectului cultural ceauşist al liberalizării mimetice începută la finele anilor ’50. „Fără să-şi propună epuizarea subiectului sau angrenarea lui într-o «fabrică a nostalgiei» – spun curatorii – selecţia editorială evidenţiază modulaţiile narative ale fenomenului, analizând rolul pe care l-au jucat vizualitatea, fotogenia şi multiplicarea reprezentărilor arhitecturii (prin fotografie sau film) în renegocierea locului modernităţii în socialism, în scrierea unui discurs convingător despre cotidianul unei societăţi fără clase.”

Să-nceapă, aşadar, discursul. În eseul intitulat „O mecanică eficace: litoralul românesc în anii socialismului”, Carmen Popescu nu-şi propune direct, însă reuşeşte o paralelă extrem de grăitoare a proiectului arhitectural din prima şi puţin din a doua etapă de dezvoltare de pe litoralul românesc, cu alte desfăşurări similare de forţă în lumea preponderent occidentală, constatând pe parcurs un anume „modernism decomplexat şi optimist” estetico-politic al arhitecturii costiere, ce a dus treptat la transformarea litoralului din loc de odihnă al oamenilor muncii în zonă turistică de interes râvnit internaţional, această constatare conducând autoarea către final spre o lectură a litoralului ca „arenă politică” în care sunt confruntate istoric arta şi puterea, arhitectul şi partidul, arhitectura şi politicile turismului de masă ale afacerilor externe.

Ceva mai aplicat academic, el însuşi derivat din teza de doctorat a autoarei, studiul Irinei Băncescu aduce o binevenită descriere contextuală a morfosintaxei etapelor de politizare şi depolitizare prin sincronie occidentală a arhitecturii frontului la apă, începând cu tranziţia între 1952 şi 1958 de la realismul socialist la limbajul modernist, analizând schimbările în arhitectură survenite odată cu dezvoltarea staţiunilor Eforie I şi II (1958-1959), descriind apoi „Mamaia celor 10 000 de locuri” realizată în 1960, după care Mangalia Nord din 1965, când prefabricatele şi standardizarea devin prioritare şi cumva metonimice pentru întreaga urbanizare în recenta Republică Socialistă România, şi până la apogeul industrializării în cazurile ansamblurilor Amfiteatru şi Cap Aurora din 1972. Ideile că turismul de masă a constituit într-o bună măsură un motor al experimentului arhitectural, dar că, totodată, acest experiment arhitectural a avut o funcţie politică precisă în cadrul economiei planificate, pendulând în funcţie de context între mit şi realitate, prin imaginea ca „o pată luminoasă într-o epocă gri”, conclud contribuţia Irinei Băncescu.

Extrem de percutant, textul Julianei Maxim mută discuţia din câmpul istoriei şi teoriei arhitecturii, în cel al reprezentării vizuale şi culturale a acestei arhitecturi şi deci a hermeneuticii în estetica publicitară a cărţilor poştale, a fotografiilor, filmelor şi beletristicii create cu această ocazie. Profesoara de la Universitatea din San Diego constată imediat omniprezenţa unor politici ale seducţiei la începuturile turismului de litoral din România socialistă, politici aflate undeva la intersecţia imaginii hipersenzuale a litoralului cu retorica recreaţională a vacanţelor plătite, concepute ca o experienţă virtuoasă a timpului petrecut activ, sănătos, igienic şi emancipat de data aceasta de mai vechiul afect religios ori familial. Stai şi te întrebi la un moment dat dacă nu cumva începutul tranziţiei de la politica realismului socialist la estetica naţional-socialismului ceauşist protodacoromân nu-şi are cumva sorgintea în această disciplină libidinală a unei corporalităţi perfectate politic prin intermediul reprezentării culturale a arhitecturii turistice în ţară şi, mai ales, în străinătate. (Să nu uităm totuşi că anul 1966 este şi anul decretului 770, ce marca direcţia biopolitică (natalistă) naţional-socialistă pe care o va adopta curând regimul ceauşist.) Senzualitatea luminoasă şi captivantă a acestei arhitecturi reprezentate, conchide Juliana Maxim, „atrage atenţia asupra puterii seducătoare a mass-mediei, iar complexitatea lor suprinzătoare demonstrează cum mersul în vacanţă poate deveni actul politic suprem”.

Irina Tulbure îşi dedică osteneala descrierii la firul ierbii sau, mai bine zis, la nivelul machetei, personalităţii arhitectului Cezar Lăzărescu în primii ani de construcţie a litoralului. Spectrul personalităţii lui Cezar Lăzărescu bântuise oricum prin capitolele de început ale cărţii şi continuă să o facă până în postfaţa semnată de Ana Maria Zahariade, însă o contextualizare detaliată a parcursului său artistic, intelectual şi politic devenise necesară deja în economia volumului, iar arhitecta şi profesoara de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti reuşeşte în aceeaşi măsură să propună un portret concludent al arhitectului experimental, cât şi al omului înregimentat în slujba propagandei socialiste. Trebuie subliniat faptul că portretul final ce transpare în filigranul analizelor, în toată amploarea lui, cu negre şi cu albe, nu e naufragiat de către autoare în capcanele maniheismului ce caracterizează tot mai acut discursul autohton anticomunist postcomunist, ci este lăsat să sclipească în toată splendoarea lui epocală. Din perspectivă contemporană, trecerea lui Cezar Lăzărescu prin istoria arhitecturii româneşti nu poate fi decât paradigmatică, fiindcă, iar asta nu cred că o poate nega cineva, după proiectele turistice de pe litoralul Mării Negre, faţa arhitecturii locale nu a mai arătat la fel, asta dacă arhitectura avusese o faţă până atunci.

Extrem de captivantă şi cu o oarecare notă aparte este contribuţia Magdei Predescu, ce îşi propune să vorbească despre arhitectura şi arta monumentală pe litoralul românesc în perioada „dezgheţului” politic şi despre dezvoltarea Taberei de Tineret de la Costineşti (1970-1972), dar care de fapt reuşeşte să creioneze, pe de o parte, un portret complex şi copleşitor în acelaşi timp al arhitectului mai puţin notoriu Ion Mircea Enescu, iar pe de altă parte, să descrie în detaliu relaţia şi colaborarea acestuia cu artiştii vizuali din avangarda anilor ’70 pentru facilitarea unei coabitări remarcabile a arhitecturii cu artele vizuale de for public. Nicăieri în volum nu transpare atât de evidentă latura auctorială a unui proiect arhitectural de litoral, cum este în analiza evoluţiei construcţiei şi dezvoltării coloniei de vacanţă de la Costineşti, care se dovedeşte a fi totodată, cred, o mostră de protocuratoriat, în care autorul Ion Mircea Enescu desfăşoară un discurs curatorial extrem de coerent, aproape dus la limita conceptualului cu funcţionalul.

Era şi timpul ca următoarele trei contribuţii din volum, semnate de Adelina Ştefan, Claude Karnoouh şi Adina Brădeanu, să evacueze discuţia din zona, cum n-ar fi ?, confortabilă a esteticii arhitecturale şi urbanistice, în aceea un pic mai problematică a politicilor turistice de masă oficiale din România anilor ’60-’70, aici rezidând în fapt in nuce embrionii întregii strategii politice culturale a Republicii Socialiste România de după 1965, de la literatură şi până la artele performative şi film, cum sper să reuşesc a arăta ceva mai jos.

Afirmaţia Adelinei Ştefan că politicile turistice autohtone din acea perioadă au dus la diversificarea formelor civile de turism bazat pe concedii plătite (turism individual, turism opţional etc.), diversificare operată printr-o foarte subtilă schimbare de retorică publică de la „oamenii muncii” la „cetăţeni”, angrenaţi în activităţi recreative, trebuie reţinută în acest context fiindcă explică translucid necesitatea deschiderii internaţionale a geopoliticii (culturale) româneşti din acei ani, chiar dacă altoiul capitalist împrumutat formal din modelul economiei de piaţă, în special prin stimularea consumului, n-a putut da rod grefat pe butaforia economiei planificate. Acest demers, continuă antropologul Claude Karnoouh în textul său, a dus într-un fel la un soi insolit de potemkiniadă turistică de masă, cu scopul infuziei locale de valută forte, ceea ce n-a adus cu sine în mod implicit reuşita unui experiment economic al cărui nefiresc, impostură financiară chiar, n-a putut trece nemirosită de nasul turistului occidental delegat de către cinismul capitalismului mondial să participe în comisia de admitere la marea expandare a economiei de piaţă în blocul socialist. Admiterea va avea loc treizeci de ani mai târziu, provocată de incapacitatea aceleiaşi economii planificate de a întreţine mirajul consumului mondializat şi de a reitera, fie şi în altă ţinută, experimentul turistic de masă al litoralului de la Marea Neagră. Pentru punctarea acestui naufragiu pare să pledeze şi contribuţia Adinei Brădeanu, care pune în oglindă politicile turistice şi industria filmului documentar generată de Studioul „Alexandru Sahia” şi însărcinată să construiască imaginea cinematică arhetipală a litoralului românesc ca fetiş turistic şi destinaţie seducătoare pentru afectul occidental. Probabil că o extindere a cercetării autoarei în filmografia jurnalului de actualităţi aflată în Arhiva Naţională de Filme din România ar contura un pastel mai clar al acestei saga a reprezentării cinematice, întrucât acele sute de efemeride televizuale, destinate informării publicului autohton de cinema, ca într-un soi de prototeleviziune kino-glaz, pot pune în evidenţă mai clară diferenţele şi similitudinile între discursul turistic oficial adresat occidentalului şi acela rămas pentru acasă şi adresat consumatorului local, mai uşor de mulţumit în general. Un segment aparte îl constituie concursul filmelor de ficţiune, cum este, spre exemplu, pelicula lui Valeriu Lazarov, Omul din umbră la soare, filmată pe litoral chiar în 1965.

Elke Beyer şi Anke Hagemann deschid capitolul dedicat restului coastelor Mării Negre, cu o incursiune teoretică asupra turismului balnear şi a arhitecturii hoteliere în Bulgaria în prioada 1950-1970. Evident, există destule asemănări între cele două demersuri urbanistice, bulgar şi românesc, între viziunile estetice asupra discursului arhitectural şi modurile de negociere ale politicului cu propaganda oficială socialistă, cu toate că deosebirile par să fie la fel de ţipătoare: mai întâi, fiindcă experimentul politicii turistice de masă din Bulgaria devine foarte repede o tradiţie, o mare parte a sectorului economic extrăgându-şi reursele din această activitate încă de la consituire, cu un procent consistent din PIB; apoi, fiindcă spre deosebire de urbanismul românesc, cel bulgar pare să fi acordat o atenţie ceva mai sporită reliefului costier, pledând pentru o ecologie imobiliară şi speculând cu succes cadrul natural al dezvoltării şi extinderii treptate, neducând, ca în cazul românesc, la deversarea unui dezastru ecologic. Litoralul sovietic al Mării Negre, aşa cum este analizat de Olga Kazakova, pornind de la exemplul staţiunilor din Soci, pare un frate geamăn al celui de dincoace de Constanţa, atât din perspectiva abordării arhitecturale, cât şi din cea a turismului de masă, dar fără componenta occidentală şi cu un surplus de atenţie pentru relieful coastei, cum este cazul exemplar al Sanatoriului Zori Rossii, proiectat de Evsei Percenkov şi Valerii Jîlkin pentru staţiunea Simeiz din Crimeea, finalizat abia în 1986 din cauza suprafeţei de amplasare în pantă stâncoasă. Odată cu textul profesoarei de istoria arhitecturii la METU Ankara, T. Elvan Altan, despre arhitectura turistică modernă a hotelurilor, satelor şi caselor de vacanţă din Turcia postbelică, intrăm într-o altă dimensiune cosmogonică, aşa zicând, întrucât turismul de pe coasta turcă a Mării Negre pare să se fi constituit din 1950 încoace ca rezultat al infuziilor internaţionale de capital din industria hotelieră americană (Hilton fiind numai unul dintre magnaţi), amestecate cu puţină politică turistică locală, strunită din când în cânt de opoziţia Partidelor Democrate, însă cu efecte sigure asupra industriei imobiliare şi a culturii loisirului middle-class-ului (neo)liberal. Ce să mai ?, se pare că de celalată parte a Mării Negre vieţuia coşmarul lui Ceauşescu, chiar dacă asemănător la chip (arhitectural) şi în intenţii (economice).

Concluzia volumului, expusă în chip de postfaţă de Ana Maria Zahariade, care vorbeşte despre „mitul efemer al litoralului românesc”, trebuie subliniată cu două linii, ca pe predicat: „…noul echipament turistic la Marea Neagră a vrăjit memoria colectivă cu un nou mit – mitul modern al litoralului românesc; un mit care s-a clădit prin decizie politică şi propagandă, dar şi prin case şi oamenii care le-au proiectat şi folosit; un mit al victoriei şi superiorităţii, care se găseşte astăzi în deconcertant răspăr cu realitatea fizică şi socială a ultimilor douăzeci şi cinci de ani…”.

Concluzia noastră a fost anunţată mai sus. În urma parcurgerii cărţii, funcţia primă a turismului de masă destinat turiştilor occidentali pare să fie aceea de principal motor al multfetişizatei liberalizări postşaizeciste şi nu invers. Din majoritatea contribuţiilor răzbate aceeaşi observaţie: liberalizarea culturală românească de după 1965 a fost mai degrabă o necesitate impusă de exigenţele dezvoltării masive şi mai puţin sau deloc un reflex al unei democratizări veritabile a politicii de partid. O analiză embriologică a algebrei economiei planificate româneşti ar depista mai cu acurateţe probabil germenii cinismului capitalist atribuit de Sloterdijk culturii post-Mai ’68, de unde şi o contagiune liberalizatoare în câmpul mai tuturor artelor. Nu puteai să te afişezi străinului occidental cu o arhitectură experimentală tributară viziunii de tip Team X, Le Corbusier ori Mies van der Rohe, dar în continuare cu o literatură despre emanciparea mulgătoarelor şi dramele politice ale strungarilor. Să nu uităm că mijlocul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 formează, în literatură, perioada debutului unor Matei Călinescu ori Adrian Marino, iar revista „Secolul 20” demarează un proces susţinut de traducere şi recuperare a avangardelor literare istorice, de la suprarealismul francez şi până la cubofuturismul presovietic; în artele vizuale, perioada participărilor cu aplomb la Bienala de la Veneţia; în film, Pădurea spânzuraţilor ia Cannes-ul; în arte performative, Stere Popescu participă la Festivalul de Dans de la Paris cu Ciocanul fără stăpân, o coregrafie inspirată de René Char, pe muzică de Pierre Boulez şi decoruri de Jules Perahim. Stai şi te mai întrebi o dată dacă toate acestea ar mai fi fost posibile fără preexistenţa planului masiv de urbanizare a litoralului românesc, în scopul dezvoltării unui turism de masă cu adevărat consumerist? În fond, tranziţia de la oameni ai muncii la cetăţeni a fost parcursă tot acum şi de către autori, de la artişti ai poporului, la artişti pur şi simplu.

Cealaltă concluzie, pe care n-am anunţat-o, însă care e poate mai importantă decât speculaţiile cu iz teoretic pe care le-am proferat până acum, o constituie faptul că volumul în sine trebuie citit, dincolo de opţiuni şi poziţionări, ca un semnal de alarmă, o dată, pentru prezervarea unui patrimoniu inestimabil al culturii române de pe litoral, un patrimoniu din ce în ce mai evanescent, iar a doua oară, un semnal de alarmă împotriva dezvoltării sălbatice a bulei imobiliare litorale actuale, cu efecte catastrofale atât asupra mediului acvatic, cât şi asupra esteticii urbane, atâta câtă mai e şi câtă se poate vedea chiar în insertul fotografic creat de Nicu Ilfoveanu pentru acest volum încântător.

 

Vederi încântătoare: Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60-’70 / Enchanting views: Romanian Black Sea tourism planning and architecture of the 1960s and 70s. Asociația pepluspatru, București, 2015. Concept publicație și editoare: Alina Șerban. Editori asociați: Kalliopi Dimou, Sorin Istudor. Autori: T. Elvan Altan, Irina Băncescu, Elke Beyer, Adina Brădeanu, Anke Hagemann, Claude Karnoouh, Olga Kazakova, Juliana Maxim, Carmen Popescu, Magda Predescu, Adelina Ștefan, Irina Tulbure, Ana Maria Zahariade. [Insert foto: Nicu Ilfoveanu.] Traducere: Alistair Ian Blyth, Simona Galațchi, Alina Șerban. Design: Radu Manelici. 264 p.

POSTAT DE

Igor Mocanu

Doctorand la Universitatea Națională de Arte din București, în cadrul Facultății de Istoria și Teoria Artei, cu cercetarea „Avangarda politică. Cealaltă față a avangardei din România în...

igormocanu.wordpress.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *