De

Pesimisme de export

Expoziția “Few were happy with their condition”, organizată la Kunsthalle Winterthur, reunește doisprezece artiști români cu opere recente. Într-o intenție curatorială de a expune și de a înțelege arta din România de astăzi, Olga Ștefan asamblează producția artistică românească și, prin ea, face constatarea dificultății românilor de a-și găsi fericirea, de a traversa nesfârșita perioadă de tranziție, de la comunism spre o democrație de tip occidental, pe care o îndură această țară de mai mult de 25 de ani. Așadar, few were happy!

Expoziția se concentrează asupra a două mediumuri, pentru valoarea lor de imediatețe: fotografia și videoul. Mai exact, videoul are în sine capacitatea de a servi ca indicator simptomatic suprem și privilegiat al Zeitgeistului, adică de a reprezenta o dominantă culturală a unei noi situații economice și sociale. Videoul este vehicolul alegoric și hermeneutic cel mai pregnant, specific unei descrieri reînnoite a sistemului.

Una dintre dominantele aceste expoziții este aceea că mai toți artiștii par a avea conștiinta deplină a ocupării unui loc aparte în timp și, mai precis, dau o viziune specială a istoriei, a trecutului românesc.

Istoria, odată asumată de către artiștii reuniți de Olga Ștefan (Ciprian Mureșan, Dan Acostioaei, Jozsef Bartha, Alexandra Croitoru, Cristina David, Monotremu, Claudiu Cobilanschi, Vlad Nancă, Bogdan Gîrbovan, Ștefan Sava, Alex Mirutziu, Ștefan Constantinescu, Cristi Pogăcean și Dan Perjovschi) oferă ocazia câteodată a unui angajament specific, apariție salvatoare și de aducere aminte, câteodată a unei simple ilustrări sau a unei elaborări de parabole, o sursă de inspirație în contumacie.

« Few Were Happy with their condition », este titlul expoziției. La ce condiție se face referință? Titlul este extras din piesa Cristinei David The Voice (2013). În acest video artista îi ajută pe cei morți să comunice cu sfera celor vii prin intermediul unui panou informativ de gară. Alegere pertinentă, pentru că expoziția acoperă pe parcursul ei subiectul condiției bărbaților și femeilor din trecut și prezent și a legăturilor dintre ei. Morții, în starea lor de invizibilitate par să împartă acceași condiție cu cei vii, și ei nevăzuți în video, și în egală măsură cu condiția artistei, aparținînd și ea acestei invizibilități. Una dintre intențiile majore ale expoziției este de a vorbi despre condiția artistului și poziția sa în societate și în final trasează un bilanț depresiv al situației ; câteodată timpurile se suprapun, trecut și prezent alunecă unul în celălalt.

Povestea autobiografică prin autoportret este esența metodei artistice a lui Alex Mirutziu. În Self portrait at 32 (2014), două videouri în plan fix sunt expuse în buclă. La granița fotografiei și a imaginii în mișcare, ansamblul operei prezintă imaginea unui arbust care crește pe clădiri abandonate. Cu o melancolică poezie, atristul angajează o metaforă cu condiția homosexualitații și declară un tribut celor marginalizați. Minunat fel de a se reprezenta printr-un arbust care crește pe ruine. A trăi este o suferință, o însingurare. Corpul ? un « non-corp ». Dar în acest spleen  al poziției sale în societatea românească, arbustul își ridică ramurile spre cer. Această poziție ar putea aminti autoportretul intitulat Situație ideală : pământ-artist-cer  (1969) al Ginei Pane, în care artista ne înfruntă în picioare, pe un sol pietros, înfiptă ca un copac.

Imobilitatea care se traduce în opera lui Alex Mirutziu se redublează în cea a Alexandrei Croitoru. The Cabbage Process  (2012) urmărește cu camera un administrator cu vechime al Academiei de Artă din București care pune varza la murat în incinta instituției. Acest tradițional gest gospodăresc care a traversat odată cu noi cele două epoci, comunistă și post-comunistă, este martorul permanenței lucrurilor. Procesul de fermentație a verzei ia timp, și devine o analogie a timpului necesar transformării unei țări.

Dar, să remarcăm o tendință! După 1989, imediat dupa căderea Cortinei de fier, mulți artiști internaționali și-au asumat istoria, au integrat trecutul în gândirea producției lor artistice. Este chiar una dintre componentele fundamentale ale artei postmoderne. În acest punct, o întrebare se impune: există o legitimitate în a expune artiști, în funcție de naționalitatea lor, în contextul de globalizare pe care îl trăim? Să considerăm și parcursul educațional și profesional al artiștilor și al curatoarei, parcurs forjat de cele mai multe ori în afara României, unii dintre ei locuind sau rezidează/au rezidat pe perioade lungi în afara țării. Și, aici, o alta întrebare intervine: unde sunt acei artiști români care nu produc “românește”? Există o anume cerere de nuanță “exotică” a unui anumit tip de artist român, o artă pentru export care ne-ar consolida imaginea pe care o avem despre România? În ce masură succesul în Occident al lui Mircea Cantor se datorează folclorizării producției sale? Și chiar trebuie să continuăm să facem “românește”, să vorbim despre nefericirea noastră de a trăi în România, de lipsa banilor pentru a produce, de dificila situație a artistului și de lupta sa permanentă de a convinge lumea și, mai ales, pe el însuși că iși are locul în societate?! Oare pesimismul acestei expoziții este o dominantă a creației contemporane românești?!

Aparent, prejudecata expoziției este de a arăta și de a interpreta operele, câteodată, prin poziția victimei și, alteori, prin prisma unei depresii generalizate, dar, pe alocuri, acestea sunt cultivate cu un umor care (ne) salvează. Această prisma constituie una dintre realitățile creației românești actuale, dar ar fi tot atât de interesant de a îndrepta căutarea spre opere mai exaltate, mai orientate spre viitor. A te înscrie în permanență în aceeași intenție a realismului social, nu este tocmai aici blocajul ieșirii din această condiție pesimistă?

Noul val românesc pare să întrețină un raport direct, în afară limbajului și formei specifice cinema-ului, cu estetică și gândirea expoziției. Apărut la începutul anilor 2000, acest cinema este interesat de trecutul României, de conditia sa istorica pe care o natiune a indurat-o timp de jumatate de secol. Cu un ochi asupra realitatii sociale specifice, cineastii si-au extins curiozitatea artistica la contemplarea condiției umane. Noul val românesc este marcat de un realism social și de o apropiere limpede de trecutul comunist, dar și de viitorul neoliberal. De mai mult de zece ani, acest mod de a face film acumulează constant succesul pe scena cinematografiei internaționale. Nimic nu pare să evolueze. Oare acest tip de a face expoziție este și el un vector al stagnării generale în această condiție românească, postcomunistă? Ne obstinam în a rămâne pesimiști pentru ca această este imaginea dominantă și, prin urmare, «vandabilă»?!

 

Few Were Happy with their Condition
22 februarie – 6 aprilie 2015
Kunsthalle Winthertur
Artiști: Ciprian Mureșan, Dan Acostioaei, Jozsef Bartha, Alexandra Croitoru, Cristina David, Monotremu, Claudiu Cobilanschi, Vlad Nancă, Bogdan Gîrbovan, Ștefan Sava, Alex Mirutziu, Ștefan Constantinescu, Cristi Pogăcean, Dan Perjovschi
Curator: Olga Ștefan

POSTAT DE

Roxana Sima

Roxana Sima, născută în 1980 în România. Licențiată a școlii de artă HEAD din Geneva, Elveția, în prezent masterandă a aceleiași instituții. Folosește instrumentele artei contemporane ...

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *