De

Post-afect la Însemnări din Viața de Apoi

Zilele astea, Salonul de proiecte găzduiește internetul. Oh, Bucureștiule, ce noroc pe tine. Cu ocazia bine pătrunsei, înainteprivitoarei și deschizătoarei de drumuri celei de-a 12-a ediții Rokolectiv, am fost aspirați într-un hiperspațiu care vorbește într-un dialect socio-politic despre senzualitatea om-mașină și urmările sale. Doar timp de patru zile, artificialitatea face cunoștință cu moartea dintr-o perspectivă mediată mecanic. Spațiul se simte, pentru mine, ca un caiet proaspăt început. Iar însemnările din viața de apoi sunt formulate într-un limbaj pe care-l vorbesc des în Berlin.

Mergând spre un mișmaș sonor au courant (oh, atotputernicule cibernetic, Princess Nokia a sosit), expoziția, aproape ca un compendiu, revelează nemurirea prin The 3D Additivist Manifesto al lui Morehshin Allahyari și Daniel Rourke (IR/US), instalația afterlife construită cu un animal mort a lui Amy Whittle (NL), camerele de rezonanță stil cohlee de Nona Inescu, în colaborare cu Vlad Nancă și cu dichisita Chloris (RO), o navigare vizuală în HD prin materialitatea web-ului de Chatonsky (FR), o paradă superb de amăgitoare a omului nou de către Lu Yang (CN) și experiența înstrăinării materiale printr-o aplicație de către studioul de artă + tehnologie Disk Cactus (US).

Publicul e sexy, la prima inspecție. Internetul este aici, și vine cu multe procese cu puține întrebări. Știam de cartea de bucate, o altă extremitate a proiectului Additivism, din „alien matter” de la Haus der Kulturen der Welt. Manifestul o ia de la capăt. Încheiem discuții și suntem aruncați într-un iaz uleios, care amintește de și antemerge unei catastrofe de plastic. Printare 3D, glitch, revoluție, brutalitate, frumusețe – Additivism ia și adaugă la ceea ce credem că știm din ceea ce tocmai am văzut și auzit. Rămâne doar iubire pentru o asemenea îngrămădeală emoțională între carne și mașină. Mai multe despre instituția creatoare Additivism în următorul număr print din Revista ARTA!

Niște frumuseți dau târcoale unui cadavru. Ghicestimări. Un prieten îl numește obiect. E un animal de la un adăpost. Am știut înainte de toate că era un cadavru în cameră. Oamenii făceau fețe. Intrigați. Oh, acum am înțeles imaginea de pe afiș. Mi se amintește cât de nefamiliari suntem cu moartea. Nu e doar un privilegiu, ci și o întâlnire seducătoare să o vezi pe Amy Whittle sorbind vin și manevrând niște cabluri. În ciuda speculațiilor, dungiile roșii și albastre mișcătoare de sub animal sunt create printr-un circuit analog, care are ca sursă principală chiar cadavrul.

O masă curată și lucioasă din faianță e ocupată în întregime de 20 de cochilii mici de melc și de fire. Un peisaj sonor de 3 minute se repetă, în timp ce oamenii sunt ademeniți și tentați să se reconecteze cu o extremitate mistică a naturii – cochilii asupra cărora se acționează pentru a produce sunet. În sfârșit! Dacă Viața de Apoi vine de la „Artificial Afterlife” al lui Amy, afectul vine din opera lucidă „Echo”. Această plasă sonoră, care ne dă drumul din anatomie în alegorie și din inocență în discernământ, oferă o eventualitate comprehensibilă.

Internetul este aici; îmi amintesc de propoziția mea favorită din seara asta. Tristan, unul din aventurierii vizuali ai condiției de cyborg sexy + povară înbelșugată prin bodyscape-uri, o spune foarte simplu într-o discuție: „Mă identific mai mult cu asta decât cu o pictură, știi ce zic?”. Simt că noua materialitate a meșteșugului și măiestriei din arta recentă e un privilegiu mânat de progres. Derivă înceată, stimulantă, prin alei de cutii, lumini și cabluri în „Horizont” al lui Chantonsky. Vreau să plutesc cu ea și să fac baie în selfie-uri, dar fac pe disciplinata. Internetul sunt eu, iar aceasta e o condiție.

Poate că mi se făcuse dor de poezie o vreme, dar, din fericire, am păstrat „Delusional Mandala” pentru ultimele mele minute în Palatul Universul. Sunt trimisă înapoi la Festivalul 3hd din Berlin, la noua lucrare a lui Wang New One. Prezența umană întâlnește absența sexualității. Subliniez „întâlnește”. Și devine atât de mistic în forma sa energetică, încât tot ceea ce recunoaștem devine o realitate paralelă. Devine clar, după ce citești textul, că Lu Yang se joacă puțin cu vechea noastră descoperire prețioasă, sistemul limbic.

Sunt pregătită pentru muzică. Sau pentru sunet. Expansiune, dragilor. Rokolectiv ne expandează mașinile de gândit. Este post-afectul meu.

 

Notes on the Afterlife, curatoriat de rokolectiv, e la Salonul de Proiecte între 20-23 aprilie 2017.

Program de vizitare:
20.04: 20.00-00.00
21.04: 16.00-23.00
22.04: 16.00-23.00
23.04: 16.00-20.00

 

Traducere din limba engleză de Rareș Grozea.

POSTAT DE

Jasmina Al-Qaisi

Jasmina Al-Qaisi (n. 1991) este etnograf vizual și corespondent cultural. Trăiește în Berlin și lucrează în arhiva spațiului artistic și de proiecte Savvy Contemporary....

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *