De

Puterea unui vis de a aduce oamenii împreună și de a crea o altă istorie

Expoziția din cadrul Future Museum are la bază utopia sau ceea ce mai rămâne după utopie, ce mai rămâne în conștiință după trezirea dintr-un vis în care se părea că suntem împreună și scriam o altă istorie.

Utopia în viziunea Monei Vătămanu și a lui Florin Tudor conține elementele esențiale ale utopiei istorice prezente în cele mai vaste forme culturale de explorare a formei, funcționalității și conținutului în interacțiunea și condiționarea unui context social specific.[i] La Vătămanu & Tudor, forma și conținutul utopiei devin primordiale, în ciuda funcționalității, printr-o depărtare conceptuală de utopia marxistă concretă. Accentul cade pe dorință și materialitatea visului, fără însă a sacrifica sau a trece cu vederea analiza relațiilor sociale reale și transformarea lor în contextul specific din Estul Europei de azi. Impulsul utopic contrabalansează presiunea principiului performativității și plăcerea indusă de establishment prin desublimarea represivă. Imposibilitatea unei societăți spațiale ideale care ar fi capabilă să negocieze lipsurile sociale și depășirea fatalismului istoric care face legătura între socialism și utopie nu abandonează ideea de utopie, ci o transformă în ceea ce Tom Moylan numea utopie critică, o exemplificare a jocului dintre schimbări formale și transformări ideologice funcționale.

Future Museum este acea platformă care încurajează conceptele vagi, intențiile neclare, fenomenele necunoscute și teoriile fără precedent, într-un cult al viitorului și noului. Spațiul și timpul se reconfigurează prin schimbări sociale și momente de tranzit (sau transfer), printr-o nouă dramaturgie care pune în centru forma și funcția procesului artistic și nu funcționalitatea noilor concepte. Ceea ce Future Museum vrea să evite este o comodificare a artei, care să nu mai graviteze în jurul investițiilor aducătoare de profit. Desigur, întrebarea este: cum? Răspunsul pare unul facil: printr-o evitare constantă a confirmării cotidianului și a sistemelor politice, prin evitarea somnului fără vise sub plapuma lipsei de putere sub controlul unor vise false produse de mass media și de filmele de pe ecran. Dar cunoaștem deja de la Sandor Ferenczi că visul angoasant, sau ceea ce în limbaj curent poate fi considerat coșmar, este singurul loc în care dorințele adânc refulate se împlinesc cu adevărat, cenzura civilizației lăsându-le să treacă la nivelul conștiinței doar sub forma sentimentelor de anxietate și dezgust.[ii]

Un film pe un ecran mare amestecă aceste idei într-un eseu numit Gagarin’s Tree. Spațiul expozițional de la Centrul Ceh are o structură arborescentă de ecrane, în centru fiind chiar copacul astronautului sovietic. Asemeni unui stejar plantat în avans, practic un interviu cu Ovidiu Țichindeleanu, care atinge teme ca explorarea spațiului, imaginație și propagandă în utopia socialistă, situația post-comunistă, arta populară socialistă, anticipația, colonizarea liberală, filmul eseu este mai presus de toate un portret intim al scriitorului, marcat prin momente de tăcere, așteptare, plimbare gânditoare prin ruinele socialismului moldovenesc.

Visul cuceririi spațiului în Moldova ia forma unui plugar care ară galaxia, intelectualii și artiștii reprezentând, paradoxal, ultimii țărani a căror muncă refuză tehnologizarea modernizării. Spațiul este reprezentat ca un curcubeu, un vis nou al unor agricultori care își rescriu istoria. Gagarin, cosmonautul absolut, întrupa acest vis spațial, o civilizație sovietică galactică. Copacul lui Gagarin nu este orice copac, ci un stejar, arbore venerat cu o lungă tradiție culturală, de la măciuca lui Hercule la cârja preotului slav făcute ambele din lemn de stejar. O legătură între pământ și cer, stejarul, asemeni plugului, rămân simboluri masculine ușor de reperat, care fertilizează, ambele fiind asemuite cu un falus. În tradițiile populare, ambele simboluri falice domină pământul, penetrând spiritual. Plugul care trage prima brazdă în cosmos, un Gagarin alegoric, are semnificația convertirii spirituale a națiunilor la comunismul galactic.

Stejarul lui Gagarin, plantat pentru prima dată în parcul Tainitski, de lângă Kremlin, la două zile de la aterizare, în 1961, a fost urmat de o serie de alți stejari plantați de Gagarin în republicile sovietice, inclusiv la Chișinău. Echipa de filmare identifică acest copac din titlu. Momentul plantării inițiale a produs o întreagă tradiție de plantare de copaci de către astronauți, momentul mutând-se înaintea plecării în spațiu, ceremonie obligatorie, care are rolul spiritual de a lăsa un tribut planetei în momentul părăsirii ei, în multe cazuri cu șanse reduse de întoarcere. Seria de ritualuri ale astronauților din fostul spațiu sovietic au un element de superstiție rurală, de la cutuma urinării pe roata dreaptă a autobuzul care îi duce la navă (gest inițiat de Gagarin), până la evitarea vederii navei de către cosmonauți când este adusă la locul lansării (motiv de ghinion).

Deși Țichindeleanu pune cucerirea spațiului în contradicție cu postapocalipsa Mad Max, menționând cu regret preponderența viziunii postapocaliptice azi, cățărată pe mormanul de ruine ale unor foste civilizații, autorii de anticipație din Estul socialist nu erau optimiștii inconștienți, ci practicau masiv avertismentul. Cucerirea spațiului are loc ca o nevoie urgentă, în condiții de asprime fără margini, cu scop de atenționare asupra pericolelor imediate. În acest sens, plugarul care ară cerul poate fi citit ca un simplu avertisment al dezastrului care va veni sau care are lor deja. Artiștii și autorii de anticipație au certitudinea clară că tot ce urmează nu poate fi pace, căldură umană, liniște și bunăstare generală. Așa cum scria Alexandru Mironov într-o colecție de povestiri cu autori români publicată sub titlul O planetă numită Anticipație: „creatorii de Science Fiction au inventat înaintea tuturor – avertizând – bomba atomică, totalitarismul violent, manipularea maselor, războaiele intergalactice.“ Dar tot în această introducere, Mironov scrie, în 1985, despre dorința unui imposibil și absurd „viitor infinit pământenilor, un viitor sigur“, „acest viitor indubitabil și inevitabil comunist. În care egalitatea va fi legea Nr.1, în care grija și dragostea față de apropele tău va fi înscrisă până și în codul genetic. Un viitor care poate fi descris într-o frază: se numește viitor comunist acea perioadă a omenirii în care nicicând, nicăieri, nicicum nu vor muri niciodată copii.“[iii]

Explorarea conceptuală a utopiei critice pornește de la ruinele zilelor noastre, viitorul în ruină al diverselor epoci istorice și mesianisme din trecut. Țichindeleanu se depărtează de ruinele Spațiului Gagarin, un centru pentru tineret abandonat, o sumă a tuturor ruinelor sovietice și a ruinelor de tranziție post-comunistă, de viitorul ruinat al istoriilor și mesianismelor locale pentru a găsi noi conștiințe istorice, noi povești și în definitiv, un nou viitor. În opinia sa, rolul ruinelor poate acum, pentru prima dată după 1989, să fie unul pozitiv prin formarea unor noi conștiințe reintrate în ordinea modernității.

Scrierea unei istorii alternative a lumii a eșuat, dar memoria acestei încercări este încă prezentă și este activată atunci când utopia devenită cotidian. Realismul socialist, ca o încercare eșuată de a scrie o altă modernitate non-occidentală, a lăsat urme adânci, asemeni plugarului care ară univesul în Spațiul Gagarin.

Thomas Sankara, creatorul unui internaționalism regional african, nu a avut corespondent în Europa de Est și Țichindeleanu vede această lipsă de colaborare regională și de instituții comune, absența visului lui Sankara în Est ca o influență nefastă a unui imaginar modernist occidental, legătura cu o modernitate venită de la centru fiind principala opțiune locală. Cu toate acestea, moștenirea deviației de la imaginarea modernistă a sinelui și a societății este prezentă în continuare, a lăsat urme care pot avea efecte catalizatoare și au în continuare un potențial înnoitor.

Revenirea la ideea utopiei și o reteoretizare conceptuală a sa transmite în Gagarin’s Tree o depășire a limitelor fixate de teoriile trecute, care nu mai sunt relevante. Viziunea utopiei nu include de această dată o capacitate de materializare, fie că vorbim de o intervenție divină sau de o lume ideală cu alte asamblaje sociale, localizată într-un alt spațiu sau într-un viitor iminent. Respingerea ideii de utopie universală, chiar în cadrul Uniunii Sovietice, și de privilegiere a unui conținut ideatic specific, se adaugă principalei contestații a unei viziuni utopice care are capacitate transformatoare sau de rezistență la trecut. Dar probabil, cea mai contestată utopie din eseul filmat este viziunea neoconservatoare și neoliberală care domina Occidentul anilor 1980 și Estul (inclusiv Republica Moldova) din anii 1990, o viziune utopică prin definiție care exprima dorința unui alt fel de a fi, văzut de partizanii săi ca mai bun și mai satisfăcător pentru individ, în contradicție cu felul de a fi în socialism sau statul bunăstării. Ceea ce ne înconjoară peste ruinele socialismului sunt ruinele anilor 1990 neoliberali, ale unei utopii care a eșuat la fel de tragic ca plugarul care ară universul, lăsând urme la fel de adânci.

 

[i] Levitas, Ruth. The Concept of Utopia. Oxford: Peter Lang, 2010.

[ii] Ferenczi Sandor. Sexualitate și psihanaliză. Traducere Monica Medeleanu, București: Editura Herald, 2012.

[iii] Alexandru Mironov, „Să vorbim pe limba Pământului“. În Alexandru Mironov și Dan Merișca, editori, O Planetă numită Anticipație, Iași: Junimea, 1985, 5-9.

 

Mona Vatamanu & Florin Tudor, What seems to be still alive is the power of that dream to bring people together and to create another history, a fost în perioada 19 septembrie – 21 octombrie 2016 la Future Museum.

POSTAT DE

Mihai Lukács

Mihai Lukacs (n. 1980) este regizor de teatru, performer, teoretician. Lukacs este doctor în studii de gen comparate al Universității Central Europeane din Budapesta cu o teză despre isteria mascu...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *