De

Safari în coteț. Scena galeriilor în București

In Collaboration with

În București, scena galeriilor și orașul în sine se potrivesc perfect. Aici, totul se adună, se îngrămădește, se formează amestecuri surprinzătoare și totul rămâne într-o stare permanentă de haos: De la Calea Victoriei, stilizată după designul lui Haussmann al Parisului, până la deșertul din beton crăpat ce înconjoară palatul lui Ceaușescu. Astfel de oscilări stilistice se datorează atât cutremurelor care au lovit Bucureștiul de-a lungul anilor, dar și unei anume bravade a celor care au construit orașul. Acest ultim aspect nu se atribuie exclusiv dictatorului care a condus România timp de două decenii. De exemplu, în anii 2000, lângă catedrala Sfântul Iosif din secolul XIX a apărut o clădire impresionantă de birouri, numită Cathedral Plaza. Faptul că, din punct de vedere al design-ului, clădirea e la polul opus față de împrejurimi e cea mai mică problemă. Construcția unei clădiri înalte s-a dovedit că afectează structura bisericii. Și totuși, în ciuda mandatului de demolare valid, chestia aia a rămas în picioare, goală și neterminată, reprezentând o simbioză stranie dintre nou și vechi, în cadrul unui oraș în care nimic nu este imposibil. Același lucru este valabil și pentru panorama galeriilor bucureștene, una fragmentată, oarecum provincială, dar cu multe aspirații.

 

Un centru la periferie

Prima galerie privată din București a fost H’art, deschisă în 2002. Astăzi, deși nu este în topul galeriilor, nu doar că încă se ține pe picioare, dar s-a și extins: galeriei originale i-a fost alăturat un nou spațiu separat, H’art Appendix. Așa cum ne-am aștepta de la o galerie care definește scena locală, H’art este profilată pe o anumită generație: majoritatea artiștilor care au expus aici reprezintă generația maturizată imediat după schimbarea regimului. Proprietarul, Dan Popescu, și-a folosit noul brand pentru a aduna cei mai interesanți artiști din noua scenă românească de atunci. Și totuși, în mod ironic, vedeta galeriei nu este vreun puștan proaspăt, ci un artist fără educație formală, născut în 1946, care arată ca un cowboy veteran trecut prin viață cu bune dar mai ales cu rele. Dar există un motiv bun pentru asta: povestea lui Ion Bârlădeanu este probabil cea mai spectaculară încarnare a topos-ului de-la-cerșetor-la-prinț din toată arta românească. Înainte să fie descoperit de galeristul vânător de talente, Bârlădeanu era un om fără casă care, doar pentru amuzamentul lui, făcea aceste colaje minuțioase din reviste ilustrate pe care le găsea pe stradă. Odată adoptat de H’art, a devenit o celebritate aproape instant. Și-a făcut dinți noi și i-a fost cumpărat un apartament. I-a luat ceva până să se obișnuiască cu apartamentul, din moment ce o viață liniștită și burgheză îi era total străină. A devenit starul galeriei nu doar datorită valorii PR a biografiei sale. Arta lui Bârlădeanu reflectă cel mai bine istoria recentă a României, toată dezordinea cauzată de schimbul regimului: imaginea lui Ceaușescu și statui cu Lenin, poze idilice de la țară, bancnote ce zboară prin aer, temple de pe care se scurge aurul, bucăți din reclame occidentale și decupaje din reviste porno.

Dintr-o perspectivă poloneză, profilul galeriei H’art și cariera lui Bârlădeanu reprezintă un caz interesant. Piața de artă românească a început târziu, mai târziu chiar decât cea din Polonia, care are două mari galerii stabilite la finalul anilor ’90, care au reușit să formeze scena și care încă se țin bine. Raster, care a început ca o revistă condusă de Łukasz Gorczyca și Michał Kaczyński, a folosit o strategie clar generațională. Începând cu texte în care nu ezitau să ridiculizeze ceea ce li se părea lor plictisitor și superficial în lumea artei în anii ’90, creatorii Raster au pregătit terenul pentru o galerie care promova o nouă generație de artiști concentrați pe contemporaneitate și ale sale fațete pop-culture sau politice. Fundația Foksal Gallery a fost pusă la punct de trei tineri curatori care lucraseră înainte la Foksal Gallery, o mare galerie non-comercială din Polonia comunistă, care se axa pe legături internaționale. Într-o astfel de scenă, o parte a fost „omisă” și, timp de mulți ani, multă lume nici n-a observat. Această parte era tranziția de sistem și neo-avangarda într-o anumită măsură, care se chinuia să-și găsească o reprezentare sub noul regim. În partea românească, lucrurile stau cu totul altfel – fiindcă a început mai târziu, s-a evitat trasarea unor linii atât de clare între perioade și generații.

H’art este una din galeriile ancorate bine în centrul elegant al orașului. Dar caracterul scenei locale nu este ilustrat cel mai bine de centru, acolo unde se stabilesc de obicei jucătorii cu greutate, ci mai degrabă de Combinatul Fondului Plastic cel post-industrial, localizat mult în nordul orașului, unde nu se poate ajunge cu metroul. Dincolo de unul din bulevarde încă sunt pajiști sălbatice, și dincolo de tufișurile vaste se poate vedea turnul Casei Presei Libere, un văr mai mic de-al „celor șapte surori” din Moscova și al Palatului de Știință și Cultură din Varșovia. În ciuda situației derutante, Combinatul nu este un venue doar pentru expoziții alternative. Dimpotrivă: cea mai mare hală găzduiește sediul curent al galeriei Nicodim care, alături de Plan B de la Cluj, este cea mai cunoscută și bogată galerie comercială din țară. Trebuie totuși precizat că succesul Nicodim a fost cumva pe dos: și-a câștigat reputația în timp ce opera peste hotare, în Los Angeles, și au cimentat-o deschizând o filială și la București.

Pe fondul oferit de Nicodim, un spațiu care a evidențiat generația medie cât și cea tânără, de la Ciprian Mureșan la Răzvan Boar, începem să vedem exotismul întregului Combinat. Este un fel de miniatură a întregii scene locale. Aici, în spații adiacente, dai de galerii cunoscute internațional și inițiative artist-run experimentale în timp ce te împiedici de lemnul academic vechi și putrezit. În acest caz, la propriu, din moment ce un artist rezident creează niște sculpturi uriașe din lemn ce se situează estetic undeva între monstruozitate academică și artă folk. Totul datorită faptului că la Combinat diverși artiști închiriază ateliere. Cu toate acestea, ei nu formează vreun colectiv consolidat, fapt care are sens, din moment ce fiecare provine dintr-un background diferit. Îi avem pe cei de genul post-transformare care, cel mai adesea, au fost educați în străinătate, și cei care reprezintă o realitate alternativă a academiei și asociațiilor. Cred că ar trebui să punctez totuși faptul că, în România, acea „realitate alternativă” nu este radical alternativă și dovedește capacități surprinzătoare de interacțiune cu restul lumii artei.

Uniunea Artiștilor Plastici, echivalentul instituțional al ZPAP din Polonia, se bucură în continuare de o poziție mult mai puternică decât fratele său polonez. ZPAP este foarte puțin vizibil în viața artistică a Poloniei, cu excepția BWA (Biroul expozițiilor artistice), care a dus o viață mai puțin fericită după 1989. Acum, membrii uniunii formează un cerc alternativ puțin cunoscut în restul scenei și dezvoltă teorii de conspirație despre „mafia” care se presupune că conduce lumea artei și exclude artiștii care reprezintă „valori artistice tradiționale”. Între timp, în România, ne tot lovim de asociație chiar în inima lumii artistice de aici. Uniunea Artiștilor Plastici din România are la dispoziție numeroase spații prin tot orașul, inclusiv întregul complex al Combinatului. Și, deși majoritatea membrilor sunt artiști de mâna a treia, rămâne deschisă din cauza lipsei de interes. Chiar și revista ARTA, cea mai importantă revistă de artă din România, este publicată din banii asociației. Situația e și mai rea când vine vorba de predarea artei, și nu doar la nivel universitar. În cadrul Combinatului este și un liceu de artă. Ai crede că să fii vecin cu Nicodim e de vis. Și totuși, când eram în drum spre un vernisaj la galeria Sandwich, am trecut pe lângă școală alături de membri ai comunității artistice locale care mi-au spus în mod clar că tocmai am văzut un bastion închis al standardelor mediocre de predare. Galeria Sandwich de care spuneam, pe de altă parte, este cel mai interesant loc din miniatura Bucureștiului (sau chiar din întreg orașul).

Condusă de o echipă formată din patru oameni (Daniela Palimariu, Cristian Răduță, Alexandru Niculescu și Silviu Lixandru), majoritatea artiști care au și eu ateliere închiriate la Combinat, locul e cumva o parodie a unei galerii. În loc să ia un etaj liber, să-l adapteze nevoilor lor și să pună niște plăci albe de expoziție (așa cum a făcut Nicodim din profesionalism servil), creatorii Sandwich au ales să folosească spațiul pentru atelierele lor. În același timp, au așezat galeria în cel mai absurd non-loc din întregul complex: în aer liber, într-un spațiu care n-are nici 2m lățime, înghesuit între două pavilioane de metal. Astfel, formatul galeriei cere activități site-specific. Până acum, de-a lungul istoriei scurte a galeriei, aceste activități au fost caracterizate de un umor fermecător și o fugă de realitate, ceva cu adevărat nou față de plictisitorul și ordonatul Nicodim și eforturile depuse în general de galeriștii din tot orașul.

Pentru expoziția Feed Me / No Gravity, Dan Vezentan a umplut spațiul tip sandviș dintre pavilioane cu un coteț de găini iluzoriu și futuristic, adăugând oglinzi și becuri neon la cadrul din lemn care transformau locul total. Efectul final arăta ca și cum o parte din setul filmului 2001: A Space Odyssey s-ar fi mutat la țară în România. Alt laitmotiv cosmic a fost utilizat de unul din creatorii Sandwich, Cristian Răduță, care a făcut și o instalație în care se regăsește acest laitmotiv în Emergency Measures, este modelul unei rachete spațiale. În acest caz particular: una cu palmieri lipiți de fuzelaj. Astfel, Răduță a ridiculizat unele din cuceririle ambițioase dar ratate în spațiu, cât și 1% cel bogat. El a declarat că, atunci când va apărea nevoie de a scăpa de pe pământ, el se va ocupa să fie destui palmieri în noua colonie. În ciuda aparențelor, Sandwich nu este o nișă capricioasă de artiști undeva la periferia lumii artei românești. Astfel de locuri se găsesc, însă, tot în cadrul complexului. Unul din ele este Make a Point, o galerie care, dincolo de etajul post-industrial pe care îl are la dispoziție, mai deține și un turn de apă în alt sector, tot departe de centrul orașului. Acest loc, numit desigur „Art Tower”, organizează din când în când expoziții. Dar, în ciuda numelui sugestiv, cei din spatele Make a Point nu par să știe cum să-și utilizeze spațiul. Din când în când mai organizează expoziții bune, de regulă cu artiști tineri, dar în general rămâne un spațiu marginal, dificil de ajuns la el.

Acest lucru clar nu se aplică și la Sandwich: ultima dată când am fost în România, am ajuns la vernisajul expoziției World Attractions a lui Dan Perjovschi, un clasic român și un star european. Perjovschi a abordat pereții metalici ai galeriei de parcă ar fi fost uși de frigider și i-a acoperit cu magneți suveniruri de prin toată lumea. A dat sfoară-n țară, mai ales către instituțiile artistice din afară, aplicând o metodă asemănătoare cu mail art-ul de demult, și așa a adunat toate obiectele specifice de care avea nevoie. Dar în acest caz, „ceva-ul” conta mai puțin ca „cine”. La urma urmelor, capitalul simbolic se face cu nume mari, și prin invitația către Perjovschi (care a adus găleți pline de suveniruri de la Tate sau de la MoMA) Sandwich a ajuns în centrul mainstream-ului bucureștean. Apropo, artistul e foarte conștient de asta. A sa World Attractions este, de fapt, un display ludic de putere și „rețelizarea” globală a acestei mici galerii între doi pereți de tablă: o galerie undeva la periferia orașului care, așa cum punctează însuși Perjovschi, în curând va putea fi recunoscut la nivel global mai mult decât un muzeu ascuns după ziduri din centrul Bucureștiului, și anume MNAC-ul din cadrul Palatului Parlamentului.

Sandwich are demersul unui artist-run space independent cu un twist neobișnuit. În Polonia, unde modelul spațiilor artist-run a lipsit cu desăvârșire și a apărut abia recent, în multe cazuri doar ca un fenomen de sezon – unele galerii au fost deschise și apoi închise în cursul aceluiași an. În ambele cazuri – și spațiile active și cele care nu mai există – iau de regulă forma unui spațiu expozițional separat în interiorul apartamentului artistului: așa a fost cazul cu Śmierć Człowieka/LAW, galeria lui Arman Galstyan sau Różnia, care s-a închis acum ceva timp. Practic, sunt white-cube-uri low-budget, asemenea galeriilor clandestine de la sfârșitul perioadei comuniste. Chiar și Stroboskp – o galerie varșoviană localizată într-un garaj – este folosită ca orice altă încăpere. Acest fapt nu condiționează ce este expus în interior –  încăperile sunt tratate precum pânze albe ce pot lua orice formă. La Sandwich, pe de altă parte, există o precondiție ce nu poate fi evitată, fapt ce-i conferă identitatea unică. Dacă cineva crede că orice spațiu poate fi umplut cu orice „obiect artistic”, Sandwich dovedește contrariul.

 

Banii nu sunt totul

Dacă inima scenei bucureștene bate între o șosea plină de găuri și o mare întindere de teren, târgul local de artă, organizat cu mare ștaif în zona elegantă a Victoriei, este o priveliște cu adevărat dezolantă. Acest eveniment se vrea un display pentru tot ce are Bucureștiul mai bun de oferit, dar când colo devine, de fapt, propria sa parodie. Chiar și numele, Art Safari, sună la fel de absurd ca însăși ideea unui târg de artă în București. Deja sunt, chiar dacă puține, galerii comerciale bune în acest oraș. Dar niciuna nu se găsește la Art Safari, poate cu excepția galeriei Mobius, care în principiu se concentrează pe artă din întreaga regiune a Europei Centrale și De Est. Creatorul târgului susține cu înverșunare că este mai bine să contribui câtuși de puțin la elevarea standardului expozițiilor decât să boicotezi întreg evenimentul. Participă și Sandwich, dar să nu uităm că echipa din spate este foarte imprevizibilă.

La târg nu dăm de Galeria Ivan, de exemplu, care se situează în zona rezidențială din jurul Casei Poporului și care lucrează cu unii din cei mai buni artiști tineri și nu numai. Nu e nici Anca Poterașu, care se concentrează mai mult pe noua generație, nici Eastwards Prospectus, care, asemenea spațiului Mobius, expune artiști din toată regiunea, de exemplu Karolina Breguła. Pentru a umple spațiile tip cutii dedicate galeriilor, Art Safari este deschis oricui poate acoperi costurile necesare: dacă îți permiți să plătești pentru spațiu, poți lua liniștit parte. Nu e singurul loc unde se aplică regula asta, dar în cazul unei scene așa mici, lipsa criteriului de selecție omoară orice standard. Rezultatul este un târg plin de cele mai oribile porcării comerciale, numai producții suprarealiste-pop groaznice, cam ce vezi de obicei pe Pinterest. Deci nu e deloc surprinzător că mulți galeriști aleg să nu se ridiculizeze în asemenea companie. Aici putem găsi chiar și o galerie din Suedia (una non-comercială, fapt care adaugă la absurditatea situației) și niște spații micuțe din Germania. Cam aici se termină „reach-ul internațional” al târgului.

Au fost discuții despre organizarea unui târg de artă la Varșovia acum câțiva ani. Pe-atunci, rezultatul a fost Weekend-ul Galeriilor din Varșovia, chiar dacă unii galeriști erau de părere că scena locală nu era pregătită pentru asta. Toate acestea fiind spuse, evenimentul chiar a avut succes, și în fiecare an iau parte 20 de galerii selectate. Mai mult de o duzină dintre ele formează miezul solid al evenimentului care va ajunge la cea de-a 7-a ediție în septembrie. Desigur, unele galerii au greutăți și nu mai pot supraviețui, dar sunt înlocuite cu altele noi. Weekend-ul Galeriilor de la Varșovia este organizat de o asociație a galeriștilor, condusă de cei care au cea mai mare experiență, dar Art Safari se asemenea mai degrabă târgului din Cracovia, organizat de fundația condusă de duo-ul de galeriști de la Art Agenda Nova. În ciuda încercărilor lor de a dovedi că scena locală este plină de viață, Weekend-ul Galeriilor de la Cracovia face mai mult rău decât bine, e propria sa caricatură. Din cauza faptului că în realitate sunt doar două-trei locuri interesante acolo, oricine își dorește să participe poate, rezultând într-o acumulare de magazine de picturi pentru turiști în loc de galerii sau alte spații mai ambițioase – ambele există de ani de zile deja – care preferă să se retragă. Varșovia are, în final, propriul său târg, dar nu pretinde că este mai mult decât ar putea fi. Sub un nume ironic ce face aluzie la faptul că polonezii nu sunt pregătiți, NOT FAIR, târgul a fost inițiat de Michał Woliński de la galeria Piktogram, care invită galeriile selectate din regiune să creeze personale pentru câte un singur artist și care să facă și referire la arhitectura stalinistă umflată a Palatului Culturii și Științei unde are loc. Totuși, scopul este de a facilita o platformă ce conectează artiști, galeriști și curatori din regiune și nu un eveniment comercial.

Așa cum se dovedește, chiar și organizatorii târgului, Fundația Art Society Cultural Center, s-au simțit prost pentru prețul ridicat de la intrare (aici aș vrea să-i mulțumesc Roxanei de la galeria Mobius care ne-a scutit pe mine și pe Gergely de la artportal.hu de această cheltuială usturătoare). De aceea, la ultimul etaj se găsea o expoziție separată menită să legitimeze în mod simbolic întregul eveniment și să ne prezinte o parte mai luminoasă a artei românești. Cu această ocazie, organizatorii au reușit să-l aducă pe curatorul belgian Wim Waelput, cel care a conceput Notes on a Landscape. Nu are sens să te gândești prea mult la concept pentru că, chiar dacă acesta ar exista, este un simplu pretext și curatorul nu a făcut mari eforturi să ascundă asta. Expoziția e mai degrabă un best-of al artei românești, de la clasici avangardiști și neo-avangardiști, precum colectivul subREAL sau Ion Grigorescu, până la protagoniștii noii generații, Vlad Nancă și Virginia Lupu. Astfel, e greu să fii critic cu lucrările prezentate aici. Acestea sunt majoritatea bune sau foarte bune și sunt prezentate de regulă în display-uri concepute ca panorame ale artei românești pentru publicul străin.

În acest caz particular, e dificil să nu observi pentru cine a fost, de fapt, făcut Notes on a Landscape. Cu siguranță nu pentru publicul local, din moment ce cunoaște deja toate exponatele. Dar pare că nu se adresează nici colecționarilor străini, oameni care ar trebui, teoretic, să fie atrași de târg. Expoziției îi lipsește orice fel de descriere apropo de ce conține. Primim doar foi individuale pentru fiecare lucrare în parte. Dacă expoziția nu s-ar fi deschis aproape de finalul vizitei mele în România, nu aș fi înțeles sub nicio formă cine și de ce a făcut-o. Cu ce motiv. Cine știe: poate oamenii de aici chiar nu se așteptau la vizitatori străini care ar fi avut nevoie să se familiarizeze cu contextul? Poate e mai bine așa, măcar să nu plece cineva de aici cu impresia că târgul este în vreun fel reprezentativ pentru scena locală. Din fericire, a fi reprezentativ este ceva ce, spre deosebire de un surplus de expoziții și curatori occidentali, nu poate fi cumpărat.

Scena galeriilor din București este încă tânără. Trăiește, chiar mai mult decât alte scene din regiune, în umbra schimbărilor politice. Galeriile care își amintesc perioada comunistă, de exemplu Galeria Warsaw Foksal, pur și simplu nu există aici. Artiștii din generația mai bătrână care lucrau din plin pe timpul regimului lui Ceaușescu au fost luați de mai multe galerii, dar cum galeriile tip fundație din România nu s-au concentrat pe a investi în cariera unor artiști, tot așa nu existau spații pentru neo-avangardă, de exemplu. Astfel, lucrări ca ale Getei Brătescu pot fi găsite în cele mai neașteptate locuri, precum într-o expoziție la o galerie de mâna a doua de la Art Safari, înconjurată de porcării cliché. Un număr mic de galerii a reușit să capitalizeze noile fenomene din arta românească, să stabilească un profil generațional și să se țină pe picioare la nivel internațional cât să se descurce doar din vânzări. Totuși, dincolo de această fațadă profesională se văd fragmente din capitalismul sălbatic al anilor 1990.

Deci poate că „safari” își are de fapt locul în numele târgului. Având în vedere că cea mai bună galerie închiriază o hală în mijlocul pustietății de la Uniune, iar ceilalți jucători, puțini de altfel, încă pun baza pieței locale, comparația cu animalele de vânătoare ce riscă să fie împușcate pare să fie justificată.

 

Residența lui Piotr în București a fost posibilă datorită sprijinului acordat de AFCN și de Institutul Polonez din București.

POSTAT DE

Piotr Policht

Piotr Policht (n. 1992, trăiește și activează în Varșovia), critic de artă și colaborator al revistei SZUM. Autor a numeroase eseuri, recenzii și interviuri în reviste ca Obieg, Opcje, Magaz...

magazynszum.pl/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *