Întrebări pentru Mica Gherghescu, istoric de artă, Paris.

Ce eveniment/e de artă din România anului 2014 (solo/collective show, artist talk, conferinţă, workshop, festival, bienală, apariţie editorială) vi s-a/u părut interesante/decisive în a indica o şină, un stil, o zonă recentă, sau dimpotrivă, vreo zonă deja incetăţenită şi consacrată, de cercetare şi de activitate a artiştilor români? Ce vi s-a părut perdant în arta românească a anului 2014? Pe scurt, de ce?

Ce eveniment de artă internaţional v-a plăcut dintre cele pe care le-aţi văzut sau de care aţi avut cunoştinţă în 2014? Ce vi s-a părut demn de atenţie/aparte/ieşit din comun, sau (dimpotrivă) tipic şi reprezentativ, bătătorit deja în arta anului 2014 pe plan internaţional? Ce nu v-a plăcut în 2014?

Vreau să evoc aici, situată într-un „din afară” prielnic, câteva momente de artă românească jucate pe scena internaţională care au beneficiat în 2013 şi 2014 de o receptare şi o vizibilitate proporţională cu calitatea şi locul semnificativ pe care îl ocupă nu doar într-o galerie canonică de figuri, ci şi într-o nouă dispoziţie de a scrie istoria artistică recentă. Cred că orice palmares, oricât de succint ar fi el, nu poate să nu menţioneze prezenţa cu „greutate” a câtorva figuri şi proiecte remarcabile din cadrul celei de-a 55a ediţii a Bienalei de la Veneţia. Exerciţiile calistenice ale Getei Brătescu prinse în trama filigranată a ductului textil şi a memoriei textuale, proiecţiile diagramatice şi rizomatice ale lui Ştefan Bertalan, precum şi complexitatea performativă a re-enactement-ului istoriografic realizat printr-o reactivare subtilă a monumentului documentar pe care îl reprezintă instituţia istorică veneţiană, minuţios elaborat de către Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş, au constituit câteva dintre punctele nodale ale Palatului Enciclopedic imaginat de Massimilano Gioni şi au scandat inteligent ansamblul profuz al parcursului general al pavilioanelor naţionale. Reverberaţiile sunt cu bătaie lungă. Într-o primă masură, în dinamica expoziţiilor şi în atenţia sporită pe care curatorii internaţionali o acordă neoavangardelor postbelice din spaţiul central-european şi în care exemplul „românesc” nu încetează să surprindă. Cartografiile mentale ale Getei Brătescu, aliaj preţios de materialitate textilă si conceptualizare a gestului grafic s-au regăsit într-un alt tip de scenografie, orchestrată şi stratificată somptuos de Anne Dressen şi Marc Camille Chaimowicz la Musée d’Art Moderne de la Ville de Paris, în expoziţia Decorum. Tapis et tapisseries d’artistes (2013-2014). Operaţia retrospectivă şi imaterială reiterată de catre duo-ul Pirici & Pelmuş s-a grefat mai târziu pe corpul viu al istoriei Centrului Pompidou şi a fost transplantată cu disciplină şi anduranţă coregrafică în chiar Forumul spaţiului proiectat de Piano şi Rogers („Just Pompidou It”, Nouveau Festival, ediţia a 5a). Într-o măsură nu mai puţin importantă, ecourile acestor momente se răsfrâng tocmai asupra necesităţii de a declanşa şi construi, a posteriori, o amplă aventură istorică şi critică focalizată pe elaborarea unor instrumente primare de lucru. Gesturi metodologice fundamentale (şi, cu câteva excepţii notabile, destul de absente în peisajul istoriografic românesc), cele două monografii de artist – Ion Grigorescu, Omul cu o singur cameră / The Man with a Single Camera şi Geta Brătescu, Atelierul/ The Studio – purtate recent de Alina Şerban alături de colaboratori triés sur le volet şi editate de Sternberg Press în 2014 umplu un vid de literatură critică esenţială atât în trasarea unor parcursuri personale analizate sub filtrul surselor de primă ordine în rezonanţă cu materialul de arhivă, cât şi în evaluarea istoriilor complicate sub specia polifoniei vocilor atât de preferată de Piotr Piotrowski.