De

Skinned

(Coborând la stația Piața Muncii, fug pe bâjbâite până dau, în cele din urmă, de intersecția cu strada pe care se află fabrica Sinatex. Dau cu greu de scara care ar trebui să mă ducă la Suprainfinit. Flashback – I.L. Caragiale, La hanul lui Mânjoală: „Ce pat! ce perdeluțe! ce pereți! ce tavan! toate albe ca laptele” – și, pe când mă aflam la școală, îmi închipuiam un fel de interior minimalist modern… La prima impresie (căci nu am ajuns la vernisajul de deschidere al galeriei): Suprainfinit este o galerie white cube prin excelență, alb imaculat cum nu prea am avut ocazia să văd până acum (decât în fotografii). Nu pot să nu văd aici un fel de transformare tehno-mistică a spațiului acesta cândva industrial…)

Prima expoziție personală a tinerei Andreea-Lorena Buțincu, „Skinned” (titlu care nu ar fi îndeajuns de conotativ în română: „decojit” sau „jupuit”), este o reușită ambiguă, în sensul în care pare să ne ceară o receptare bivalentă, dar și în sensul în care înseși lucrările au un caracter de „interregn”. În mod neliniștitor (și, de nu ar fi această neliniște, am fi tentați să aruncăm o singură privire), picturile acestea „sculpturale”, „instalaționale”, ca niște artefacte extraterestre pe care le credem inactive, ne impun prin imobilitatea lor să asumăm mai degrabă o curiozitate științifică decât o postură contemplativă.

Nu știu în ce măsură Andreea-Lorena Buțincu este conștientă de acest lucru, dar „Skinned” se pliază perfect pe boom-ul actual al artei abstracte. Alberto Burri și Frank Stella au avut parte foarte recent de două retrospective, iar recorduri la casele de licitații au mai fost atinse de Lucio Fontana ori de diverși pictori coreeni și japonezi care au fost apropriați cu mare tam-tam (Kazuo Shiraga văzut ca un „Pollock japonez” ș.a.m.d.). Pe de altă parte, mulți pictori tineri din ultimii ani se pliază oportun pe acest orizont de așteptare și ajung să recicleze gloriile artei abstracte americane din anii ’50-’60 până la saturație, de unde și termeni peiorativi ca „formalismul zombie” (Walter Robinson). Lăsând la o parte orizontul de așteptare al celor din afara câmpului, se crede din ce în ce mai mult că s-a ajuns la un fel de nou academism și lucrul acesta, cum se poate vedea într-o expoziție recentă ca Forever Now de la MoMA, nu poate fi pozitiv nici măcar pentru cei care mai preferă abstracționismul.

Pe de altă parte, s-a manifestat în ultimii ani și o tendință în sine – „pictura provizională” (termenul lui Raphael Rubenstein) sau „noul lejerism” (The New Casualism, așa cum l-a botezat Sharon Butler), care, reluând în cheie „slăbită” logica modernistă, reușește să epuizeze un filon deschis de „antipicturile” lui Miró și de abordările (post)minimale ale Evei Hesse sau ale lui Richard Tuttle (care pare să fi generat multă emulație după retrospectiva de la Whitney de acum un deceniu, The Art of Richard Tuttle), o manieră a „eșecului” și a „stângăciei” asumate experimental, în care asimetricul și imperfecțiunea duc până la capăt lărgirea pe care o presupune „regimul estetic al artei” (cum ar spune J. Rancière).

Lucrările din „Skinned” nu se încadrează definitiv în niciuna dintre aceste direcții. Lipsește spiritul ludic, nu se înregistrează abaterile grave de la formatul pânzei rectangulare care ar aminti cu adevărat de „noul lejerism”, dar nici nu sunt acestea niște simple imitații după Lucio Fontana (a cărui tehnică nu e propriu-zis calchiată decât în Five days of work) sau timpuriul Frank Stella (pe care îl recunoaștem în Stripes and corners). Ezit între o interpretare expresionistă (mă gândesc la un registru visceral, deși nu de viscerele noastre ar fi vorba) și una formalistă (stimulată și de modul în care au fost finalmente expuse „picturile”).

Sinteza ar fi aceasta: în „Skinned” există un paradox al spectacularului. Making-of-ul lucrării First Steps, postat separat de către galerie, este exterior expoziției în sine și, prin documentarea dimensiunii de performance pe care a avut-o geneza acestor picturi (ca picturi pe care trebuie să le privești au înghețat în Suprainfinit până la urmă!), nu face decât să eleveze poziția auctorială. Posibilitatea relațională este suprimată: nu putem să intrăm și noi în tablou (ca în Bag Piece a lui Yoko Ono), ca să tăiem în vopsea vie, nu ni se recomandă să contribuim – să zicem – la eventuala degradare a tablourilor sau la mutarea lor. Indiferența, dezinteresul estetic este regimul care se impune ca atare și, din fericire, caracterul său arbitrar se dezvăluie aici în toată splendoarea sa.

Arta Andreei-Lorena Buțincu se prezintă deocamdată ca fiind statică (paradoxal, dacă avem în vedere componenta semi-aleatorică a procesului de decojire), ceea ce îi imprimă „virtuțile” și „limitele” deopotrivă. Ea se deschide către o receptare „poetică”, dar își ocultează valoarea de întrebuințare ca obiecte „teatrale” în acest context care le face „absorbante” (a se vedea distincția lui Michael Fried dintre absorption și theatricality). Cu alte cuvinte, am avut senzația că „Skinned” ezită în purgatoriul dintre regimul tradiției picturii și posibilitățile transestetice (prefigurate de o altă tradiție, cea a avangardelor) care par s-o tenteze în egală măsură pe autoare. Rămâne de văzut direcția (sau direcțiile) în care se va îndrepta în lucrările viitoare.

 

Andreea-Lorena Buțincu, SKINNED a fost în perioada 19 noiembrie – 23 ianuarie la Galeria Suprainfinit din București.

POSTAT DE

Yigru Zeltil

Yigru Zeltil (pseudonimul literar al lui Florin Ionescu) s-a născut în 1992, la Constanța. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Ovidius” Constanța. Are la activ aparții în mai ...

yigruzeltil.blogspot.ro

4 Comments

  • Yigru Zeltil says:

    Nu era vorba de a „ameți” sau de a „etapa”, ci de a pune lucrurile în context. Într-adevăr, nu am insistat suficient asupra „pielii picturii”, am făcut-o într-o variantă inițială a textului, când încercam să descriu genul acesta de „corporalitate” (ca să rămânem în zona metaforicului). Da, o ruptură și o tăiere nu sunt exact același gest, dar rămân în registrul acesta al violenței. Sugestia tăierii nu este decât în Five days of work (când ziceam de Fontana).

    Am înțeles acum că punctul tău de vedere este formalist („partea tehnică (…) este însăși subiectul”), expoziția este prezentată formalist, doar că procesul din care au rezultat lucrările este în spirit de „performance” și mă gândeam că pe asta ai putea să mizezi în continuare și că ai putea activa astfel zone care depășesc esteticul pur, de extracție modernistă.

    Mulțumesc pentru comentariu.

  • ALB says:

    Toată această încursiune a textului în lumea picturii contemporane, a somităților și a diferitelor tendințe de stil și mișcari, precum și a pieței de artă, recunosc, m-au amețit. Sigurul lucru important care rămane nemenționat este termenul SKINN. Pielea picturii este principalul laitmotiv a acestei poezii. Partea tehnică nu se bazează pe vre-o reinterpretare a unor lucrări ci este însăși subiect, ruperea, atacarea în mod direct a pastei colorate de pe suprafața pânzei. Ceea ce rămane sub aceasta piele (pânza, materialul textil) sau ceea ce eu numesc deseori preparare ramane intactă, o ruptură semănă cu o tăietură dar nu este.

  • Andreea-Lorena Buțincu says:

    Toată această încursiune a textului în lumea picturii contemporane, a somităților și a diferitelor tendințe de stil și mișcari, precum și a pieței de artă, recunosc, m-au amețit. Sigurul lucru important care rămane nemenționat este termenul SKINN. Pielea picturii este principalul laitmotiv a acestei poezii. Partea tehnică nu se bazează pe vre-o reinterpretare a unor lucrări ci este însăși subiect, ruperea, atacarea în mod direct a pastei colorate de pe suprafața pânzei. Ceea ce rămane sub aceasta piele (pânza, materialul textil) sau ceea ce eu numesc deseori preparare ramane intactă. O ruptură semănă cu o tăietură dar nu este.