De

„Vorbește-le despre mine”

Mihaela Drăgan este actriță și activează în spațiul cultural în cadrul companiei de teatru feminist rom Giuvlipen pe care a fondat-o în 2014 alături de Zita Moldovan și Mihai Lukacs. În ultimii ani s-a ocupat în special de spectacole care propun o viziune emancipatoare și afirmativă despre femeile rome, analizând din mai multe perspective situațiile cu care acestea se confruntă. Mihaela Drăgan îmbină practicile artistice cu activismul pentru drepturile omului și implicarea activă în viața unor comunități. Anul acesta, artista este nominalizată la The Gilder/Coigney International Theatre Award, un premiu acordat de Liga Femeilor din Teatru Profesionist din New York .

 

Spune-mi câte ceva despre activitatea ta recentă în cadrul Giuvlipen. Cine sunteţi şi ce vă propuneţi cu această companie de teatru.

Giuvlipen este o trupă de teatru rom feminist, formată de actrițe rome profesioniste în 2014. Noi ne propunem să oferim o alternativă modului în care romii sunt portretizați în media și în artă (și în discursul public general). Noi facem teatru rom contemporan și uneori experimentăm și în zona de performance art. De cele mai multe ori show-urile noastre vorbesc despre teme serioase ca de exemplul rasismul sau inegalitatea de gen prin mecanisme comice. Facem multă critică prin comedie și în general evităm să fim teziste, ”să dăm lecții”.

Folosim multă muzică în spectacole și toate resursele noastre performative în ciuda bugetelor mici. Scopul nostru pe termenul lung să obținem fondarea unui teatru rom finanțat de stat.

 

Cum sunt reprezentați romii astăzi? În istoria artei românești moderne galeria personajelor reprezentate ne arată o lume albă și în general bogată. Sărăcia e un subiect tabu în pictura modernă (cu puținele excepții ale unor creatori orientați în interbelic spre stânga socialistă) la fel și non-albii. Cu foarte puține excepții, romii sunt absenți. Rareori mai vedem o șatră sau o femeie romă (intens sexualizată).

Foarte stereotipic și plin de clișee. Noi de aici am plecat când am inițiat acest proiect. Am început să construim dramaturgie romă care propune o imagine reprezentativă, afirmativă despre noi, romii. Respingem total reprezentările stereotipice ori ca în numele nostru să vorbească alții, chiar și prin mijloace artistice. Avem în spate o întreagă istorie de oprimare și de reducere la tăcere așa că niciun artist ne-rom nu are dreptul să ne reprezinte în proiectele lui fără a ne consulta.

 

Procesul de documentare al spectacolelor voastre are ca sursă primară experiența directă și lucrul în comunități? Dar la nivel teoretic ce vă interesează? De la ce fel de discursul politice/ teoretice vă revendicați practica artistică? Știu că te preocupă feminismul de culoare.

Lucrăm și în comunități și ne formăm opiniile aici. Dar nu exclusiv. Noi când am format trupa nu ne-am propus să facem spectacole documentare care să redea realitatea comunităților 100%. Nici nu cred că e posibil așa ceva, în plus noi ne-am propus să evităm tocmai situația în care ne poziționăm ca o portavoce a altora. Nu putem să avem pretenția că după niște interviuri într-o comunitate surprindem realitatea tuturor, în fond sunt comunități foarte diferite, formate din indivizi diferiți. Noi ne dorim să facem arta politică, provocatoare, experimentală și foarte performativă.

În rest, citim multă teorie feministă și în special black feminism. Cadrul teoretic care mă interesează să îmi definesc mai bine practica este acela al feminismului intersecțional.

 

Construiți spectacole politice pornind de la discursuri marginale și fundamentate pe o teorie politică destul de vag cunoscută în spațiul românesc. Cum supraviețuiți? Unde vă jucaţi spectacolele şi cine le finanţează?

Spectacolele le jucăm pe unde apucăm. Suntem o trupă independentă, la început și spații sunt puține, fără resurse etc. Ultimul spectacol este găzduit de Macaz, un bar-teatru politic prieten care ne-a sprijinit cu spațiul de repetiție. Pentru că nu există un teatru rom este greu să ne găsim locul potrivit, să putem atrage finanțări constante etc. Lucrăm în general pe proiecte mici, fără bugete, dar pe teme care ne interesează și în care credem. Și vrem să fie semnificative și pentru audiență.

 

În ce măsură înfiinţarea unui Teatru Rom de stat ar putea deveni o realitate în următorii ani? Există demersuri în această direcţie?

Deocamdată nu avem nimic palpabil. Idea asta de înființare a unui teatrul rom există de mai bine de 10 ani, s-au făcut unele demersuri pe lângă autoritățile competente. Noi am încercat să vorbim cu miniștrii ai culturii, Ionuț Vulpescu și Vlad Alexandrescu, fără succes însă. Există și alte inițiative ale unor oameni romi de cultură care au încercat să evidențieze de ce este necesară această instituție culturală, dar au rămas fără răspuns.

 

Teatrele minoritate de obicei sunt în subordinea primăriilor(mă gândesc acum la Teatrul Evreiesc de Stat, teatrele germane și maghiare din Timișoara și Cluj etc). La primăria Municipiului București ați încercat? Mă gândesc că o femeie-primar poate avea o deschidere mai mare vizavi de această inițiativă.

Da, majoritatea funcționează în subordinea autorității locale, dar nu e singura posibilitate legală. Teatrul maghiar din Târgu Mureș este în subordinea Ministerului Culturii. Noi la primărie încă nu ne-am dus să cerem audiență, dar vom face și asta probabil în viitorul apropiat. Momentan acest proiect este la nivel de lobby și cred că trebuie să fim cât mai prezenți în spațiul public ca să creștem vizibilitatea proiectelor noastre. Momentan prin formarea unui public și creșterea audiențelor facem implicit și lobby pentru necesitatea înființării acestui teatru.

 

În absența acestei instituții, practic pe o piața de teatru liberă într-un context est-european tipic (adică marcat de precaritate și rasism), cum te descurci? Ce roluri ți se oferă? Există posibilitatea unor colaborări cu teatrele de stat?

Practic Giuvlipen a apărut ca răspuns la nevoia de a scăpa de rolurile astea tip etichetă pe care le primeam. E clar că atunci când pielea ta nu e deschisă la culoare, deci nu corespunde tipologiei căutate, în plus îți asumi public o identitate romă, rămâi identificat(ă) doar cu această etichetă și toate rolurile care se oferă sunt în zona asta. Eu tot timpul, chiar și în cazul aparițiilor în reclame, primesc numai oferte pentru India, Emirate: nu am fost invitată niciodată pentru producția unei reclame difuzate în România. E clar că nu corespund aici.

Nu am încercat să propun spectacolele noastre unor teatre de stat pentru că nu există un precedent în această direcție. Știu că teatrele de stat nu colaborează cu zona teatrului independent, nu numai cu noi care suntem pe deasupra și romi, ci în general nu găzduiesc și nu susțin producțiile independente. Noi am mai ajuns prin teatre de stat în contextul unor festivaluri, am fost invitate și foarte bine primite cu spectacolele noastre în teatrele maghiare. Minoritatea maghiară din teatre a fost permanent foarte solidară cu noi și ne-a sprijinit.

 

Spune-mi te rog cate ceva despre subiectele cu care ai lucrat pana acum în spectacolele tale.

În Del Duma am vorbit despre căsătoria timpurie, acesta a fost un spectacol gândit ca documentar cu poveștile unor fete/femei din comunități rome tradiționale care încercau să găsească o alternativă acestei presiuni sociale existente în multe familii sau comunități rome. Spectacolul începe cu povestea mea pentru că am simțit că nu este corect făță de celelalte femei să le expun poveștile fără să mă pun la rândul meu într-o situație vulnerabilă, de a lăsa povestea mea personală să fie la rândul ei judecată de public împreună cu celelalte. M-am apropiat de ele cu vulnerabilitate asumată, conștientă de fragilitatea zonei în care mă aventurez. Și bineînțeles cu multă autoironie, o abordare la care aleg să recurg frecvent. Apoi am lucrat la spectacolul La Harneală, despre evacuările forțate ale romilor din zona Rahova-Uranus. Am lucrat cu femeile din această comunitate care și-au dorit să facă un spectacol despre evacuări, l-au cooptat pe Mihai Lukacs în proiect și el m-a integrat și pe mine în echipă. Noi mergeam pe la protestele anti-evacuare și eram familiarizați cu aceste probleme, în plus cunoșteam deja comunitatea.

 

La Harneală folosește practicile artei comunitate?

Da, deși este un spectacol care pornește de la povești reale, totul a fost ficționalizat.

Am încercat să ilustrăm niște abuzuri pe care autoritățile le fac împotriva acestor oameni și am făcut un proiect cooperativ. E dificil să lucrezi cu oameni care nu sunt actori dar au o anumită experiență care le legitimează prezența și intențiile într-un spectacol de teatru. Am lucrat mult să înțelegem rolurile și natura acestui demers artistic. Procesul a fost unul bazat pe schimb și învățare reciprocă. Am lucrat luni de zile la acest spectacol. Noi am inversat rolurile în spectacol și aceste femei au jucat autoritatea locala (primar, consilieri locali etc.).

 

Class-drag.

Da. Și la acest spectacol am căutat să mergem dincolo de prezentarea lacrimogenă a subiectului. Nu am vrut să facem spectatorul privilegiat să se simtă mai bine că a vărsat două lacrimi la teatru. Nu despre asta e vorba uneori. După acest spectacol am lucrat la Gadjo Dildo, un spectacol despre sexualitatea femeilor rome. Acesta e un subiect foarte tabu în comunitatea noastră, se discută foarte puțin despre aceste realități.

 

Și de partea cealaltă un subiect foarte erotizat. Hiper-sexualizarea femeii rome în imaginarul românesc e o problema continuă aici care a afectat probabil multe persoane.

Exact. Am deschis prima data discuția despre existența personalelor gay în comunitățile rome, integrând în acest spectacol povestea unei femei rome lesbiene. În comunități ni s-a spus că nu există așa ceva, că homosexualitatea e specifică ne-romilor. Dacă în comunități spectacolul asta a fost șocant și transgresiv, totuși pentru prima data am fost contactați de romi gay, persoane care nu se pot integra nici în comunitatea romă dar nici în cea LGBT (în prima din cauza homofobiei în cea din urmă din cauza rasismului). Cred că era prima dată când oamenii aceștia erau reprezentați de un spectacol de teatru și se puteau identifica cu un discurs public. Iar în ultimul spectacol, Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa? atingem mai multe probleme care afectează viața tinerilor romi. Textul a fost scris de Mihai Lukacs, folosind „efectul Rashomon” ca tehnică principală. Tehnica asta a fost folosită de regizorul Akira Kurosawa in filmul cu același nume si presupune un scenariu cu mai multe perspective contradictorii asupra aceluiași subiect. Practic noi am redat povestea Szomnei prin ochii mai multor personaje din apropierea ei, ale căror perspective despre caz sunt pline de contraste și contradicții. Toate poveștile sunt adevărate, dar se contrazic între ele. Ne-am dorit acel tip de spectacol care pune publicul pe gânduri, îl face să caute și să-și pună întrebări. Permanent bântuie în piesă informații despre mesajul scris de Szomna înainte să moară, acest mesaj care rămâne nerostit până la sfârșitul spectacolului când este arătat totuși publicului.

 

Am văzut că interesele tale artistice depășesc limitele spațiului de teatru și ai început să lucrezi proiecte performative sau instalații și în spații care se ocupă tradițional de arte vizuale. Cauți forme de exprimare noi, zone noi de acțiune?

Am făcut mai multe performance-uri, vreo 6. Din 2014, momentul în care am început să lucrez împreună cu Mihai Lukacs m-am îndreptat și în zona asta, de care el era mai atașat decât mine la momentul respectiv. În mod tradițional în spațiul românesc între artiștii de teatru și cei vizuali nu prea există legături. Sunt două lumi diferite care nu colaborează deloc, și nu se cunosc reciproc. Mihai era interesat și de această zona și am început treptat amândoi să colaborăm în diverse proiecte, în special de performance în galerii/spații specializate în lucrul cu artiști vizuali. Am colaborat cu Salonul de Proiecte, tranzit, ODD și Galeria Posibilă. Eu nu mă consider artist vizual, fac și performance art dar cu o permanentă influență din teatru. De altfel, dacă pot să fiu sinceră, nu prea m-am lămurit ce e cu performance art-ul în România. Ce am apucat eu să văd până acum mi s-a părut că arată a teatru de amatori și m-a plictisit îngrozitor.

 

Cu filmul cum te înțelegi? Recent am văzut că apari în diferite producții cinematografice.

Nici filmul nu m-a interesat în mod deosebit, încă nu am epuizat teatrul ca să simt nevoia să caut alte spații de exprimare artistică. Filmul este o provocare importantă, este mijlocul de exprimare artistică cel mai gustat de public, sigurul care ajunge la audiențe largi. Am jucat în Aferim, un rol foarte foarte mic, nu a fost un loc în care apuc să mă exprim. Eu m-am bucurat ca s-a făcut în sfârșit un film despre sclavia romilor, însă fiind foarte mulți oameni implicați, multă figurație, atmosfera a fost dificilă pentru că se făceau glumițe rasiste, etc. Cu Radu Jude am lucrat însă excelent, e un om pe care îl admir și profesional și uman.

 

Și la Paris?

La Paris, ca să clarificăm puțin și discuțiile de la care a pornit idea interviului, am acceptat rolul din Magie Noir, regizat de Fanny Ardant pentru că eram curioasă, îmi doream să o cunosc pe Fanny (o actriță pe care o apreciez). Opera Bastille din Paris a invitat artiști să facă diferite scurt-metraje în care publicul este invitat la operă, e invitat să cunoască opera și să o reinterpreteze contemporan. Fanny a fost și ea invitată să facă un film în acest program, destul de experimental. Și așa am fost protagonista scurtmetrajului regizat de ea. Mi-a plăcut atmosfera de lucru, m-am distrat pe cinste!

În trecut ea a mai făcut un scurt-metraj în care abordează lipsa de acces a romilor la educație, dar ea nu e foarte politică deși e conștientă de inegalitățile existente și de discriminarea romilor. Într-adevăr perspectiva ei boemă, romanțată asupra romilor poate fi percepută ca exotică. Dar și cu exotismul ăsta nu e așa simplu. Depinde cine cum reprezintă lucruri care ar putea fi considerate exotice, ca dragostea pasională dintre romi sau caii sau focul din șatră. Recent am avut o experiență cu un artist activist norvegian care ne-a invitat să participăm în proiectul lui de la Documenta de anul acesta. Noi am propus un performance despre lagărele din Transnistria, el căuta ceva mai romantic despre nomadism. Nu ne-am înțeles și în cele din urmă am ieșit din proiect. Repet, e vorba de un proiect inițiat de un artist foarte asumat politic. La nivel teoretic, pentru că practic ce ni s-a propus era să realizăm era un proiect foarte stereotipal. Așa că mai avem multă muncă de făcut inclusiv cu artiștii care se declară politici, oamenii de stânga sau activiștii.

 

Cred că e foarte grea trecerea de la teorie la practică. În fond avem deja stereotipuri internalizate vrând nevrând, iar teoria se așează peste ele, dar nu cred că asta produce o schimbare de profunzime. Cred că doar experiențele directe modelează emoțional percepția și produc schimbări, reale, în oameni.

Exact asta e și impresia mea, din interacțiunea cu mulți teoreticieni angajați. Am impresia că vorbesc-vorbesc, dar neavând experiență, discursurile insuficient construite și cu argumentații teoretice puțin realiste se radicalizează agresiv și ajung să discrimineze oamenii pe care îi apăra teoretic. Revenind la Fanny, cum ziceam, ea are o perspectivă mai romanțată despre dragostea pasională și legătura profundă pe care noi romii o avem cu natura.

Exotismul acesta trebuie discutat și chestionat, nu totdeauna echivalează cu discriminarea. Uite, să-ți dau un exemplu personal. În urmă cu câțiva ani un tip rom îmi reproșa mie într-un shaming public că dansez la concertele de muzică romă și întăresc stereotipul dansatoarei romei. Era o perspectivă jignitoare și foarte invazivă care împrumută discursul rasist. Adică eu o femeie romă nu am voie să mai merg la concerte și să dansez pentru că rasiștii ne privesc pe toți ca pe niște muzicieni/dansatori? Și dacă ar fi să mergem mai departe: cum ar fi să mă duc eu în Valea Seacă la femeile cu care lucrez Teatru Forum și să le spun cum să trăiască? Toate sunt atât de sărace că se duc la cerșit în Suedia și apoi reușesc să-și facă o viață cu banii din cerșit. Să le spun că întăresc stereotipurile despre romi cerșetori și să nu se mai ducă? Dar cine le dă de muncă acestor femei? Că statul sau discriminarea nu le ajută deloc să-și găsească ceva de lucru.

 

În Suedia cerșește și Păpușa, o femeie care a supraviețuit Holocaustului și teoretic, la modul ideal, femeia asta ar fi trebuit să beneficieze de niște despăgubiri ale statului și de o pensie care să îi permită să trăiască decent.

Sunt foarte multe povești de viață grea și romii nu trăiesc în sărăcie că asta își doresc. Sunt romi izolați prin sate fără acces la nimic, care nu au unde să lucreze. Nu-i angajează nimeni, cel mult vecinii la munci sezoniere, cu ziua (foarte prost plătit – 5 lei pe zi). Așa că se duc în Suedia, cerșesc un an și cu banii făcuți reușesc să-și ridice o casă.

Ce vreau să spun este că nu se cunosc realitățile acestor oameni, dar li se cere să îndeplinească perfect realitățile imaginate de ceilalți. Eu una vin dintr-o familie de muzicieni. Folosesc mult muzica în spectacolele mele și am o trăire reală cu muzica asta. O apreciez, face parte din identitatea mea. E o prostie să mă feresc că-mi place muzica lăutărească sau manelele și să nu dansez ca nu cumva să întăresc stereotipuri.

 

În realitatea asta ce se face? Cum se luptă cu rasismul și stereotipurile? Spuneai la un moment dat, tot pe Facebook, că nu ai aliați. Ce sfat îi dai unui aliat?

Eu am obosit puțin să tot încerc să câștig aliați pentru cauza romilor. Chiar și în cazul oamenilor de la care te aștepți să înțeleagă ceva nu prea înțeleg. Primul lucru care trebuie făcut: să ni se dea spațiu să ne exprimăm. Să ne arătăm skills-urile, talentul, cunoștințele. Cred că da, asta trebuie să facă un aliat. Să învețe să asculte și să învețe din experiențele noastre.

 

Ca să ne întoarcem la artă, spune-mi te rog cât de importantă este forma pentru tine. Ai fi dispusă sa faci concesii politice pentru estetică?

Noi de la început ne-am dat seama că forma teatrului angajat care renunță complet la estetică (ba chiar contestă această logică) nu funcționează în spațiul românesc. Oamenii nu ascultă mesajul, se plictisesc. Eu nu pot să merg să strig la audiență „sunteți niște rasiști”, lucrurile astea delicate trebuie explicate, nuanțate și ambalate pe înțelesul cât mai multora. E nevoie de plasticitate și performativitate, așa mesajul este mediat de poveste și impactul devine mult mai mare. De multe ori mișcarea romă crede că noi facem o artă post-modernă, prea complicată pentru ei. Noi vorbim despre subiecte provocatoare: LGBT, feminism, sexualitatea femeilor rome; ori mișcarea romă este pe alocuri conservatoare.

Pe de altă parte, ca arta romă de aici să devină o voce și să fie recunoscută la nivel național și internațional trebuie să își consolideze practicile și să dezvolte proiecte de calitate, să-și perfecționeze esteticile și limbajele artistice pe care le abordează.

 

Spune-mi câteva cuvinte despre proiectele pe care le pregătești în următoarele luni. Ce faci la Berlin, ce grant ai primit recent?

Am două proiecte de teatru la care țin foarte mult. Unul la Teatrul Maxim Gorki, un teatru politic care anul trecut a luat premiul pentru cel mai bun teatru din Germania. E o instituție stabilă acolo care lucrează foarte mult cu o diversitate de actori din toată lumea, inclusiv cu refugiați. Lucrez cu o regizoare evreică la un spectacol pornind de la idea de Roma Army Faction, cum ar fi să existe o armată rebelă de femei rome (pe modelul celor kurde)? Și eu sunt curioasă unde o să ajungem, dar am încredere totală în regizoarea asta, i-am văzut niște spectacole și mi s-au părut super wow, cu totul altceva decât văzusem până atunci. Și actrițele sunt din mai multe țări. Proiectul a pornit de la Mindj Panther, o trupă de hip hop rom subversiv. Ideea e a lor. Eu le știu și le urmăresc de mai mult timp, mă bucur că ajung să lucrez cu ele. La casting am descoperit mulți actori romi mișto din Europa. Suntem mai mulți decât credeam eu! Pentru mine e prima dată când o să lucrez într-un teatru de stat.

Iar al doilea spectacol va fi un remake după Țiganiada a lui Budai Deleanu. Tot la Berlin.

Iar noul filmul în care joc pornește de la experiența mea reală cu TVR, acolo unde am lucrat ca moderatoare fără a fi plătită. Și de la povestea Nicoletei Vișan, o tânără romă care a devenit un leader pentru comunitatea ei. Dar e un scenariu ficțional, pornind de la poveștile astea. Pentru că, repet, pe mine documentarul sec nu mă interesează neapărat.

POSTAT DE

Valentina Iancu

Valentina Iancu este istoric de artă și curator. Lucrează la Muzeul Național de Artă al României. Cercetează aspecte ale modernismului românesc în relație cu politicul, suprarealismul în Eu...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *