Multe orașe de pe glob, în special metropolele mari cu istorii tumultoase, au legende locale despre tuneluri ascunse sub nivelul străzii. Bucureștiul nu face excepție. Acum câteva sute de ani, pe vremea când zona era împânzită de moșii boierești cu podgorii uriașe, cele mai bogate dintre acestea aveau pivnițe masive în care se depozitau zeci, chiar sute, de butoaie cu vin. Din pivnițele boierilor celor mai avuți porneau tuneluri ce serveau pe post de căi de scăpare în vremuri de neliniște socială sau război civil. Acestea erau atât de largi încât puteau adăposti și căruțe.

Planurile de evadare par a fi preocupat dintotdeauna bărbații puternici ai politicii românești. Dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu e bine-cunoscut pentru viziunea sa megalomană de a ridica Palatul Parlamentului, o clădire nu doar opulentă, ci și extrem de sigură. Sub ea se află un buncăr antiatomic și câteva tuneluri subterane cu mai multe ieșiri. Supranumit metroul personal al lui Ceaușescu, legendele urbane descriu aceste tuneluri ca întinzându-se parcă la nesfârșit și ducând la puncte cheie de prin oraș: Comitetul Central, Ministerul Apărării, Piața Victoriei și chiar și la aeroport. Parcă dictatorul ar fi prevăzut răscoala ce-i va marca căderea și s-ar fi pregătit pentru ea. În mod ironic, încercarea sa nereușită de scăpare a fost pe calea aerului.

Unele din aceste tuneluri există în realitate și pot fi chiar vizitate în anumite condiții (vezi episodul din Top Gear), însă majoritatea sunt închise de SRI, ceea ce nu face decât să sporească aura lor de mister urban. Aceste povești au captat imaginația coregrafului Krassen Krastev, al doilea artist internațional ce ia parte la proiectul Ioanei Păun, Live Action Cell, o rezidență susținută de Muzeul Național de Artă Contemporană. Aici sunt invitați artiști internaționali și antropologi locali să demareze cercetări urban-artistice, prezentate apoi publicul sub forma unor performance-uri.

Krastev e un artist de origine bulgară care locuiește și lucrează în Lausanne, Elveția, de 25 de ani. Acesta lucrează prin dans, performance și actorie, iar genul și sexualitatea reprezintă pentru el subiecte de mare interes. Abordarea sa este personală, intuitivă dar și hibridă, activând mereu la intersecția dintre scenă și galerie. Astfel, s-a dovedit a fi candidatul perfect pentru a aborda practicile sinestezice propuse de curatoarea Ioana Păun prin Live Action Cell. Alături de antropoloaga Andra Popescu și performerul Ionuț Arnăutu, Krassen Krastev și-a dat repede seama că întâlnirea celor trei a fost poate predestinată.

În ultimii ani, performance-ul s-a bucurat de o veritabilă renaștere în urma unor schimbări majore de paradigmă. În timp ce postmodernismul își dă ultima suflare, metamodernismul, sau mișcarea new sincerity („noua sinceritate”) preia încet dar sigur statutul de nou „-ism” dominant din arta contemporană. Lăsând în urmă practicile deconstructiviste, reci și informale ale predecesorilor, metamodernismul întoarce spatele cinismului, îmbrățișând empatia și solidaritatea ca mijloace de expresie artistică. Iar natura versatilă, efemeră, adaptabilă, greu de cuprins a performance-ului merge mână-n mână cu aceste concepte. Nu mai vorbim de o artă care pur și simplu este, ci de o artă care se petrece sub ochii noștri, o artă care nu e doar văzută, ci și experimentată. Cele mai antrenante lucrări de performance contemporane se bazează pe sensibilitatea și percepția publicului. În aceste cazuri, statementurile artistice devin inutile, pentru că mereu apar moduri noi, personale de recepție.

Elementele cheie ale demersurilor metamoderne sunt procesul și colaborarea, care devin la fel de importante ca însăși lucrarea. Arta noii sincerități nu este un obiect, ci o întâlnire, o împreunare a mai multor minți și viziuni fără o cheie unică de citire, lăsând loc pentru interpretări infinite. În acest sens, cercetarea de la baza unei astfel de lucrări are loc în sfera exterioară, dar este si un proces de interiorizare.

Astfel, a examina metodologia artiștilor ce operează cu practici metamoderne devine cu atât mai interesant cu cât, în cazul Tun.el, descoperim tot felul de sincronicități. Krassen Krastev este familiar cu scena de artă și istoriile locale queer datorită colaborărilor sale din trecut cu mai mulți performeri queer români. Performance-urile lui conțin de regulă dans, costume, muzică, toate într-o manieră teatrală, cu care aduce la viață afectele sale personale într-o estetică queer. Datorită caracterului lor hibrid, Krastev își duce frecvent spectacolele de la un spațiu la altul, iar acestea sunt mereu adaptate la contextul nou. În practica sa, el trebuie să rămână permanent deschis la minte și suflet față de oamenii din jurul său și mediul în care se află, o trăsătură cheie a oricărui artist metamodern. Odată ajuns la Palatul Parlamentului, Krastev a simțit fără îndoială încărcătura istorică, socială, dar mai ales afectivă, ce dăinuia aici – opulență și oprimare, putere și constrângere, izolare și siguranță, dihotomii care nu îi sunt necunoscute.

Antropoloaga Andra Popescu oferă un context istoric premisei de la care poate porni lucrarea, contribuind cu informații care se intersectează cu interesele personale ale artistului. După trecerea în revistă a faptelor istorice și a contextului social pentru Tun.el – fuga eșuată a lui Ceaușescu, hărți speculative ale rutelor tunelurilor și informații de politică internă – a venit timpul pentru întrebările adevărate. De unde vine fascinația nesfârșită pentru misterioasele tuneluri? Din soarta tragică a celor care le-au săpat, din munca fizică și emoțională depusă pentru construcția lor? Din angoasa, claustrofobia și disperarea ce bântuie aceste lăcașuri subterane? De ar putea tunelurile vorbi.

Lucrarea colaborativă a lui Krastev, Popescu și Arnăutu a fost, din mai multe puncte de vedere, un proces organic. Mai presus de toate, demersul din spatele Tun.el s-a bazat foarte mult pe interacțiuni umane, personale, mai mult decât pe skill-uri și domenii de activitate; important era ca cei trei să fie pe aceeași lungime de undă și să poată activa ca o singură entitate. Pe măsură ce s-au cunoscut, cei trei au descoperit sincronicitățile ce le-au legat destinele de tuneluri: Ionuț are aceeași zi de naștere ca Elena Ceaușescu și Andra ca Nicolae; iar Krassen e născut în aceeași zi ca mama Andrei. În urma acestor noi legături afective, grupul a început să privească sistemul de tunele ca pe un organism ce poate fi adus la viață prin performance. În acest sens, putem spune că Krastev devine corpul tunelului, Andra este rațiunea, iar Ionuț dă voce catacombelor tăcute.

Spațiul unde s-a desfășurat Tun.el, camera decadentă din marmură a muzeului, a oferit șansa mai multor coincidențe ce au contribuit favorabil la atmosfera performance-ului. Ecoul și lumina slabă dădeau impresia de subteran. Modelul pardoselii părea o serie de rute fără capăt, pe care Krastev a ajuns să le încorporeze în coregrafie. Chiar așa, deși improvizația se dovedește a fi un aspect important al lucrării, fiecare acțiune performată are scopul său și a fost gândită, testată și discutată dinainte.

După părerea mea, este un mare privilegiu să ai șansa să fii martor la construcția unei lucrări de artă. Faptul că am luat parte la repetițiile zilnice ale grupului, când încă se puneau la punct etapele, mi-a arătat cum o lucrare metamodernă de performance, care poate părea, la prima vedere, improvizată și direcționată de cum reacționează publicului, nu este deloc o serie de acțiuni aleatorii. Tun.el a fost gândit ca o lucrare de dans contemporan ce dorește să transmită diversele conotații ale tunelurilor subterane bucureștene printr-un filtru afectiv. Krastev devine o întrupare a tunelurilor și inițiază o serie de mișcări care emulează stările de spirit de care au fost cuprinși toți cei ce ar fi străbătut tunelurile: speranța evadării dacă se urmează o rută bine stabilită, contemplarea nesfârșitelor hărți speculative care duc niciunde, inima tresărind după fiece zgomot misterios venind nu știi de unde, disperare, adrenalină, lipsa aerului, ruperea hainelor de pe corp, pierderea sinelui.

Separarea de sine este evidentă când Ionuț Arnăutu, aflat într-un colț al camerei, se dezvăluie în rolul vocii tunelului. Un microfon îi amplifică vorbele ca un ecou la nesfârșit în camera imaculată de marmură. Arnăutu vorbește în numele corpului, însă se rupe de el. Cuvintele pe care le mormăie reiau acțiunile lui Krastev și descriu întunericul și monștrii care se ascund aici, imposibilitatea de a scăpa, numeroșii muncitori și soldați ce au săpat tunelurile, dar Arnăutu stă departe de perechea sa corporală. Doar în anumite momente, cei doi performeri se întâlnesc într-o împletitură de forță și comunicare, corpul încearcă să domine vocea (din capul său) prin compasiune. Prin acțiunile lor împreunate, ei reușesc să evoce o anumită atmosferă, un sentiment, iar aici zace esența lucrării. Întâlnirea finală dintre corp și voce are loc într-un acvariu de sticlă din centrul camerei. Această piesă de recuzită capătă mai multe semnificații: el reprezintă, pe rând, un piedestal fragil ce ține speranța eroului în viață, un fals spațiu sigur ce expune în loc să protejeze, un sicriu transparent ce sufocă.

Odată stabilit, cei trei au repetat scenariul zilnic timp de o săptămână. Cu fiecare repetiție Krastev și Arnăutu fie aduceau sau scoteau câte ceva din schemă. Andra Popescu urmărea de pe margine, filma repetiția și lua notițe. Grupul se retrăgea apoi într-un loc liniștit pentru a discuta: ce a mers, ce nu a mers, ce putea fi îmbunătățit, ce legături noi s-ar putea face între mișcările lui Krassen și cuvintele lui Arnăutu? Cu un background în arte vizuale, Popescu venea mereu cu comentarii relevante din perspectiva privitorului. Aceasta aduce în discuție fiecare aspect ce ar fi putut părea vag sau neclar, oferind sugestii de îmbunătățiri. Popescu nu și-a îndeplinit doar datoria de antropolog, nu s-a rezumat doar la cercetarea istorică pe care s-a bazat Tun.el, ci s-a implicat activ și în procesul artistic, unde a propus unicul element ce face trimitere la baza documentară a tunelului lui Ceaușescu: hărțile și hârtiile pe care le consultă Krastev frenetic în timpul performance-ului final, aruncându-le ulterior la picioarele publicului, reprezintă rute, fragmente din ziare și documente oficiale.

Colaborarea, înțelegerea reciprocă și respectul pentru celălalt se dovedesc a fi cruciale în procesul de creație. Aspectul colaborativ merită pus pe același palier cu lucrarea în sine, deoarece creează un cadru pentru deschidere și empatie, uneltele de bază ale artei metamoderne prin care se pot produce narațiuni nonlineare. În timpul numeroaselor repetiții și întâlniri ce au avut loc înainte de premiera Tun.el, Krastev, Popescu și Arnăutu și-au adus fiecare contribuțiile afective la lucrarea finală. Bogdan Scoromide, selector de muzică bucureștean, i-a acompaniat în timpul performance-ului cu un soundscape subteran care a adus un plus de încărcătură atmosferică. În acea seară, corpul lui Krastev a jucat rolul de gazdă pentru toate spiritele tunelurilor, în timp ce Arnăutu vorbea în numele lor, înconjurați de spectatori. Granița dintre public și artiști era practic inexistentă. Oamenii erau liberi să umble prin spațiu în timp ce artistul bulgar se mișca printre ei – un studiu intim al mișcării, gestului și acțiunii, fără a-și pierde latura critică. Imaginea finală, și cea mai intensă, a performance-ului i-a adus laolaltă pe toți membrii grupului (corpul lui Krastev pe post de pânză, acțiunea lui Arnăutu și una din hârtiile aduse de Popescu) într-un gest simplu dar puternic: cei doi performeri se întâlnesc la acvariu, Arnăutu desenează o hartă pe spatele lui Krastev; acesta din urmă se pune cu spatele peste o hârtie pentru a o imprima. La final, ia hârtia și o arată triumfător publicului: o nouă hartă realizată prin forțele corpului, rațiunii și minții. Nu știm dacă acest moment colaborativ a fost gândit astfel sau dacă s-a dezvoltat natural din munca afectivă a celor trei, însă dezvăluie numeroaselor legături și conexiuni ce pot avea loc – intenționat sau nu – în practica metamodernă.

Tun.el s-a dovedit un exemplu elocvent de performance metamodern de succes, genul care abordează chestiuni de natură socială, estetică și afectivă, necesitând o cheie de citire atentă și sensibilă. Aceasta a fost partea a II-a dintr-o serie de texte despre Live Action Cell. Citiți partea I și a III-a.

Traducere de Rareș Grozea