„Pentru multe ființe umane și non-umane sfârșitul s-a întâmplat deja” – așa începe un video eseu dur care chestionează momentul distopic pe care îl trăim. Prin lucrarea Ce să faci la sfârșitul lumii? – parte a expoziției Apocalipsa Elefantului Alb de la Timișoara, grupul artistic h.arta critică distrugerea sistematică a ecosistemului la care asistăm și la care contribuim, reflectând asupra paradoxului lumii contemporane de a consuma și acumula cât mai mult, în timp ce încercăm să supraviețuim celei mai mari pierderi din istorie – propria casă. Acest consumerism excesiv este reprezentat, de asemenea, de imaginea elefantului alb care se regăsește în titlul expoziției curatoriată de Mălina Ionescu, Denise Parizek și Mirela Stoeac-Vlăduți.

În zona Asiei de sud, elefantul alb este considerat încă și azi un animal sacru ce necesită un tratament special și foarte scump, ajungând doar în posesia oamenilor de vază din comunitate. A primi în dar însă un elefant alb reprezintă, în același timp, o binecuvântare – un mare semn de respect – dar și un blestem – acesta necesitând o avere pentru a fi întreținut. În occident, expresia elefantul alb semnifică un bun scump și absolut inutil care, de fapt, împovărează și creează mai multe bătăi de cap. Or, consumerismul contemporan nu se întoarce împotriva noastră în același mod?

Cu toate acestea, în ecuația crizei ecologice și a consumerismului excesiv nu putem nega fragilitatea și efemeritatea structurilor umane, precum și pericolul unei catastrofe tot mai tangibile. Fie construcții ridicate în comunism, capitalism, etc. intervențiile umane sunt treptat anulate de mediul natural. În lucrarea Die Wand (Peretele), Robert Reszner reușește să surprindă printr-o serie de fotografii schimbarea succesivă a peisajului – un cerc închis în care natura întotdeauna își revendică locul, iar tot ce a construit omul se diluează.

Astfel, expoziția Apocalipsa Elefantului Alb, își propune să realizeze o retrospectivă viitoare asupra noastră, conturând un peisaj post apocaliptic în care nu mai este loc pentru speranțe sau optimism. Deși criza ecologică și impactul acesteia au fost pe larg discutate de cercetători, artiști, etc., curatorii expoziției nu prezintă o viziune clasică asupra acestora, venind cu îndemnuri motivante de a salva planeta, ci încearcă să ofere o perspectivă pragmatică și exhaustivă asupra interconectivității dintre toate sferele vieții (politic, economic, cultural, social, natural, etc.) și cum acestea ne pot afecta, dezvăluind astfel cât de profundă e alterarea lumii.

Ecologismul modern este impregnat de un sentiment apocaliptic puternic, prin care se tinde către o prevenire și evitare a unui eventual sfârșit, antrenând atât ideea unui viitor mai bun, dar și reîntoarcerea în trecut – a repara lucrurile așa cum au fost. Cu toate acestea, în ultimii ani se observă prezența tot mai pregnantă a scenariilor postapocaliptice, în care frica de sfârșit e înlocuită de o resemnare conștientă a imposibilității de a mai schimba ceva. Acest pesimism ireversibil care ne pune față în față cu propria moarte, ne stimulează în același timp imaginația de a vizualiza noi forme de viață și chiar o lume nouă.

Artiștii din expoziție au reușit să reinventeze lumea și să ofere multiple perspective post apocaliptice asupra unui viitor în care se pare că oamenii nu se regăsesc. O lume în care Prietenii imaginari ai elefantului alb – cu care își va petrece apocalipsa sunt niște hibrizi din materiale organice mecanizate – înfricoșători, însă haioși și simpatici în același timp. Ștefan Radu imaginează aceste creaturi mutante ca pe niște rămășițe umane care au prins viață. Pe de altă parte, Alexandra Boaru creează un cadru natural tehnologizat, în care naturalul și artificialul se contopesc. Lucrarea Prehistoric Hunger – Permanent Sun prezintă o simbioză dintre tehnologie și natură, în care tehnologia nu mai pare o amenințare pentru ecosistem, ci e parte integrantă a acestuia.

Andreea Medar imaginează o lume post-apocaliptică fascinantă, aproape utopică, care impresionează prin forme și culori spectaculoase, mai puțin însă prin materialul constitutiv al acesteia. Lucrarea Breathing Plastic reprezintă un univers paralel în care plasticul devine materialul natural al mediului – un scenariu nu foarte departe de prezentul nostru în care aproape că respirăm plastic la cât am reușit să producem în ultimile decenii. Cu toate acestea, o lume în care animalele și plantele sunt vii și sunt din plastic înspăimântă anume prin faptul că s-ar putea ca doar plasticul să mai supraviețuiască unei eventuale apocalipse, așa cum prevede și Ana Kun în lucrarea sa Fosilele viitorului. Artista e realizat desene ale animalelor sălbatice confecționate din plastic biodegradabil recuperat, reprezentând astfel o eventuală moștenire pe care umanitatea ar putea-o lăsa.

Deși discursul post apocaliptic tinde să creeze distopii mai degrabă decât să insufle pozitivitate, acesta poate fi, de asemenea, motivant, îndeplinind o funcție utopică – nu în sensul de a crea iluzia unei societăți mai bune, ci de a oferi un loc de introspecție, de unde să ne privim într-o altă lumină, eliberându-ne astfel de frici și încurajându-ne să găsim noi moduri de a gândi și a acționa. Expoziția Apocalipsa Elefantului Alb, prin adoptarea discursului post-apocaliptic, încearcă să prezinte, în mod pragmatic, sfârșitul pe care îl trăim deja, în lipsa unui viitor mai bun.

Ceea ce ar putea părea la prima vedere o negare și respingere a oricărei speranțe scoate însă la iveală caracterul paradoxal al acesteia – artiștii din expoziție caută să recâștige nădejdea într-o lume mai bună prin însăși negarea ostentativă a speranței. La fel cum în cartea sa Learning to Die in the Anthropocene (2015) Roy Scranton vorbește despre eliberarea ce se produce după acceptarea faptului că suntem deja morți și că civilizația noastră împreună cu sistemul capitalist nu mai există. Negarea speranței și acceptarea sfârșitului sunt singura cale de a vizualiza ce alte posibilități avem de a ne adapta la noua realitate.

Astfel artiștii din expoziție încearcă să reconfigureze relația pe care o are omul cu mediul natural, dar și cu el însuși, pentru a găsi acel echilibru necesar supraviețuirii. Așa cum prin lucrarea B. Classifications Liliana Mercioiu se întreabă ce e natura și ce este omul și dacă definițiile acestora din dicționar sunt suficiente pentru a cuprinde complexitatea tuturor conexiunilor, așa demersul curatorial propune o regândire a termenilor cu care operăm și cu care ne construim existența.

Apocalipsa Elefantului Alb /5 august – 5 septembrie 2021/ Comenduirea Garnizoanei, Timișoara

Curatori: Mălina Ionescu, Denise Parizek și Mirela Stoeac-Vlăduți

Artiști: Dona Arnakis, Anna Bantiuc, Matei Bejenaru, Josepha Blanchet, Alexandra Boaru, Alex Boca, Dorian Bolca, Daniela Brill, Cătălin Bătrînu, Mimi Ciora, Claudiu Cobilanschi, Ștefan Radu Crețu, Markus Guschelbauer, h.arta, Cosmin Haias, Agnes Hamvas, Hubert Hasler, Herne Hiilli, just wondering, Max Jurasch, kinema ikon, Rafael Lippuner, Michael Koch, Ana Kun, Bogdan Matei, Andreea Medar, Liliana Mercioiu, Silvia Moldovan, Dragoș Neagoe, Delia Popa, Dan Perjovschi, Marilena Preda Sânc, Robert Reszner, Sergiu Sas, Eva Maria Schartmuller, Denise Schellmann, Digital Self, Patricia Teodorescu, Iulia Toma, u.kustic

Organizatori: META Spatiu & Sepale