De

A Robot’s Hand in A Supermarket

Andreea Anghel este unul din tinerii artiști români pe care îi urmăresc cu mult interes pentru că mă surprinde mereu ca abordare și concept și care pe parcursul timpului, prin filtrul a ceea ce face, mi-a alimentat curiozitatea de a vrea să o cunosc și intim.

Andreea a absolvit studiile de licență la secția Grafică a Universității de Artă și Design din Cluj în anul 2012, urmând apoi un Masterat în Arte Vizuale în Wroclaw, Polonia la Eugeniusz Geppert Academy of Art and Design și stabilindu-se ulterior acolo. Poate unora acest nume nu sună foarte cunoscut. Dar este imposibil să nu îi fi văzut măcar în treacăt o lucrare în online, fiind foarte prezentă încă din studenție pe platformele de promovare artistice existente. Datorită unei astfel de platforme, în anul 2012, una din lucrări i-a fost proiectată pe un ecran imens în Times Square, New York, în cadrul evenimentului Art Takes Times Square. Până în prezent, evoluția sa a fost spectaculoasă din mai multe puncte de vedere: conceptual, dublat de tehnic, versatilitatea cu care mixează materialele și performanțele tehnice la nivel de execuție- un alt factor fiind rapiditatea cu care a ajuns la o maturitate artistică la care mulți ajung după 35 de ani (ea având 27). Printre cele mai importante proiecte personale ale sale, menționez: CERTEJ (IS) MINE (2015) – proiect site-specific într-o fabrică din Wroclaw, A Robot’s Hand in A Supermarket (2017) – NEW NOW art space Frankfurt. Am avut plăcerea să o includ, în calitate de curator, în show-ul de grup Resurrected (2016) la Urania Palace în Cluj-Napoca și la FIVE PLUS Art Gallery Vienna (ce a făcut parte din programul oficial Vienna Art Week 2016) și în Presence in Absence (2016) la Atelier Patru Cluj. Printre expozițiile ei de grup mai importante, merită subliniate Young Artists Incubator #1 – Factory Art Gallery Berlin (2012), London Calling – Factory Art Gallery London (2013), Post-digital Printmaking. Redefinition of the Concept of Matrix- curatori: Aleksandra Janik și Zuzanna Dyrda – Neon Gallery, Wroclaw (2015).

Dacă aș putea s-o caracterizez pe Andreea într-un singur cuvânt, probabil acela ar fi „precoce”. O rapiditate extraordinară în evoluție, dublată de o luciditate de a trece dintr-o etapă artistică în alta cu o maturitate atipică. S-a făcut în primă fază remarcată prin abilități tehnice solide, explorând corpul uman și figurativul în desen. Seducția demonstrațiilor tehnice spectaculoase care îi asigurau un succes facil nu au plafonat-o într-o zonă de confort, aceasta reconsiderându-și demersul și trecând mult mai puternic înspre o zonă experimentală, în care esteticul nu a fost înlocuit de concept, ci potențat de acesta. A înțeles astfel de foarte devreme că arta vizuală contemporană nu este doar expresie, ci limbaj.

Odată cu plecarea din Cluj la Wroclaw pentru studiile de masterat, Andreea trece într-o nouă etapă artistică, în care experimentează cu tot ce înseamnă mixed media și ready made: obiect, print-uri de mari dimensiuni, neon, fotografie, ciment, materiale textile. Începe să-și pună întrebări despre ce înseamnă să fii relevant contemporan, cum materializezi pertinent o idee și cum o contextualizezi.

Abordează subiecte de factură socială și începe să gândească site-specific. Acest exil pe care ea l-a ales a construit-o ca artist într-un mod particular, păstrând în continuare legătura cu România, însă alegând o detașare față de aceasta. A rămas cumva externă de grupuri artistice și „tipuri” de școli, a extras mereu ce a avut nevoie din contextele în care s-a aflat și s-a construit ca om într-o singurătate asumată profesional.

Astfel a apărut CERTEJ (IS) MINE (2015), cel mai important proiect solo, gândit site-specific pentru o fabrică părăsită din Wroclaw și având ca subiect dezastrul petrecut în 1971 lângă mina din Certej, județul Hunedoara. Aproape 100 de oameni au murit atunci, după ce digul iazului de decantare aflat la marginea localităţii s-a rupt, iar nămolul toxic ce conținea cianuri și steril a înghiţit un întreg cartier muncitoresc. Titlul este de fapt un joc de cuvinte și sensuri, „mine” în engleză având atât sensul de mină cât și de posesie, de „al meu”. Mina Certej se află pe un pământ al nostru, românesc, conferind un sentiment de apartenență în această tragedie, însă pământul propriu-zis nu poate fi revendicat dacă acolo se află o mină. Expoziția a fost un punct culminant în procesul de experimente al artistei, în care a mixat foarte coerent și spectaculos traditional media cu new media în demersul de a trata critic și în același timp personal un subiect dramatic din istoria României recente, mai puțin mediatizat, dar care la vremea respectivă contura o paralelă pertinentă cu ce se întâmpla la Roșia Montană.

Blackface (2016) este o serie de lucrări prin care Andreea se întoarce la tehnicile tradiționale și anume pictura, creând așa-numite picturi „situaționale” – puse în relație cu contexte și obiecte care le conferă un sens particular și care propun ironic o poveste în jurul lor. Blackface se constituie dintr-o serie de portrete cu măști de latex decupate din scene sado-masochiste (BDSM), imaginate și alăturate unor obiecte comune, din viața cotidiană a omului contemporan. Desexualizează un subiect devenit clișeu, integrându-l ca metaforă din subconștient în conștient prin plasarea lucrărilor în situații așa-zis „domestice”. Parte din această serie a fost expusă în show-ul de grup – Presence in Absence, la artist-run space-ul Atelier Patru din Cluj-Napoca, din care au făcut parte și artiștii Gabriel Stoian și Maria Sicoie.

A Robot’s Hand in a Supermarket (2017), ultimul ei solo show de la NEW NOW art space Frankfurt, este conceput integral folosind new media, cuprinzând instalații din fotografii, print-uri de mari dimensiuni, obiecte ready made și desene pe latex ce umanizează niște realități dure ale lumii în care trăim prin caracterul imaginilor și al simbolurilor subtil inserate și alăturate în compoziții. Proiectul se conturează ca un protest mut în fața unor paradoxuri de percepție a omului de azi, ce manifestă o disponibilitate și un interes mult mai pregnant pentru o lume a viitorului: AI (Inteligență artificială), tehnologie hi-tech, SF – în detrimentul prezentului afectat de degradare morală, socială și politică. Omul contemporan devine gradual tot mai puțin empatic față de realitatea imediată care îl afectează în mod direct, visând o lume futuristă ce îi știrbește din umanitate. Dorința de evoluție a umanității devine astfel absurdă prin mijloace, uitând de fapt substratul și scopul ei.

Am invitat-o pe Andreea să îmi povestească mai mult despre activitatea ei, lucrul în atelier, evoluția sa în timp și concluziile la care a ajuns până în prezent:

„Odată ce mi-am amenajat al doilea atelier la începutul anului (2017), am început să am o anumită stare constantă de tensiune și stres, tipul de senzație paranoică în care te aștepți în orice moment să fii dat afară din atelier în toiul nopții (legile lui Murphy se aplică mereu în astfel de situații…), în mare parte datorat precarității de zi cu zi a clasei de jos/mijloc exacerbată când ai ghinionul de a alege arta ca vocație. Așa că am început literalmente să-mi forțez creierul să iasă din zona de confort în care era de obicei, cu scopul de a încerca să abordez o lucrare de artă și ce înseamnă ea dintr-o altă perspectivă. Am testat pentru prima dată acest mod de lucru dezvoltând un proiect pe care și acum îl consider ca fiind cel mai important / coerent la momentul de față, și anume Certej, care a avut ca stadiu incipient imaginile de arhivă a dezastrului din ’71. Primul impuls a fost acela de a desena pur și simplu imaginile. Doar că, în timp ce lucram la prima pânză, nu mi-am putut imagina cum aș putea să limitez o cantitate atât de vastă de informații și istorie la simplu desen (și încă figurativ!). Am considerat o astfel de abordare ca fiind, sincer, plictisitoare. Cu alte cuvinte, în timp ce-mi făceam documentarea referitor la întreaga istorie din jurul evenimentelor, mi-am dat seama că am la dispoziție o puzderie de modalități prin care pot aborda subiectul – care nu se limitau la o singură tehnică și că ar fi mai bine dacă aș avea o mentalitate gen ‘merită încercat’ atâta timp cât rămâne totuși într-o anumită limită la nivel moral impusă din start datorită naturii subiectului. Eram ca un copil în fața raionului cu dulciuri de la supermarket. Multe posibilități, multe stiluri, multe căi din care să aleg. Din start nu am vrut ca lucrările să-mi fie percepute ca pe o formulă, o chestie specifică, ceva ce poate fi ușor recunoscut într-o expoziție de grup sau într-un feed de instagram. Înțeleg riscurile asociate unei astfel de atitudini și aleg să nu mă concentrez prea mult asupra acestui aspect, deoarece ar presupune un exercițiu din start mult prea subiectiv în a încerca să-mi imaginez cum îmi percepe cineva lucrările, în mare parte deoarece eu însămi am momente în care nu știu sigur cum le simt. În același timp, faptul că sunt într-o stare de precaritate constantă când vine vorba de atelier / spațiu de lucru mi-a făcut cumva o favoare, deoarece nu am avut și nu am nici un fel de ezitare când vine vorba de a încerca ceva nou, pentru că literalmente nu am nimic de pierdut. Evident că din punct de vedere tehnic sunt multe aspecte de îmbunătățit, doar că trebuie evitate anumite discursuri repetitive pe tema asta. În schimb, poate că abordari de genul m-au făcut să-mi dau seama cât de util ar fi fost un curriculum mai variat, mai universal în materie de ateliere predate în facultate; ar fi un câștig absolut dacă s-ar insera tehnici din alte discipline în specialitățile deja alese, în așa fel încât metodologia să fie o înglobare a tot ceea ce înseamnă secții și ateliere; am ajuns la concluzia asta când mi-am dat seama că am lacune mari în anumite zone tehnice iar externalizarea producției e ori complicată ori uneori imposibilă.

În privința tehnicii de apropriere și a nevoii de nou în general, poate unul din motivele pentru care sunt atrasă în așa măsură de acest tip de artă e o nevoie primară de a explora modul în care ea se aplică în contexte diferite, atât la nivel cognitiv cât și afectiv / moral. Aproape toate filmele recente cu buget mare exploatează sau se bazează pe nostalgia noastră și pe zonele de confort, regurgitând aceleași idei / imagini fără nici o asumare a vreunui risc, și tind să cred că același lucru se întâmplă cu o bună parte a artei contemporane din ultimii ani, fie că vorbim de artiști cu stiluri extrem de asemănătoare, sau expoziții în diferite locuri în lume care arată la fel, galerii care urmează aceleași formule, valul postinternet etc. Când crești, ești învățat că furatul și copiatul sunt rele și că vei fi pedepsit, că trebuie să ai un nivel ridicat de creativitate (sau originalitate), lucru care în realitate e în cele mai multe cazuri ori nesustenabil ori imposibil de atins dacă nu ai din start o pornire naturală înspre cunoaștere. Ceea ce unii nu reușesc poate să înțeleagă e faptul că aproprierea sau asimilarea unui anumit stil deja existent e în sine o metodă de a ajunge la ceva nou, atâta timp cât le privești ca fiind materiale (precum creionul sau cărbunele), lucru recent subliniat de Jerry Saltz. Dacă lucrurile sunt tratate astfel, ca pe ceva cu o materialitate asupra căreia poți construi ceva nou, chiar dacă rămâne doar într-un spațiu intim, acest fapt nu trebuie perceput ca fiind negativ, pentru că uneori modul de gândire al unui artist e mult prea specific ca să fie plasat între anumite granițe. Nu înțeleg cum pot unii să dezvolte ego-uri și să aibă o anumită condescendență când lucrările lor pot fi liniștit incluse într-un val conceptual sau estetic ușor de identificat. Și dacă e să privim totul prin unghiul psihanalizei, am fi tentați să credem că acel ceva care e denunțat și temut își are originea în faptul că acuzatorul însuși e vinovat de același lucru (de ex. homofobii care adoptă astfel de poziții pentru a-și ascunde sexualitatea reprimată sau artiști care îi acuză pe alții de plagiat sau apropriere de stil când ei înșiși suferă de aceleași simptome). E un proces întreg de cunoaștere și maturizare, iar dacă unii nu au destulă răbdare sau interes pentru a vedea în ce direcție va duce rămân pe lângă subiect. Am rămas cu impresia că omniprezența platformelor de socializare scoate la suprafață ce e mai rău în noi, fie că e vorba de ranchiună, invidie sau agresiuni, doar că eu personal sunt atât de detașată de ele că am ajuns în punctul în care mi se pare hilar când le văd. De menționat totuși faptul că citesc enorm și sunt capabilă să mențin relații de lungă distanță cu cei care merită, ceea ce mă face să le apreciez mai mult pentru faptul că sunt într-o cantitate care poate fi descrisă ca fiind fix opusul excesului.

Referitor la educație, am renunțat în mod gradual în a mă întreba ‘oare cum ar fi fost dacă m-aș fi dus la o școală de renume’ pentru că începusem deja să realizez că nu am nici un interes în a fi într-o poziție priviliegiată, și anume aceea a studentului proaspăt ieșit dintr-o academie cu greutate care e deja ochit la expoziția de final de studii și căruia i se oferă din prima un solo show la o galerie pe val; de asemenea, nu am considerat ca scop în viață să obțin recunoaștere la nivel instituțional în plin proces de formare, ceea ce tinde să fie în antiteză cu tendințele curente obsesive de a recunoaște artiști încă de tineri. Acest tip de abordare nu face decât să pună prea multă presiune pe artiști și nu permite, cel puțin nu în cazul meu, o analiză critică și lucidă a artei și a direcției în care artistul ar vrea să meargă. O bună parte a deciziei de a schimba ceva, de a experimenta, a venit din frustrarea mea cu mine însămi pentru faptul că nu eram condiționată să părăsesc zona de confort a desenului. Am fost nevoită să mă forțez în a construi și vedea lucrările diferit și de a da la o parte acel tip de gândire care era atât de integrată încât nici nu o percepeam ca atare (asta e una din marile probleme cu mediul academic, ea nu-și face simțită prezența decât în momentul în care îți arată cât de blocat ești în moștenirea ei). Hai să o luăm altfel: oameni din București (prieteni ai prietenilor mei) pe care nu avusesem ocazia să-i cunosc personal mă etichetau ca fiind ‘tipa aia din Cluj care desenează’. Am perceput genul ăsta de categorizare ca fiind atât de înjositoare și superficială că m-a enervat până în punctul în care m-am decis să schimb ceva ca să îmi dovedesc contrariul, pentru că eu mă vedeam ca fiind mult mai mult decât cineva care desenează aceleași chestii și care până la urmă își va crea o bulă care va plictisi pe toată lumea. Și mai e de adăugat și faptul că mintea îmi juca feste: la vremea respectivă, în facultate, nu aveam capacitatea de introspecție prea dezvoltată, nu puteam deduce că da, lucrările erau simpliste, pentru că la vârsta de 20-21 de ani nu ai cum să ai maturitate în gândire, și pe deasupra când lumea te admiră în principal pentru că ai talent, nu-ți pui probleme de genul ce subiecte abordezi și de ce. Am început să mă îndoiesc de mine însămi până la limita tulburării mentale și a depresiei atunci când mi-am făcut cont de instagram și am văzut de fapt cât de spectaculoasă și interesantă poate fi arta făcută de generația mea, de oameni de-o vârstă cu mine, dar nu neapărat din aceeași zonă geografică. Te face să te simți un pic de parcă ești cu un pas în urmă, doar că în cazul meu mi-a insuflat într-un mod ciudat un soi de imbold de a fugi de două ori mai repede să-i prind din urmă, iar asta a rezultat într-un sentiment autentic de a mă distra în sfârșit când fac artă, de a încerca ceva nou de care până nu demult îmi era frică sau pentru care nu aveam bani, de a privi cu interes reacțiile altora față de lucrări în locul aerelor de superioritate amestecat cu frica de eșec. Iar faptul că nu intru în contact cu mulți oameni, faptul că trăiesc într-o anumită solitudine, m-a făcut să mă opresc și să îmi pun în sfârșit întrebarea ‘ eu ce vreau de fapt de la artă?’, lucru care a fost în același timp cel mai dureros și bun lucru pe care îl puteam face. Să ne înțelegem, nu e simplu și nici nu e un proces încheiat: sunt de un nihilism îngrozitor, în fiecare zi mă îndoiesc de orice și de tot și încerc să îmi împing într-un colț pornirile încă înfipte adânc, de genul desen figurativ. Doar că-mi dau seama că dacă mi-aș permite acele porniri ar fi cel mai plictisitor și neinteresant lucru pe care l-aș putea face. Am de exemplu prieteni care îmi spun cam cu jumătate de gură că ar fi spre binele meu dacă m-aș axa pe un anumit stil, în loc să sar de la un concept sau un mediu la altul, în așa fel încât aș putea să-mi formez un public-țintă cât și o bază de colecționari. Ei uită însă faptul că în momentul de față sunt într-un stadiu în care nu simt nevoia să arăt lucrări, să particip în expoziții doar de amorul artei (ca să nu mai vorbim de riscurile inerente în a fi catapultat în prim-plan când ești încă tânăr și în formare ca artist în contexte în care există genul de oameni care profită de pe urma a astfel de cazuri), ci prefer să testez reacția publicului la momentul potrivit. Am ajuns la această concluzie nu neapărat prin a observa reacția în sine a publicului (nu pot spune că am un număr necesar de lucrări la activ ca să pot să-mi formez o opinie generală), ci observând ce tip de artă și în special cu ce fel de artiști relaționam eu personal și de ce. Dacă e să merg la expoziția unui artist care mă atrage, e foarte posibil ca următorul show să nu-mi creeze aceeași experiență dacă e pe aceeași lungime de undă cu primul, cu lucrări în același registru. Și nu, nu e ceva care să țină neapărat de foamea de nou, e mai degrabă senzația că acel artist te invită într-un soi de cameră izolată fonic și închide ușa cu tine încă înăuntru. E oarecum nefiresc și nedrept să ai asemenea așteptări limitate de la public, care public te poate surprinde oricând. De aceea pun mare preț pe opiniile / reacțiile / feedback-ul primit de la persoane care nu se învârt în mod normal în lumea artei, dar care posedă un soi de curiozitate nativă și deschidere spre necunoscut când vine vorba de artă. Când alegi să treci peste toate părțile putrede, când scoți ‘lumea artei’ din experiența dintre public și lucrare, rămâi uneori cu o mirare aproape copilărească vis-a-vis de experiența estetică, precum și cu o eventuală explicație sinceră asupra mecanismelor interne puse în mișcare de întâlnirea cu lucrările respective. Ca să nu mai vorbim de faptul că am început să cred tot mai mult în argumentul lui McLuhan referitor la faptul că tehnica e în sine mesajul.

Că tot veni vorba de lumea din afara artei (deși oamenii pe care-i voi menționa sunt, de fapt, mai îndreptățiți în a folosi termenul ‘artist’ decât mulți alții), partenerul meu de 7 (deocamdată) ani, pe care l-am cunoscut la scurt timp după ce am ajuns în Polonia, operează în domeniul muzicii și e persoana care în mod surprinzător mi-a arătat cât de importantă și interesantă ca efect asupra procesului creativ și cognitiv poate fi muzica. Nu vorbesc neapărat de a încorpora muzica experimentală în propriile lucrări (deși, ca să fiu sinceră, e incredibil de tentant și e o zonă pe care încet-încet o încorporez când apare ocazia) ci de a avea o experiență estetică într-un astfel de context și a prinde podcast-uri în care artiștii discută despre procesul lor creativ. Chiar dacă acest gen de muzică cere mult la nivel mental și chiar intelectual de la interlocutor (mă refer în special la artiști care manipulează sunet, casete audio, cât și compozitori contemporani din anii 60’/70 până azi, cei care formează pionieratul în zona sintetizatoarelor analogice, muzica văzută ca instrument de laborator, etc), modul în care artiștii îsi descriu procesul cât și atitudinea față de actul de creație în sine e de fapt foarte simplu și sincer, lăsând loc hazardului, eșecului, greșelilor și a muncii inteligente și măsurate. Văd acest tip de discurs ca fiind extrem de interesant deoarece lasă în urmă ermetismul și elitismul cercurilor de artă contemporană curente. Chiar dacă elementele enumerate pot fi evident aplicate artiștilor deja consacrați, ele nefiind limitate producției audio, eșecul și hazardul sunt cel puțin două situații de care unii artiști fug mâncând pământul sau încearcă pe cât posibil să le controleze sau să le ocolească (din nou un comportament condiționat prin învățare). Așa-zisa mea carieră artistică până la momentul de față e de fapt o serie de eșecuri, întâlniri întâmplătoare și multă muncă în spate, lucruri care, chiar dacă mi-au cauzat mai multe situații de regres (de la lipsa așa-ziselor legături din lumea artei până la o anumită scădere în vizibilitate ca și artist, sau faptul că sunt de multe ori scoasă din context), m-au pus într-o poziție umilă în care mă pot concentra și mai mult asupra a ceea ce fac.

Faptul că am ales să trăiesc într-o altă țară a avut un efect vizibil asupra lucrărilor, lucru care îl pun pe seama unei tendințe conștientizate de a forma un tip de limbaj universal, aflat la polul opus celui de identitate, de aparținere. De exemplu Certej are la bază localul în forma unui eveniment uitat, în mare parte datorită cenzurii comuniste, scopul fiind acela de a-l include într-un dialog mai larg care se dezvoltă la ora actuală pe marginea antropocenozei, a principiilor democratice, o conștientizare a cât de facil e să îngropi sau să uiți trecutul și probleme sociale asociate acestuia (zona socialului e o predilecție asupra căreia planez fără să conștientizez). Lucrarea scrisă asociată proiectului, care însumează cei doi ani de cercetare pe subiect, încearcă să scoată la suprafață un fel de universalism care poate fi observat când astfel de catastrofe au loc neținând cont de timp sau spațiu, comparând și determinând paralele între Certej și alte cazuri frapant de asemănătoare care nu țin neapărat de domeniul minier, punând accent pe implicările sociale în momentul în care astfel de evenimente sunt filtrate prin prisma media și a tehnologiei.

Ținând cont de faptul că tind să utilizez mediul digital și coruperea de fișiere/softuri ca un discurs în paralel despre: a) cum aleg eu ca și artist să răspund sentimentului propriu de vinovăție pentru faptul că nu pot percepe partea plină a paharului când vine vorba de societatea în care trăim în prezent combinat cu nihilism și incertitudine când vine vorba de viitor si: b) am perceput în același timp o nevoie de a crea ceea ce eu numesc ‘obiecte frumoase’ (chiar dacă multe nu sunt obiecte în sine), lucrări care au ca bază o gamă mai largă de subiecte, pornind de la experiența proprie a abuzului până la emoții colective precum ironie, ură sau apatie, lucrări gândite în așa fel încât formal să fie opusul subiectului sau a referinței, infuzând un soi de estetică stranie unui subiect care în mod normal ar fi greu de digerat. Recurg la astfel de procedee pentru că modalitatea mea de a comunica prin artă e una profund angajată, aș putea spune chiar activistă, iar ca să ajung la un anumit nivel de empatie din partea publicului câteodată abuzez de materialele sau ideile pe care le am la dispoziție, sau folosesc motive pe care unii le-ar percepe ca fiind simpliste sau ofensatoare (un mod de altfel reductiv de a percepe arta). De obicei genul acesta de artificii mentale sunt gândite de dinainte, câteodată fiind spontane.

Dar, revenind la cum experiențele din afara țării îți modifică percepția asupra lucrurilor (deși, ca să fiu sinceră, în cazul meu plecarea din țară a fost mai degrabă îndeplinirea unui țel impus de la o vârstă fragedă, deoarece nu am simțit niciodată că țin de un anumit loc, ci chiar opusul, mi-e greu să mă identific cu un loc) uneori ajungi să vezi de fapt cât de specifice și unice sunt unele mișcări sociale de genul corectitudine politică sau noul val (sper eu, crescând) de feminism și cât de greu e să le aplici în țări unde ai de-a face cu factori sociali diferiți, și cum tu ca și artist alegi să te adaptezi și să răspunzi multitudinilor de microcosmosuri și dacă din start vrei să fii genul acesta de artist sau nu. În aceeași ordine de idei, rolul artistului de a fi canarul din mină, unde arta e un răspuns sau o reacție la schimbări subite sau la o serie de evenimente sau la situații geopolitice locale vine cu bune și cu rele, având în vedere că artistul tinde să fie valorificat pe baza probabilității transcendenței temporale a artei produse în timpul vieții (cum va fi lucrarea mea văzută / percepută peste 100 de ani? Îsi va mai păstra relevanța?). Genul acesta de abordare (a valorii raportate la atemporalitate) tinde să fie greșită într-un secol al hipernormalizării, termen folosit de Adam Curtis în documentarul său omonim de un ritm amețitor, în care rolul artistului se schimbă la fel de repede precum pagina noastră de Facebook.

De-asemenea, mi se pare interesant cum lucrări care nu au aceeași eficacitate imediată în materie de formă plus tehnică, precum lucrările conceptuale, minimaliste, picturi abstracte sau bazate pe proceduri specifice artistului, cu alte cuvinte lucrări care se bazează în primul rând pe percepție, cum pot fi subminate pentru a atinge efectul opus. La un moment dat devine extrem de provocator și satisfăcător când încerci să accesezi subconștient o zonă în încercarea de a strămuta ceva la nivel interior, de a realiza un tip de pictură abstractă adaptată perioadei tumultoase în care trăim, capabilă să comunice în același fel cum o lucrare de Jackson Pollock sau Mark Rothko reușește astăzi la 60 de ani vechime, reușind în același timp să evite superficialitatea catastrofală a formalismului zombificat.

Sper că în câțiva ani să am un practice mult mai evoluat din punct de vedere al discursului artistic, mai cognitiv dacă vrei. Deocamdată încă simt că am lacune mari la capitolul ăsta al lucrărilor atât interior, cât și exterior, pe care îl consider câteodată cam simplist pentru ce așteptări am. Sper să nu devin ermetică, să-mi păstrez din umanitate. În ultima vreme îmi face mare plăcere să inserez ironii și umor pe ici pe colo, și aș vrea să explorez partea aceasta pe viitor, ca o antiteză la seriozitatea intrinsecă din lucrări.

Trebuie să precizez faptul că, din perspectiva unui artist originar din România care locuiește în Polonia, sunt într-o situație care poate fi considerată vulnerabilă, având în vedere faptul că ambele țări au arătat în ultimul timp tendințe destul de pronunțate în materie de democrație destabilizată și slăbire a statului de drept, lucru care nu pare să își găsească vreun sfârșit într-un viitor apropiat. Ca urmare, deși iau în considerare mai tot timpul ideea de a-mi strânge catrafusele și a mă muta în altă țară, am două motive pentru care o astfel de abordare s-ar putea să fie în definitiv la fel de problematică precum sursa dilemei: în primul rând, granițele (atât teritoriale cât și mentale) tind să se închidă / micșoreze pentru persoanele care nu se acomodează în schema neoliberalismului globalizat; în al doilea rând, amenințarea crescândă a ideologiei de extremă dreaptă concomitent cu cenzura la nivel global. O combinație de genul se poate dovedi a fi foarte dificil de navigat iar faptul că Europa de Est este și va fi tot timpul o zonă de tamponare, contribuie la nevoia de a planifica pe termen lung inclusiv retrospectiv, lucru care cu siguranță e în conștiința multor artiști în situații similare precum și în cea a instituțiilor de artă.”

POSTAT DE

Ada Muntean

Absolventă a Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, secția Grafică, Licență (2009) și Master (2011), în prezent Doctorand la aceeași universitate. Artist plastic cu o activitate ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *