Acum o lună de zile îmi aminteam cu nostalgie de serile de încercări vocale și instrumentale de la Dilletant Gathering, întâlniri din sufrageria unui prieten, devenită studio de joacă, jam sessions, înregistrări amatoricesti tinzând spre profesionalizare, loc de întâlnire și testări de curaj și inspirație, asezonat cu bere și uneori chiar grătare în grădină din spate și multă voie bună. Și, amintindu-mi, am decis să încerc să aud ceva din acel trecut, și i-am scris unuia dintre cei mai fideli ai întâlnirilor, Jean-Lorin Sterian. Nu știu cum și ce ne-am mai conversat adiacent la cererea mea de înregistrat, că mi-a propus o temă pentru un posibil articol: diletantismul. Mi-a surâs, plus îmi plac și provocările, așa că acum îi dau curs. Acesta este articolul.

M-am gadit, cum am văzut în ultima vreme două videouri extrem de amuzante și, în funcție de stare (a privitorului), de înțeles sau de neînțeles, de șocat sau de relaxat, semnate Jean-Lorin Sterian și, respectiv, Grupul Sanitar, din care acesta a luat parte câțiva ani din viață sa mai mult sau mai puțin trandafirie, l-am ales că subiect. Și cum între timp am cunoscut mai îndeaproape o fată sublimă, perpetuu zâmbitoare și aducătoare de bine în suflet, care are și ea video-uri bizare și pare a fi anima lui JLS dacă el ar fi animus, i-am reunit într-un tot unitar, vitruvian. Ea e Cosmina. Cosmina Morfolina. Aka Cosmina Moroșan, în buletin.

I-am luat la treișpe-paișpe și vă transmit și vouă pe calea asta ce curiozități am extras din cabinetul multicameral al inimilor lor și ce se ascunde în spatele personelor, sau poate asta nu vom află în veci.

Jean-Lorin Sterian:

„A fost făcut pionier pe bricul Mircea, într-o zi de joi, apoi a eșuat ca jurnalist de life-style. A făcut playback cu Grupul Sanitar, a vopsit o scoală în Maroc, a sărit o singură dată cu parașuta. Locuiește dintotdeauna lingă parcul Cișmigiu, deși s-a născut în Constanța. A scris cărți (Lorgean, despre Starshitting), texte de bandă desenată, piese de teatru în care a și jucat (Starshitting). Pregătește un lung metraj (The Starshitting Show). Din 2008 și-a transformat casa într-un teatru (lorgean theatre) și de atunci trăiește dramatic. La ultima bienală de la Veneția și-a lăsat șosete purtate în toate pavilioanele țărilor participante. Și-a cumpărat o chitară bass la care nu știe incă să cînte, situație tipică pentru tot ce a făcut pină acum. Cînd e în țară, organizează un festival de apartament, HomeFest.”

Cosmina Morfolina:

„Trebuie să termine un doctorat, la Litere, UBB, într-un an. Între timp, ar vrea să continue albumul Doktorate de la Morfolina.”

 

Ce v-a determinat să vă apucați de cântat diletant?

C.M.: O structură care cere să se exprime energetic oarecum la limita violenței:), rămânând însă pasivă:), în sensul de-non-intruzivă, detașată…ne(foarte)afectată. Fragilă pentru sport hard, încerc acum street dance minimal, se pare că oasele răspund ok. Deci în prelungirea cadrului ăluia emoțional, poate, a venit și deschiderea pentru hip/hop beats, rap – îmi dau boost să supraviețuiesc vesel. Ori după ce m-a spart un mix de Buddy Peace, livrat de prietenul meu de mai demult? Ascultând apoi (nu pe hituri) de la Rakim, la Beastie Boys, tot de la băiat, pe zeci de audiții – party-uri în 2… Hip-hop-ul mi se pare și un canal foarte senzorial, incredibil de bogat tehnic, totodată, dacă ai chef să spui (scăpand de) niște lucruri sau să te distrezi pe lume:).

J.L.S.: Am început să cânt ca urmare a unui proiect de dans contemporan, Inerția pentru toți. În cele cîteva luni de repetiție am început să ne jucăm cu sunete produse de diferite obiecte, apoi ne-am adus niște instrumente vechi și ne-am apucat să le folosim. Le-am folosit și la premieră, iar la următorul spectacol am performat (și cîntat) legați la ochi. În 2004-2006 am avut o trupă care promova playback-ul, Grupul Sanitar. Am scos și un album, Playback Superstar, pentru care am compus o bună parte din piese. În concerte făceam playback și pe piesele altor artiști, cum ar fi inegalabilul Gabriel Dorobanțu (Poala popii sau Să nu vii iar să mă cauți)

O faceți mai mult pentru voi sau mai mult pentru ceilalți?

C.M.: Exultam când mă auzeam în boxe, pe la 7, 8 ani, pentru cine? (oi fi rămas blocată în stadiul oglinzii, ar fi bun puțin Lacan să mă las:)) )? Textele sunt clar infuzate de ce mi se mai intamplă live, într-un mod foarte subtil poate trimit săgetuțe afective și înspre oamenii mei:) și, concomitent, într-un fel semi-conștient îmi fac un cooler – pentru rezistență față de fazele dure, lucrând așa câte-un text, video.

J.L.S.: Pentru mine. Am fost tot timpul atras de muzică, aș fi dat orice să pot cînta. Din păcate am o voce de divizia a treia, pentru că mi-ar fi plăcut mult să fiu vocalist într-o trupă electro-rock. De fapt, în orice trupă! Într-un mod dubios, pot să compun linii muzicale, dar trebuie să le lălăi cuiva mai cu talent. La 17 ani am imprimat o protomanea.

 

Cât de important e mesajul?

C.M.: Cred că am cuprins în răspunsul doi, insist un pic pe faptul că proto-poveștile alea își conțin compulsiv ideea unei jouissance d’être en vie, cum zicea cineva:)

J.L.S.: Să nu faci nimic, să nu crezi nimic, să nu ierți nimic, să nu lași nimic în urma ta! Gem de coacăze! Te rog să analizezi cu atenție aceste versuri!

Cât de importantă e estetica unui video?

C.M.: Ahh, e salată de improvizație, asumare conștientă (avem un fooarte vag scenariu de început). Interesant mi se pare invățatul programelor / deprinderea skill-urilor de editare. A trebuit să mă tot tunez în ultimele luni! În același timp, m-au spart ca imagine câteva tipe de acum, puteți să-mi vizitați wall-urile, sunt pline de ele. Zic doar: <3 4 Jungle Pussy, biiig up.

J.L.S.: Eu tocmai învăț să montez așa că m-am gîndit să revitalizez Gemul de Coacăze și să experimentez primul meu video pe o piesă proprie. Aproape proprie, că a fost muncă (mai degrabă plăcere) colectivă. Acum îmi place ce a ieșit, probabil peste un an o să-mi pun mîinile în cap.

 

Ce imagine vreți să creați personajului pe care îl jucați?

C.M.: Nu altfel decât permeată fix de cum funcționez și iese un personaj oarecum geek-trashy, presupun. Îmi place mult să citesc:), poate ies legături și din zona asta. De asemenea, intră viața afectivă de 26 de ani:), cu ahtierile (aferente) pentru cele mai colorate și, poate, incoerente intensităti.

J.L.S.: În videoclip folosesc imagini dintr-o rezidență de dans contemporan unde am propus că toți cei prezenți să-și facă o prezentare video în care să spună ceva esențial despre ei. Am avut trei ore la dispoziție. Pe măsură ce montăm am realizat ca a fost alegere foarte bună să folosesc fragmente din acea prezentare. Muzică în sine e rezultatul unui jam-session, un produs al întîmplării dar, în același timp, e rezultatul a ceva ce există în noi în momentul acela și a apărut la suprafață din interacțiunea dintre cei prezenți. Versurile, deși sînt absurde și improvizate mi-au oferit o conexiune cu cușcă black box în care personajul meu face gesturi absurde încercînd să prezinte celorlalți o imagine despre el.

 

Ce părere au prietenii voștrii despre ceea ce faceți? Dar părinții?

C.M.: Cred că s-au distrat, mi-au zis să mai fac. Probabil, cu unii, o să încerc și featurings. Maică-mea e singură care a văzut și s-a speriat să nu declanșez cel mai mare scandal din istoria familiei:). Tatăl meu e preot, nu sunt foarte conservatori, dar e risc să se jignească lume de pe-acolo-de aia clipurile nu puteau fi văzute decât cu un cont pe google, era un soi de auto-cenzură cât de cât elegantă a mea, cât să-i protejez, să zicem.

J.L.S.: Am cîntat cu Diletant Gathering din 2010 pînă la sfîrșitul lui 2014. În anii ăștia mi-am adus toți prietenii și toate iubitele la Edi Gabia acasă, unde obișnuiam să cîntam. Cînd am pus mîna pe o chitară bass am crezut că înnebunesc de fericire, chair dacă nu știam cu ce mînă se ține griful. Îmi amintesc cît de entuziast plecam de acasă pentru intilnirile noastre, pe care le și inițiam adesea. Mă simțeam extraordinar de în viață cântînd înconjurat de prieteni. Apoi Edi a devenit baterist profesionist și la jam session-uri au început să apară muzicieni adevărați, iar eu n-am devenit niciodată unul.

Ai mei se distrau destul de tare de proiectul Grupul Sanitar. Habar n-am ce crede tata despre Gem de Coacăze.

Dacă ați face un text pentru o piesă în momentul ăsta, ce ați/ne-ați spune?

C.M.: Pe tribal104/ mă confesez Marinei/de fapt io mă cam bucur/-bboy-ul nu-mi întârzie :))

J.L.S.: Am minte o piesă, care se numește „Good Evening, Budapest!”. Am un folder cu vreo 15 texte de piese, cu muzică cu tot. Tot aștept oamenii cu care să lucrez la un album. Aștept și nu fac nimic. Mi-ar plăcea să fac un album de cover-uri cu piese euro-dance din anii 90, străine, cum am încercat cu Jazzadez.

 

Și ce simți tu că te face să spui altora lucruri? E nevoia de a împărtăși chestii de care te-ai prins, sau că ai văzut ceva în alt fel și poate asta schimbă ceva? Sau te deranjează lucruri în jur și le arăți cu degetul în vreun fel cu ceea ce spui? Sau și singurătatea ta, nevoia de a comunica, chiar și așa?

C.M.: Eu cu singurătatea pot avea o relație bună, de exemplu – dacă intrevăd un ground pe care să lucrez, cum e cel cu rap-ul ăsta amatorist-poetic așa:). Sau altele. E un proces și învățarea cu spațiul dat și pe care-l poți expanda. Totul (pentru) expandarea cosmosului:) — cred că citez. Dar, da, mi-e frică un pic și de isteria feței adhd, pretențioase/ elitiste:P, aiurind într-o izolare stătută. O astfel de reprezentare poate insă și ajută la multipolaritatea cea mai pozitivă/ încrederea în viată.

J.L.S.: În cazul meu e nevoia de a mă exprimă, care e constantă, indiferent de mediul pe care îl aleg să-l folosesc în diferitele perioade ale vieții. N-am fost niciodată interesat de arta care arată cu degetul, cel puțin nu direct. Cred că diletantismul e prezent în orice fac, e ceva în mine care mă oprește să devin profesionist în vreun domeniu. Și sînt ok cu asta.

Ce înseamnă artă pentru voi? Vă simțiți parte din artă, prin ceea ce faceți?

J.L.S.: Fotografiez cioburi, pete de cafea, haine aruncate pe jos după prima partidă de sex, tot ce ajunge pe podea în urma întîmplării. Las piese de îmbrăcăminte în locurile cu relevanță sentimentală. Păstrez toate cutiile de medicamente pe care le-am înghițit în ultimii ani știind că la un moment se vor transforma în ceva ce ar trebui să exprime angoasa folosirii lor. Îmi dau seama dacă asta e artă sau nu atunci cînd aflu despre inițiative similare.

C.M. Documenting. Nu prea mă iau în serios, doar când vine vorba de sănătate încep să dau adâncime narativă gravă momentelor:). Deci mi-e rușine rău să vorbesc despre artă, poate pentru că văd că suntem așa fragili și miraculoși, că (parcă) dacă iese și, de exemplu, ceva ca o întâlnire lejeră-sweet, plină de iubire și discuții semi-complexe:)) e de-ajuns:).

 

Eu cred că diletantismul e frumos, e liber, nu există constrângeri, cred că ajută în dezvoltarea sufletească sau psihologică, spuneți-i cum doriți, și cred că aduce bucurie celor care îl practică și, uneori, chiar și celor din jur.

La profesionalism pare să fie invers, pentru cel care îl practică poate fi chinuitor, deși probabil nu pentru toți, iar pentru privitori – o delectare. Mie îmi pare uneori similar cu sclavagismul, profesionalismul. Atunci când practicantul nu muncește cu inimă deschisă, atunci când e condus deseori forțat de un maestru sau antrenor. Desigur, nu e întotdeauna astfel. Mulți oameni tind spre ceva mai mare, mulți oameni sunt îndârjiți sau pasionați sau imersați de multe ori cu totul în ceva pe care vor să-l ducă mai departe. Mulți își propun țeluri mai ușor sau mai greu de atins, și unii ajung acolo unde visează. Ambiție sau dorință intensă, sau o combinație, sau poate și altceva. Alții se simt plini și nu simt nevoia de un altceva mai sus, mai departe, mai mult.

Sunt multe feluri de a interacționa cu noi înșine, cu corpul nostru, cu abilitățile pe care le deținem sau pe care ni le însușim sau dorim. Sunt multe feluri de a face artă și sunt multe feluri de a cânta. Lorin și Cosmina, sunt, cu siguranță, speciali.

Ei, ce să mai spun, joaca ar trebui să fie parte din viață oricui, în ce forme îi place fiecăruia. Și dacă ceva nu sună chiar îngeresc sau sublim, să ne bucurăm totuși de starea celui ce face ce face, și să încercam să o preluam.

Toate cele bune, cu drag!

 

Video-uri și piese semnate Cosmina Morfolina:

Barbrella (când o să fii odată bărbat?)
măpișperai

 

și Jean-Lorin Sterian:

jam de koakaz
cheful cu jazzadez

 

Și blogul lui JLS – tot ce contează în viață sînt aparențele

Cosmina: Blogul meu🙂 (lame, doar texte, recycle bin la care mă tot întorc/adaug)

 

Mulțumesc!

 

Fotografii din arhivele artiștilor.