De

Modernism 4.0. Mereu (in)vizibil

Capitolul al doilea al proiectului expozițional „Punctul alb și cubul negru”, curatoriat de Anca Verona Mihuleț și Diana Marincu, își propune să continue tensiunea uman/non-uman problematizată în prima parte a expoziției intitulată „Partea întunecată a naturii”. „Sunt omul invizibil” promite să puncteze integrarea proiectului într-o nouă paradigmă non-antropocentrică ce descoperă perspective liminale în care potențialul semantic al expoziției și al lucrărilor expuse se realizează indiferent de agentul uman, prin suspendare și sublimare în spații albe, invizibile și inarticulabile.

Prima parte a expoziției se propunea a fi o reacție la interpretările paternalist ecologiste asupra naturii și la unele atitudini pietist-neoliberale față de aceasta prin scoaterea la suprafață a potențialului destructiv al naturii, al posibilei ei componente reactive la acțiunile și interpretările omului.

Din păcate, cel puțin din textul curatorial și pe alocuri din lucrările artiștilor, transpare un set de idei persistente care atestă o reluare a esteticilor și practicilor moderniste precum și a conceptelor absență/prezență consacrate de poststructuraliști care practic împiedică expoziția să-și atingă adevăratul potențial – unul ancorat la contemporaneitatea post-speculativă, recuperatorie, reconstructivistă și relațională. Proiectul se raliază de altfel la încercări contemporane similare post-postmoderne și post-teoretice care de multe ori ajung să revină neasumat la convenții moderniste.

Există o serie de concepte cheie, repetate pe parcursul textului curatorial și propuse ca piste de interpretare ale lucrărilor care apropie inconfortabil proiectul de o melodramă modernistă: sublimare, destabilizare a materiei, tensiune sau epifanii mediate de artist urmate de perechi retorice antinomice de tipul interior-exterior, invizibil-vizibil, simbolic-material, spațiu alb-spațiu negru, invizibilitate-vizibilitate. Deși promite a nu fi o supraordonare a invizibilului asupra vizibilului, discursul curatorial nu reușește să evite stratificarea realității în două niveluri de interpretare în care unul dintre constituenții perechilor antinomice aparține unui plan primar, esențializant și poetic, iar celalalt unei materializări vizibile, derivative, secundare și insuficiente sieși.

Expoziția refuză să admită potențialul subversiv al invizibilității, oferind în schimb o experiență ritualizantă și utopică pentru participant – artist sau vizitator – în timp ce promovează o idee prăfuită de existență a unei tensiuni între aparență și esență, esență forțată să se releve prin sublimarea sau chiar anularea materialului. În „Prometeu ca Performer: Către o Cultură Postumanistă”, Ihab Hassan avertiza că supernaturalul – înțeles ca orice demers trans ori meta material nu este o condiție necesară unei depășiri a antropocentricului. Dematerializarea vieții și conceptualizarea existenței sunt suficiente pentru a genera un nou tip de epistemologie și poziționare ontologică și implicit un nou tip de estetică. În schimb, discursul curatorial trădează rezistența unui vis modern al depășirii limitelor materiale printr-o sublimare și purificare a materiei prin destabilizare sau constrângere. Destabilizarea planului material reifică un plan invizibil, supranatural, trădând astfel un tratament discriminatoriu asupra realității. Expoziția lasă pe alocuri impresia că în locul unui demers reconstitutiv al invizibilului și vizibilului se vrea o nulificare a materie sau a anulării semnificației ei ontologice. Nu întâmplător lucrări precum „Ghost Cinema” (Cristian Rusu) fac aluzie la derrideanul trace, marca absenței unei prezențe, nonsensul neîmplinit spațial și temporal, reziduul lăsat în urmă  de un exces al vizibilului, adică de o prezență.

Există însă un risc latent ca recompunerea materialului în imaterial să se realizeze printr-un constructivism reductibil la sacru și sacralitate, la acel nivel ascuns, nedescoperit și nevăzut, acel safe haven pentru toate expozițiile românesti care se revendică de la mistica lui Eliade și sensibilitatea traditionalist-ortodoxistă pentru a-și conferi substanțialitate.

În lucrarea lui Cătalin Ilie „I talked to the Wall and the Wall Was Impressed”, Diana Marincu identifică o tensiune inerentă a materiei încordate datorată unei „imposibilități de a se autodefini și legitima”. În continuare, curatoarea face trimitere la capela lui Rothko ca lucrare ce are un demers similar – acela de a aresta momentul de tensiune climactică prin care invizibilul se poate inventaria. Însă materia în sine, la fel ca materialitatea lucrărilor, nu sucombă acestui impuls semiotic de resemantizare antropocentrică. Tensiunea între două niveluri de interpretare ale realității, dacă ea există, reprezintă doar un pattern de interpretare mult îndatorat teoriei estetice moderniste. Tensiunea aparține unei lipse a adecvării la obiecte a omului și nu unei incompletitudini a obiectului contemplat. Obiect care de altfel este așezat deliberat într-o galerie, obligat să se releve și așteaptând a fi „interpretat”.

Reconstituirea vizibilului prin extensia și amplificarea produsă de conceptualizarea invizibilității este o inițiativă meritorie a proiectului expozițonal. Defectuoase pentru acesta sunt ideile de sublimare și intensificare a planului material, vizibil care deja nu mai presupune un om invizibil ci un om care vrea să intervină ameliorativ asupra realității prin reverii quasi  religioase și trăiri sublimate. În acest sens lucrarea „Present” a lui Michele Bressan care produce o dilatare a timpului prin introducerea unei zile imaginare în cursul unui an nu se dorește a fi o potențială ieșire totală din realitate. Astfel, între lucrarea lui Bressan și proiectul curatorial ia naștere o disjuncție.

Nici vizibilul nici invizibilul nu posedă un potențial mântuitor de ieșire din realitate sau de rezistență la capacitatea ei constrângătoare.  Invizibilitatea nu este nicidecum un dat irațional, ci constituie doar o alta formă de poziționare antropocentrică. Faptul că invizibilatea nu se află în vecinătatea imediată a percepției și nu se întrupează întotdeauna într-un sistem codificabil, exprimabil și evenimențial nu îi anulează acesteia potențialul manipulator asupra realității. „Omul modern are nevoie să uite de frontiera vizibil/invizibil pentru a putea transgresa limitările cotidianului” afirmă una dintre curatoare. Există aici un self-hate,  self-blame pentru o impotență ontologică imaginată a unei versiuni a umanului insuficient de sensibilă la imaterialul sau inivizibilul diafan și elibertator. Autoflagelarea umanului cu astfel de idei se adânceste riscant într-o retorică politically correct. Omul contemporan nu este insensibil la invizibil, care de altfel este responsabil într-o măsură de condiția lui ingrată. Networking-ul, cloud-ul și circuitul capitalist al marfurilor sunt deja imaterializări, flotante, diafane dar nicidecum înălțătoare sau emancipatoare ale realității. Nonevenimențialul se inserează discret dar liminal și subversiv în realitatea imediată a omului. Iar ieșirea din acest punct mort nu se înfăptuiește printr-o transcendență epidermică a limitărilor sau obiectelor care înconjoară umanul. Omul contemporan este el însuși un invizibil anonim biped prins într-o rețea de constructe anonime și intangibile.

Invizibilitatea, cel puțin pentru  coordonatele secolului 21, nu mai este un fapt marginal, o calitate intrinsecă a periferiei percepției. În același mod, ea nu mai necesită o serie de  practici invazive, ci un flow imperceptibil prin care eul devine captiv într-o serie de invizibilităti ce îi anulează pretenția la semnificație și individualism.  Angstul modernist, nefamiliarul și accidentalul nu mai declanșează o reacție epistemologică de natură sensibilă sau cognitivă în privitor. Viziunea realist speculativă din care expoziția pretinde pe alocuri că se inspiră  presupune un obiect orientat ontologic care nu (mai) are nevoie de nefamiliar, în sensul formalist al temenului, nici de straniu și nici de inserția intruzivă și deconcertantă a accidentalului pentru a se deconspira. Pentru că într-un limb reconstitutiv al materiei, purificat și sublimat de privirea fixă a vizitatorului, curatorului sau artistului nu mai există avataruri ale realității de demolat. Dincolo de melodrama modernistă a unei tensiuni între aparență și esență, neutralizarea vizibilului și reificarea invizibilului constituie un răspuns hegemonic și politic.

Realitatea, așa cum a rămas ea inteligibilă pentru secolul 21, reprezintă o entitate enumerativă, orizontală și nestratificată în niveluri de semnificație. Om, ghiocel, veveriță, ecosistem, scaun există indivizibil: vizibil sau invizibil. A le defamiliariza invocându-le invizibilități reziduale nu mai reprezintă o miză contemporană. Direcții ulteroare ale proiectului curatorial pot interoga problematici mai presante: reprezintă acestă dezabsolutizare a materiei o nouă formă de percepție absolutistă, este iraționalul existenței un coordonat al limitării noastre cognitive sau un dat al obiectului?

 

„Sunt omul invizibil” este a doua parte a proiectului curatorial în VI capitole, Punctul alb și cubul negru, de Anca Mihuleț și Diana Marincu.
Artiști: Michele Bressan (RO), Andreea Ciobîcă (RO), Norbert Costin (RO/SE), Cătălin Ilie (RO/DE), Alex Mirutziu (RO)+ Pär Andersson (SE), Esra Oezen (DE), Cristian Rusu (RO)
Expoziția are loc la MNAC, Palatul Parlamentului, Etaj 4 în perioada 19 februarie – 10 aprilie 2016.

 

Acesta este textul câștigător rezultat al workshopului de scriere Natură Critică, organizat de Revista ARTA împreună cu MNAC în perioada 21-27 februarie 2016.

POSTAT DE

Georgiana Cojocaru

Georgiana Cojocaru (n.1991) a urmat cursurile de licență și masterat ale Facultății de Litere „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și trei semestre de schimb academic la „Friedrich Schiller” ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *