De

Performance art și Noua Sinceritate în Cehia

In Collaboration with

A face parte din generația Y nu e chiar așa grozav. Am ajuns în sfârșit în acel punct al istoriei în care ne putem trage sufletul puțin și ne putem bucura de roadele unei lumi dominate tehnologic, un lux pe care generațiile din trecut nu și-l puteam permite. În miezul acestei existențe aparent confortabile, povara reala este adesea psihologică. Născuți în timpul unor schimbări politice majore, cu capitalismul târziu în ascensiune și internetul pe val, toate întâmplându-se în ritm accelerat, millenialii au mâncat post-modernism pe pâine din prima zi. Auto-referențialitatea, ironia, cinismul și pesimismul general, atributele culturii post-moderne, au marcat psihicul generației Y. Cultura noastră nu ia nimic în serios, folosim constant auto-critica pe post de scut protector, tindem spre auto-analiza în loc să privim în afară, fixați pe semnalarea lucrurilor și deconstruirea lor, însă fără a propune o soluție. Această absență a unei soluționări ne-a lăsat confuzi și dezorientați într-o lume ultra dinamică și detașată ce solicită o reacție imediată. David Foster Wallace a ajuns să ne avertizeze în legătură cu pericolele culturii post-moderne asupra bunăstării psihologice a generațiilor viitoare.

Pentru noi cei născuți la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, primul contact cu cultura post-modernă a fost prin cultura pop. Datorită răspândirii cablului și cu părinții de clasă mijlocie la serviciu toată ziua, cu toții ne petreceam după-amiezile în fața televizoarelor; am crescut cu seriale cinice ca South Park și clipuri țipătoare pe MTV care ilustrau societatea precum un spectacol lipsit de sens, iar acum am rămas detașați și amorțiți. Cultura post-modernă ne-a făcut să fim foarte critici cu împrejurimile noastre dar mai ales cu noi înșine. În lumea artei, aceste tendințe au dus la totul fiind teoretizat și deconstruit în bucățele – artă sub forma unei analize științifice reci ce activează adesea cu arhive, dovezi, documentare. Cunoștința este actualizat prin context și deconstruire, adevărul este dezvăluit prin interpretări singulare. Dar ce urmează după? E ca și cum anticiparea plutește în aer, toată lumea așteaptă să se întâmple ceva în cadrul acestei culturi care nu oferă niciun fel de eliberare. Răspunsul natural la toate acestea a fost utilizarea hiper-conștiinței de sine și a gândirii critice asupra propriei sensibilități și apelarea la empatie pentru a merge înainte.

Astfel a luat naștere mișcarea noii sincerități (new sincerity) sau metamodernismul ca răspuns la dominația post-modernă a indiferenței. Deși se bazează pe aceleași unelte, precum cinismul și ironia pentru a construi o narațiune, mesajul transmis este unul plin de speranță ce propune o soluție prin legături umane autentice. Această revoluție a emoțiilor a început mai întâi în muzică, și-a făcut drum în serialele TV, cărți, filme și, în cele din urmă, în lumea artei. Metamodernismul are un mesaj anti-nihilist puternic și își întoarce spatele asupra viziunilor pesimiste ale post-modernismului; este ca o reîntoarcere în modernism, dar în locul idolilor și a narativelor grandioase, valorifică conștiința de sine și individualismul moștenite de la generația actuală și face apel la sinceritate și emoție ca mijloace expresive. Noua sinceritate deja schimbă cultura populară a zilelor noastre; între timp, sfera artistică este în continuare îngropată adânc în statementuri artistice și auto-ironie. Încă se caută o modalitate de a ilustra sensibilitatea într-un mod contemporan. Și cum fiecare revoluție ne îndeamnă la acțiune, putem identifica arta performativă ca însăși pulsul acestei mișcări.

Performance art este cea mai sinceră formă de artă. Este directă și nemediată, este autentică. A fost dintotdeauna rebela lumii artei, spontană, imprevizibilă, dezordonată, uneori periculoasă, de necuantificat, dificil de restrâns. Iar în prezent, după ce Anne Imhof a înșfăcat Leul de Aur din acest an la Bienala de la Veneția cu opera sa Faust, performance art primește din ce în ce mai multă popularitate și recunoaștere. Artista ar putea foarte ușor fi fața metamodernismului, reușind cumva să surprindă esența erei noastre cu toată apatia, confuzia, așteptările și pofta de viață și să o împacheteze într-un ambalaj foarte monden. Faust nu poate fi descris. Această experiență trebuie trăită fiindcă transmite acel sentiment pe care îl avem cu toții în zilele noastre dar nu îl putem identifica; mai mult, se acționează asupra acestui sentiment prin gesturi și acțiuni puternice care trezesc ceva în privitor. Temele abordate plasează însuși corpul pe post de obiect al capitalismului și chestionează capacitatea sa de rezistență, este un performance isteț și auto-referențial, dar atinge puncte sensibile. Performerii, foarte apatici de altfel, umblând prin spațiu în haine athleisure, se prezintă drept figuri familiare, și totuși sinceritatea și vulnerabilitatea de care dau dovadă par foarte nelalocul lor în galeria sterilă. Asemenea opere invocă mai degrabă o atmosferă decât o imagine.

*
Republica Cehă a avut mai mult noroc când vine vorba de producția artistică în era comunistă. Localizată la marginea Cortinei de Fier, aproape de libertatea occidentală, și această țară a avut partea ei de cenzură, realism socialist și o „scenă oficială”, mai ales la finalul anilor 60 după „normalizare”, când Cehoslovacia a fost forțată să adere la Protocolul de la Moscova și să se alinieze cu restul Uniunii Sovietice. Din fericire, cu câțiva ani înainte, artiștii cehi au auzit de trendurile vestice progresive și erau hotărâți să exploreze forme alternative de artă precum sound-art, poezia experimentală și, bineînțeles, performance art. Toate au dus la formarea unei așa-zise scene neoficiale sau „zone gri”, anume artiștii care nu făceau parte din cercul scenei oficiale, fie pentru că nu voiau sau au fost dați afară, care își expuneau lucrările în spații alternative sau private. Artiștii mișcarii underground erau dornici să exploateze toate portițele din structura regimului pentru a produce arta în care credeau.

Grupul Actual Art din Praga, inițiat de Milan Knížák, a fost unul din primele care să abordeze performance art și happening-urile radicale. Alți artiști ca Eugen Brikcius, Jan Steklík și Zorka Ságlová făceau parte din comunitățile nișate interesate de acționism și Fluxus și, pentru o scurtă vreme, au propus o viziune democratică asupra regimului socialist. Din păcate, totul a luat sfârșit brusc datorită noilor direcții ale regimului totalitar la începutul anilor 70. Dar fapta a fost comisă, artiștii cehi deja văzuseră lumina.

Performance art a devenit rapid un mod pentru artiști de a se exprima în lipsa unor spații propriu-zise de expus. Petr Štembera, Jan Mlčoch și Karel Miler au început să lucreze cu propriile lor trupuri pentru a surprinde cel mai eficient atmosfera opresivă a anilor 70. Aceștia au organizat evenimente transgresive secrete în tot soiul de spații alternative. Tot în perioada aceasta, Jiří Kovanda și-a făcut apariția. El este foarte cunoscut astăzi, dar pe-atunci, gesturile sale banale și apolitice din spațiul public abia erau vizibile: își deschidea larg brațele într-o piață pragheză aglomerată și lăsa oamenii să treacă pe lângă el într-o încercare de a se deschide, a deveni vulnerabil și a se conecta cu străinii – să fie aceasta o primă licărire a noii sincerități? Poate că acțiunile sale nu era extrem de evidente atunci, dar acum el este văzut ca unul din cei mai respectați artiști din Cehia, atât încât studenții intermedia care doresc să practice performance art adesea copiază gesturile și acțiunile sale.

Cum post-modernismul a dat năvala imediat după Revoluția de Catifea, din ce în ce mai mulți artiști, printre care Jiří Surůvka, Tomáš Ruller, Michal Pěchouček, Eva Jiřička, Daniela Baráčková, Eva Koťátková, Pavla Sceranková și alții au început să lucreze cu performance art și să incorporeze și alte medii, marcând un interes real pentru intermedia care a dus ulterior la inițierea mai multor studiouri de intermedia la academiile de artă de top din Praga, Brno și alte orașe.

Care este stadiul artei performative cehești acum și cât de conectați sunt performerii cu noile trenduri și mișcări? În zilele noastre, performance art este foarte bine integrat în scena artistică: vezi performance-uri la orice eveniment semnificativ de artă, precum Fotograf Festival, 4+4 Days in Motion în Praga sau festivalul Cuckoo din Ostrava, câteva din expozițiile pe care le-am vizitat pe timpul călătoriei mele de două săptămâni în Cehia în octombrie. Desigur, sunt multe performance-uri care au loc în timpul vernisajelor, când, de regulă, vine multă lume. Dar happening-urile publice au loc tot timpul, fără să fie anexate vreunui eveniment major, și nu sunt văzute ca ciudate sau neobișnuite în conștiința publicului mainstream. Asta se poate datora și tradiției longevive a teatrului în Cehia.

Berlinul e doar la 4 ore distanță cu trenul, deci are sens ca noua generație de artiști cehi să fie la curent cu ultimele trenduri artistice; m-am întrebat cum noua sinceritate și performance art ar putea merge mână-n-mână aici. Pe parcursul șederii mele, patru perfomeri cu background-uri artistice diferite mi-au împărtășit perspectivele lor asupra artei și vieții, și chiar dacă abordările lor individuale diferă la nivel stilistic și conceptual, am putut detecta un numitor comun în discursurile lor: dorința de autenticitate, de expresie nestăvilită și emoție sinceră.

Kateřina Konvalinová a fost prima care mi-a oferit informații despre cehă de performance art. Studenta intermedia de 26 de ani m-a scos la prânz și mi-a făcut un mic tur al Academiei de Artă pragheze. Ne-am instalat într-un studio comod de intermedia și am vorbit despre ultimele ei proiecte. Mi-am dat seama rapid că Kateřina e deja pe valul noii sincerități când aceasta mi-a povestit despre viziunile sale romantice cu privire la lumea artei și societate. Deși ea este foarte conștientă de momentul prezent, contextul său artistic imediat și problemele din interior, precum și sfera artistică în mare, ea crede că dragostea poate schimba lumea. Ultima ei lucrare, ce amestecă video și performance art, Love Manifesto cuprinde preocupările recente ale Kateřinei. Folosind tehnici video post-moderne, aceasta a fost prima dată când artista lucrează cu echipament video profesional: close-upuri high definition intime cu diverse cupluri, peisaje futuriste generate 3D, monologuri în engleză și cehă care se amestecă și întrepătrund, devin auto-referențiale și chestionează însuși mediul de expresie. Imaginile frumoase și vocile hipnotizante duc mai departe ideea că a avea un corp este un privilegiu, iar felul în care este manevrat, așa cum dictează societatea contemporană, pare aproape greșit. Această lucrare cinematică culminează cu versiunea karaoke a piesei siropoase Wicked Game de Christ Issak, menită să fie performată de artistă live în fața publicului. Kateřina recunoaște că nu prea știe să cânte, dar tot oferă o reprezentație plină de patos și curaj pentru această melodie amuzantă dar foarte emoționantă, demonstrând că susține cauzele în care crede. A fost înviorător să cunosc un artist atât de tânăr ce abordează o temă așa vastă și cliché într-o manieră atât de matură. Conceptul ei de Utopie a Dragostei este împânzit de-a lungul parcursului ei artistic, în performance-uri și video-uri, iar în prezent lucrează la noi proiecte care aprofundează acestă idee. Ea colaborează adesea cu alți performeri care îi împărtășesc viziunea.

Unul dintre aceștia este Lukas Hofmann, aka Saliva, un tânăr artist ceh cunoscut internațional, despre care poate ai auzit în i-d vice sau sleek-mag. Performance-urile sale au fost descrise ca fiind similare cu ale Annei Imhof, fapt care nu l-a încântat pe artist prea tare. Asta până ce a văzut performance-ul cu ochii lui și, după ce a stat mesmerizat în sală timp de mai mult de 2 ore, a înțeles la ce se referea toată lumea. Asemenea lui Faust, performance-urile lui Hofmann durează ore întregi, nu au început sau sfârșit și includ un grup de performeri fashionable care nu au nevoie neapărat de vreo formare artistică, dar care se înțeleg și lucrează foarte bine împreună, fiind adesea prieteni apropiați. Ei interacționează unii cu alții și cu obiectele din jurul lor și crează un soi de intimitate stranie, foarte personală dar și foarte familiară. Deși performance-urile lui par că sunt improvizate, artistul insistă să se facă repetiții unde el și echipa lui se concentrează mai mult pe feel și nu pe coregrafie. Lukas face performance art doar de vreo 2 ani, dar e clar că a impresionat atât publicul cât și critici de artă. Unul din cele mai ample performance-uri de-ale sale se numește, în mod ironic, Retrospectivă, și a avut loc la Galeria Națională din Praga, una din cele mai mari instituții artistice din țară. Aici, el și grupul său au performat mai multe acțiuni bazate pe reflecțiile sale: descoperirea individualității și a identității în era contemporană, superficialitatea cotidianului, nevoia de a evada structurilor văzute și nevăzute care ne guvernează viețile accelerate prin conștientizarea momentului prezent și trăirea lui. Performance-urile artistului pot include doi sau mai mulți oameni care își țin respirațiile din ce în ce mai mult, care încearcă să se susțină unul pe altul în brațe sau care cântă cu pasiune versuri din piese Evanescence, fiecare în ritmul lui, gesturi ironice și amuzante, dar totodată foarte sincere. Lukas intră în transă atunci când performează, se imersează complet în tot ceea ce face și îi încurajează și pe ceilalți să-i urmeze exemplul. Estetica joacă un rol important în operele sale: toată lumea arată foarte stylish și se face uz de diverse materiale textile și haine pentru că sunt diafane și ușor de manipulat și transportat.

Pentru el, practica performativă este cea mai interesantă formă artistică pentru că are potențialul să miște privitorul și să îl aducă într-o anumită stare. El susține că arta este ceva ce are loc, nu neapărat ceva ce este. Acesta este crezul după care trăiește Saliva. El este foarte conștient de poziția sau în cadrul politicilor globale curente și de uneltele necesare pentru a le adresa: lucrările sale apelează la metode post-moderne ca auto-ironia, meta-narațiuni și absența unei soluționări, dar el duce totul mai departe cu o doză de vulnerabilitate și sinceritate. Conștiința de sine și sensibilitatea contemporană ale lui Saliva sunt instrumente artistice pe care știe cum să le mânuiască.

Nu e surprinzător că artiștii până în 30 de ani au o bună înțelegere asupra noii sincerități având în vedere că e o caracteristică distinctivă a generației curente. Pentru ei, performance-ul ar putea fi cel mai potrivit și ilustrativ mediu ce pune în evidență emoțiile, deschiderea și vulnerabilitatea dorite cu disperare în lumea artei care devine din ce în ce mai sterilă și instituționalizată. Dar care este răspunsul emoțional al generației sandwhich față de poziționarea sa în contemporaneitate?

Darina Alster nu face parte din generația Y, dar practica ei artistică și punctele ei de vedere cu siguranță se aliniază cu preocupările fresh ale sectorului de artă independent. S-a născut la sfârșitul anilor 70, petrecându-și anii formatori în tumultul socio-politic al vremii, fapt care i-a influențat semnificativ ruta artistică. Dar spre deosebire de artiștii generație ei, care au optat pentru o perspectivă detașată și analitică asupra artei și evenimentelor curente, Alster a ales o abordare mai cuprinzătoare și dinamică care nu critică în mod explicit chestiuni socio-politice; deși artista nu arată cu degetul, arta ei rămâne directă și frapantă. Unul din interesele principale ale sale este dualitatea natural-artificial, cel mai bine exemplificată prin îmbinarea performance art cu multi-media. Educația sa în zona multi-media se traduce în peste 10 ani de lucrări performative ce includ video și sound-art: Personal Tarot (2007), urmat de Tarot Mobiles (2008) sunt câteva din încercările ei timpurii de a conecta două medii, unul din trecut și unul din viitor. Aici, ea prezintă figurile Arcanelor Majore și Minore ale Tarotului prin display-uri touch sau telefoane mobile ce conțineau video-performance-uri scurte unde artista întrupa aceste personaje. Vizitatorii sunt invitați să interacționeze cu device-urile. Religia, timpul și spiritualitatea sunt câteva din temele preferate ale Darinei Alster pe care le explorează prin performance-uri ce conțin costume elaborate și machiaj. Din acest punct de vedere, mi-a amintit de artista româncă Viviana Drugă, acum stabilită la Berlin, care abordează teme și o estetică asemănătoare. Darina iubește să invite publicul să participe în mod activ la acțiunile sale, mai ales când acestea au loc în spațiul public: într-una, artista iese dintr-o cutie plină cu bijuterii și le oferă privitorilor; în alta, poartă un costum cu sânii supradimensionați unde ține turtă dulce cu desene simbolice, cu care hrănește publicul.

Darina urmărește să creeze imagini puternice folosind corpul ei și inspirație din experiențe personale. Lucrările ei pot părea transgresive sau improvizate, având în vedere că are tendința să incorporeze tot soiul de obiecte și decoruri, dar aceste elemente au un rol bine stabilit; nimic nu e la voia întâmplării, totul a fost pregătit dinainte. În ultima vreme, ea e foarte interesată de ceea ce înseamnă să fii mamă. Când ne-am întâlnit la o cafenea în centrul orașului, artista mă aștepta cu bebelușul ei și am intrat direct în discuții despre ce înseamnă să devii mamă și cum afectează cariera artistică a unei femei: foarte puțin timp pentru muncă și networking, faptul că ratezi evenimente cruciale și, în cele din urmă, rămâi pe dinafară. Artista a trecut și ea prin aceste experiențe, dar în loc să urmeze un demers artistic evident în care critică structurile patriarhale, dezvăluindu-le defectele, ea a continuat să facă performance art și a început să includă și membrii familiei ei în acțiunile sale: a recreat figuri din istoria artei, ca Gânditorul, Fecioara Maria sau Cleopatra pictorului Jan Zrzavy folosind costume și machiaj și ținând în brațe sau chiar alăptându-și fiica mai mică, în timp ce cea mare alerga prin sală suflând baloane. Arta Darinei Alster poate fi considerată metamodernă prin utilizarea de empatie ca subversiune: a fi feminină și a fi mamă nu mai sunt poveri ale artistelor, ci le stimulează! Ea face parte dintr-un grup numit Mame Iubitoare de Artă, unde mame-artiste ce activează în toate domeniile artistice se întâlnesc (de multe ori și cu soți și copii), discută, fac critică, se încurajează reciproc și se țin la curent. Lucrările produse în cadrul grupului nu se opresc la teme materne ori feministe, adunarea urmărește să ofere susținere și un spațiu sigur pentru ca femeile să exploreze tot spectrul de interese personale cu zero constrângeri, visul Darinei dintotdeauna. Tocmai de aceea a ales performance art. Pentru ea, acest mod de expresie este lipsit de influențe exterioare, ceva ce ea a putut explora în ritm propriu, devenind în cele din urmă foarte caracteristic ei. A ales în mod conștient să nu urmeze ce a învățat la facultate și să caute un mediu artistic care să aducă la viață viziunile ei; a recunoscut că se bucură că nu a învățat indermedia la școală, fiind convinsă că mediul academic i-ar fi distorsionat viziunea.

Praga găzduiește în prezent patru studiouri de intermedia: trei la Academia de Artă și unul la Academia de Arte Performative, deși am auzit ca studioul de Body Design din cadrul Universității Tehnologice din Brno este cel mai bun din țară. Sistemul academic ceh a rămas neschimbat de aproape un secol, mai ales când vine vorba de educație artistică. Fiecare facultate are mai multe studiouri, iar fiecare studio are un profesor maestru și câțiva asistenți care se ocupă de dezvoltarea artistică a studenților. Totuși, mulți s-au arătat îngrijorați de acest demers îngust. Relația studenților cu maestrul lor poate să le ajute sau să le distrugă cariera artistică: am auzit de povești cu maeștrii ce tind să promoveze studenții care le calcă pe urme, ignorându-i complet pe ceilalți. Din fericire, în prezent s-au luat mai multe măsuri pentru a preveni asta. Maeștrii, asistenții și studenții contribuie împreună la programa studioului, artiști și lectori sunt invitați constant să țină cursuri și există posibilitatea de transfer între studiouri.

Marie Tučková poate confirma. Este cea mai tânără dintre participanții pe care i-am întâlnit. La doar 21 de ani, se află abia la începutul carierei sale artistice. Deși este studentă la studioul de Fotografie de la Academia de Artă, Arhitectură și Design, Marie își poate prezenta lucrările în orice mediu preferă. Profesorii îi oferă susținere și încurajează deschiderea și experimentul. Lipsa de constrângeri au făcut-o pe tânăra Marie să încerce multiple medii în proiectele sale: de la fotografie și video până la intervenții în spațiul public, performance-uri duraționale ce încorporează texte, vopsea și participarea altor performeri. În lucrarea Koupí-li si záclony, skončí to, jako když zhasne. Drahokam byl ukraden, Venuše přemístěna, lední medvěd odešel žrát (Dacă va cumpăra perdeaua, o să pară că a stins lumina. Giuvaerul a fost furat, Venus a fost dislocată, ursul polar a rămas să se hrănească singur), artista a stat câteva ore pe zi, timp de o lună, într-o vitrină de sticlă la subsol, unde a întreprins o serie de acțiuni printre care decorarea interiorului vitrinei cu vopsea sau alte materiale, citit, dormit, cântat la instrumente muzicale, invitarea altor oameni înăuntru și, de regulă, convertirea spațiului într-unul domestic. Ultima sa lucrare, Ursule Uwe / Monumenty lásky implică elemente sculpturale, text art, muzică precum și câteva femei performeri de vârste și tipuri de corp diferite, ce joacă un ritual feminin prin spoken word și incantații – performance art la prima mână, clișee artistice redundante dar esențiale în traseul tinerilor. Marie încă este în punctul în care poate experimenta fără frica unui eșec și fără presiunea colegilor de breaslă. Această atmosferă relaxată este mediul perfect pentru un tânăr artist să-și formeze personalitatea și viziunea. Dintre cei cu care am vorbit, Marie era singura cu ceva tangențe cu teatrul Ceh tradițional, pe care l-a studiat împreună cu muzica, ambele devenind influențe pregnante în lucrările sale.

Marie încă mai are multe de descoperit și destul timp la dispoziție până să își definitiveze demersul artistic și vocabularul conceptual, dar ea deja prezintă o afinitate înnăscută pentru teme metamoderne ca limbajul în era tehnologiei și efectele sale asupra interacțiunilor umane, toate dintr-o perspectivă emoțională. La fel ca Lukas Hofmann, Kateřina Konvalinová sau Darina Alster, Tučková ar prefera să lucreze cu prieteni și apropiați atunci când performează, indiferent de formarea sau experiența acestora. Alt element comun ar fi prezența ironiei, ilustrată prin melodii siropoase, dansuri sau costume, toate deturnate prin empatie. Cu cât paradigma post-glumă ia amploare, cu atât umorul de sine își pierde din caracteristicile sale peiorative și nu mai este folosit ca un mecanism de apărare, nu mai râdem de defectele noastre și apoi le întoarcem spatele, acum râdem de aceste defecte în timp ce le acceptăm și le îmbrățișăm ca fiind parte din noi înșine.

Artiștii precum cei cu care am avut plăcerea să fac cunoștință în Praga abordează problemele lumii post-moderne la fel cum ar aborda o afecțiune psihică: ei depășit stadiul de negare și în sfârșit conștientizează că sunt probleme ce trebuie adresate cu sinceritate, compasiune, suport reciproc și înțelegere. Performance-urile în grup la care aceștia participă aduc aminte de grupurile de reabilitare prin terapie care doresc să creeze cadre intime, perfecte pentru deschidere, vulnerabilitate, creștere și vindecare. Poate noua sinceritate manifestată prin performance art să fie leacul acestei amorțeli post-moderne? Artiștii din Praga și nu numai doresc să exploreze să pună punctul pe i.

 

Doresc să îi mulțumesc Annei Remešová pentru că m-a pus în contact cu toți artiștii menționați mai sus și lui Jiří Skála pentru informațiile legate de sistemul academic din Cehia.

 

Rezidența Marinei la Praga a fost posibilă datorită sprijinului acordat de AFCN.

POSTAT DE

Marina Oprea

Marina Oprea este o tânără artistă care locuiește și lucrează în București. A absolvit Universitatea Națională de Arte București, secția de fotografie și video. Lucrările ei cercetează...

marinaoprea.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *