În noiembrie 2016, Galeria Judin din Berlin găzduia o expoziţie istorică pentru cultura queer: Self-Fulfiling Prophecy, coming-out-ul ca femeie transgender al artistei Mi Kafchin. Kafchin lăsase în urmă o carieră de succes, construită sub un nume masculin, probabil suficient de cunoscut încât să nu fie necesar să-l repet şi acum. În România a avut expoziţii personale la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Muzeul de Artă din Cluj Napoca, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi şi în unele galerii din Fabrica de Pensule. În 2015, Mi s-a relocat la Berlin şi în scurt timp a început tranziţia de gen. Din acest moment, problematicile specifice tranziţiei au devenit un laitmotiv al artei sale. Imaginarul suprarealist descrie în profunzime experienţa corporală transgresivă. Am vizitat-o pe Mi în atelierul din Berlin, unde lucrează aproape non-stop şi am discutat despre artă, tranziţie, trans-feminism, cultură queer şi multe multe multe alte. De mult îmi pierdusem speranţa că pictura, ca mediu atât de conotat masculin, poate redeveni relevantă cultural şi politic. În faţa lucrărilor semnate de Mi Kafchin, perspectiva mea s-a schimbat. Mi foloseşte experienţa personală ca resursă creativă pentru o artă profund politică, al cărei narativ aduce în discuţie realitatea vulnerabilă a comunităţii trans. S-a deschis în faţa mea, de data asta în vizual, un întreg univers politic şi oniric care produce o tensiune queer, atât de necesară, în mainstream-ul artistic.

 

Eşti prima artistă transgender din România, totally out, şi pe deasupra introduci în arta ta, cu un curaj fantastic, elementul biografic. În cazul femeilor trans, începutul tranziţiei este, vrând-nevrând, o renunțare la privilegii. În general, bărbatul alb este favoritul pieţei de artă internaţionale. Aş vrea să vorbim puţin despre dinamica genului, din experienţa ta.

În mediul în care am trăit eu în România, cu o formare profesională în sculptură, am asistat în liceu la niste situații care m-au făcut să îmi fie tot timpul rușine cu ceea ce sunt (și încă îmi este). În plus am impresia că eu, dacă m-aș fi născut femeie biologică, nu aș mai fi putut să învăț foarte multe meșteșuguri. Dar nu din cauza interdicţiilor sau a unor situații extreme. Nu. În liceele de artă și în universitățile de artă, femeia este sexualizată tot timpul prin mici glumițe zilnice care pot să pară normale și inofensive. În orice atelier de fierărie, tâmplărie etc. erau numai bărbați și tot mediul încuraja doar accesul unui anumit tip de femei, mai masculinizate și mai dure (ca să reziste presiunii de acolo). Sexualizarea profesorilor le-a demotivat pe multe dintre colegele mele. Cum să înveți într-o atmosferă în care pare că cineva vrea să facă sex cu tine încontinuu? Cum să ajungi la metafizic în condițiile astea? Mie mi-a creat frustrări și o închidere vizavi de cine sunt. Identitatea feminină a fost complet ascunsă, într-un corp cu care nu eram confortabilă, şi în plus i-am accentuat masculinitatea ca să mă protejez. Sunt conştientă că am avut etape în parcursul meu din România când faptul că m-am născut într-un corp de bărbat m-a ajutat să avansez: marele meu secret a fost și o armă să reușesc să ajung aici.

 

Ai reuşit să sintentizezi originea problemelor discutate recent de mii de femei prin campania “#meetoo.” Educaţia, interacţiunile de la vârstele primare. Mie îmi sună a luptă pentru supravieţuire secretul tău.

Dualitatea asta pe care nu putea să o vadă nimeni, femeia protejată bine de masca foarte sigură a corpului de bărbat, m-a ajutat să avansez în școală. Domnișoara din mine ieșea doar când eram singură acasă, când se simțea în siguranță, în rest trăia protejată de aparențele biologice ale corpului de bărbat. Nu se putea altfel. Au mai fost colegi gay în liceul de artă și apoi în facultate care au fost parțial acceptați, dar mie mi-a fost o rușine îngrozitoare. Cum să ies ca și trans? În plus, nici nu știam ce înseamnă, credeam că sunt un gay căruia îi place să se travestească.

Te înțeleg perfect, pentru că am crescut în aceeași beznă culturală unde nimeni nu avea habar în anii 2000 nici măcar despre homosexualitate, dar apoi despre binaritatea de gen și tranziție. E poate firească ignoranța asta în societate, din moment ce statul român a lăsat homosexualitatea criminalizată până în 2001… cred că orice discuție era dificilă. Chiar şi azi suntem atât de departe de trans-feminism.

Trans-feminism? Nici măcar azi nu cunosc toate teoriile astea, când le trăiesc şi le simt pe pielea mea. Dar transfeminism în România atunci? (râde). Nu era nimic, niciun fel de acces la informaţii. În Galați nu aveam internet. A fost o perioadă în care am acumulat rușine, frică, frustrări, dar am învățat meserie. Am învățat să stăpânesc mai multe tehnici ca să pot exprima ușor ce îmi doresc prin arta mea. Mult mai târziu, la Berlin, am început să văd că ciudățenia mea nu e unică, că există o mișcare globală, că există trans-feminism etc. Lumea se schimbă, viitorul va fi cu siguranță queer, iar grupurile trans încep să fie mai acceptate și mai protejate. Parcă nu mai este chiar un subiect atât de dificil.

 

Deşi aveam de gând să evit discuţiile despre trecut, să nu fie inoportune, aş vrea să îmi vorbeşti mai mult despre pregătirea ta. Văd că stăpâneşti foarte multe tehnici şi te joci uşor cu materia.

Este ok, pot să vorbesc despre trecutul meu, mai ales că procesul de formare a fost important pentru mine, în primul rând pentru că am trecut prin foarte multe mâini de artiști. Am avut norocul să încep foarte devreme și să primesc imediat încurajări. La 2-3 ani am făcut un portret al lui Isus, jumătate alb, jumătate negru. Jumătate bun, jumătate rău. Am început imediat cursurile de desen la Palatul Copiilor și un premiu de caricatură de la Popa Popas la 7-8 ani mi-a dat încredere să continui. Profesoara mea de la Palatul Copiilor, doamna Jana Andreescu m-a îndrumat în acea perioadă. Îmi amintesc și acum mirosul ei de tuș și acuarele. Am continuat la liceul de artă din Galaţi unde am prins un moment favorabil după revoluție, cu multe concursuri internaționale şi multe premii. În liceu am învățat pictură, acvaforte și sculptură. În atelierul lui Mugurel Vrânceanu, un profesor poreclit Hefaistos, care insista să predea toate tehnicile exact ca în tratatul lui Baraschi de sculptură. Am învăţat să lucrez fier forjat, marmură, metaloplastie, lăcătușerie, lemn, ipsos. Chiar orice găsești în tratatele vechi de sculptură.

 

Tu ai debutat în liceu cu o expoziţie personală la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi.

Da, prima expoziţie personală, Insectomania, am deschis-o în liceu, încurajat de Mugur Vrânceanu. Era perioada mea brâncușiană, cu barbă, iar expoziția a fost de sculptură (și a fost sold out). Toată. A urmat apoi o expoziție semi-personală, împreună cu un coleg, tot la Muzeul de Artă Vizuală din Galați. Dan Nanu, directorul muzeului, m-a susținut foarte mult. Acest mic succes local mi-a creat sentimentul că sunt iubită, că munca mea este apreciată. Deci merită să merg mai departe. Cu toate că am picat bacul la filozofie, încrederea în drumul meu crescuse, ştiam deja că voi face artă toată viaţa şi aveam mult entuziasm să continui studiile.

 

De ce ai ales Universitatea de Artă din Cluj-Napoca? A răspuns aşteptărilor?

Nu a fost o alegere calculată pe care pot să o argumentez: m-am dus la Cluj fără prea multe informaţii, nici măcar nu ştiam unde este facultatea. Admiterea pentru olimpici avea loc separat, deci până la începutul cursurilor am mers în necunoscut. Îmi amintesc doar că aveam aşteptări foarte mari: visam ceva monumental care nu are mare legătură cu realitatea universității. Este o alegere pe care nu o regret: la Cluj oamenii sunt într-adevăr mai conectați și mai deschiși, chiar dacă nu este într-adevăr incluziv. Eu am intrat cu bursă la Ceramică-sticlă-metal, iar apoi am schimbat.A fost o perioadă foarte activă în care m-am dedicat în totalitate muncii mele. M-am implicat în organizarea departamentului de sticlă, am colaborat chiar și la realizarea cuptoarelor. Și am lucrat continuu. În perioada facultății îmi doream să rămân cadru didactic în universitate.

 

Ce expoziţii ai avut în perioada studenţiei?

Expozițiile m-au preocupat mai puțin, în perioada aia eram preocupată să produc artă continuu. Lucram mult cu gândul să las ceva în urmă care va fi descoperit după moartea mea. Nu mă interesau expoziţiile, eu nu mi-am organizat niciodată o expoziţie, nici nu m-am autopropus să mi se organizeze proiecte. Am lucrat, aşteptând (deşi nici măcar nu aşteptam să mi se facă expoziţii, pur şi simplu nu mă gândeam la asta). Am expus totuși, cu ajutorul lui Bogdan Iacob. În anul I m-a invitat să reprezint universitatea la un festival cultural în Sibiu, unde am făcut o primă instalație din fier. Un scaun pe care stăteai așezat și se roteau măști de ceramică prin fața ta. Am colaborat cu Liliana Marin, ea a realizat măștile în porțelan. Debutul expoziţional în Cluj a venit mai târziu, când eram deja în primul an de masterat în Polonia. Bogdan Iacob mi-a propus să-mi organizeze o expoziție personală la Muzeul de Artă din Cluj Napoca. Când am revenit din Polonia, apăruse Fabrica de Pensule și asta mi-a schimbat cu siguranța traiectoria artistică.

 

Cum ai intrat în Fabrică?

Ca sudor. În perioada masteratului mi-am dezvoltat o mică afacere, cu sediul aproape de Fabrica de Pensule. Am făcut foarte multă feronerie pentru amenajarea fabricii. Smaranda Almășan mi-a comisionat un cadru modular din fier pentru atelierul ei. Când am fost să-i montez cadrul, am întâlnit o parte din comunitatea de artiști de acolo și am început să frecventez vernisajele fabricii. Eu eram pusă pe afaceri atunci, căutam comenzi de feronerie. Și pentru Sabot, galeria cu care am lucrat, am sudat niște chestii. Practic, am intrat ca un muncitor în Fabrica de Pensule, nu ca o artistă.

 

Colaborarea artistică când a început?

Relativ repede am fost invitată să fac o personală la galeria Laika. Am deschis How it’s done în 2010, apoi am început o colaborare cu galeria Sabot. Între timp am început să lucrez cu Adrian Ghenie, am făcut instalaţia din lemn pentru expoziția Dada room, deschisă la SMAK în Ghent. Datorită lui Adrian mi-am găsit locul în fabrică, el mi-a lăsat atelierul lui când a plecat din țară. În interiorul comunității din fabrică era solidaritate atunci, lucrurile au mers natural: eu lucram foarte mult, lucrările mele au început să se vândă foarte bine şi, bineînţeles, am început să expun periodic.

 

Şi identitatea ta?

Anii de la Cluj au fost exclusiv despre muncă, am renunțat chiar și la identitatea mea dublă. Nu am mai avut timp să visez. Am un singur moment queer în Cluj, pe care chiar îmi face plăcere să mi-l amintesc pentru un interviu. Țin minte că era o vacanță de iarnă, toată lumea era plecată. În camera de cămin era îngrozitor de frig și totuși eu m-am epilat, m-am travestit și mi-am făcut niște poze cu un Canon vechi. Țin minte foarte clar cum eram degerată sub pătură, dar fericită că am avut un scurt moment cu mine. Unicul moment în care mi-am oferit timp mie. Ca să înţelegi cât de extrem am lucrat, chiar non-stop, mai dau un exemplu. Țin minte că a fost o petrecere mare odată în cămin și eu sudam în cameră. Am făcut o sculptură din instrumente chirurgicale pe care le-am sudat și a picat curentul în tot căminul. A fost un ditamai scandalul cu toţi colegii atunci. Relațiile mele din studenție cam așa erau, eu lucram tot timpul și îi deranjam pe ceilalți.

 

Cum ai luat decizia să începi tranziţia?

Totul a fost despre carieră până în 2014-15, când o serie de decese ale unor persoane apropiate m-au speriat și grație anxietății mi-am descoperit două chisturi deasupra bolții palatine. Nu știam ce șanse de reușită va avea operația și paralizată de frică mi-am făcut coming-out-ul. La apropiați. Și am decis, dacă supraviețuiesc operației, să încep tranziția. Am supraviețuit, am început o tranziție lentă în România, dar neavând foarte multe informații, nu știam ce să fac. Am mers la psiholog. Tranziţia propriu-zisă am început-o când am reuşit să mă mut. Aici, la Berlin, totul a devenit posibil.

 

Cum ai resimțit asta la nivel profesional, ți-a afectat cariera?

În primul rând, m-am autosabotat neparticipând la anumite evenimente la care se aștepta să fiu prezentă: dar eu nu mă simțeam conforabilă în pielea mea ca să pot să apar. Am suferit atât de mult și m-am simțit atât de complexată încât de multe ori am dispărut fără să îmi cer scuze și îmi pare rău. După coming-out, unii oameni s-au îndepărat, de alții m-am îndepărat eu, dar nu s-a întâmplat să fiu discriminată în față. Am pierdut nişte colecţionari, am câştigat alţii. Nu cred că mi-a afectat cariera. În plus, pentru mine, cariera mea înseamnă să pot să lucrez în atelier.

 

Tranformarea corpului este o temă recurentă în arta ta şi abordarea se intersectează cu interesele recente ale feminismului, atât în direcţia recontextualizării practicilor spirituale alternative, cât şi printr-o abundenţă a tehnologiei. O dualitate aparentă care stă la baza preocupării multor feministe. Cyborg transfeminism? În plus, văd că procesul aproprierii tale se înscrie în ceea ce înţeleg eu prin „queering the culture”.

Procesul meu artistic este unul relativ simplu: construiesc totul în imaginaţie şi nu caut să mă inspir (sau să fur), nici discurs cultural şi nici stiluri. Sunt eu. Sigur că am nişte repere cu care lucrez şi intenţiile mele sunt să detensionez imagini iconice printr-o recontextualizare queer, dar mai presus de orice, navighez prin vise și amintiri.