De

Facem artă, nu politică

In Collaboration with

Sunteți al doilea director MNAC, dar aș vrea să încep prin a vă întreba despre originile instituției și ideea principală din spatele realizării unui muzeu de artă contemporană în București. 

Așa cum ai spus și tu, nu am participat la procesul de creație a muzeului, în acea perioada nici nu eram în România. Dar din câte știu, aceasta este o inițiativă care a început la sfârșitul anilor 90, alimentată de o dezbatere în cadrul comunității locale de artă în jurul întrebării: cât de urgentă este nevoia pentru un muzeu de artă contemporană, având în vedere că țara încă se luptă cu tranziția post-comunistă? În cele din urmă, muzeul a fost creat din voință politică – prim-ministrul de atunci era colecționar de artă – și primul director al muzeului, Mihai Oroveanu, i-a dat o anumită formă. În 2001 s-au semnat actele fondatoare; până în 2004, muzeul a funcționat în diverse locații, iar din 2004 locația principală este clădirea în care ne aflăm.

 

Muzeul e tânăr, iar colecția sa are câțiva zeci de ani vechime. Cum a fost creată?

MNAC este o instituție cu o moștenire dificilă; colecția provine din două instituții diferite. Una este fostul serviciu de expunere al Ministerului Culturii, fondată în timpul perioadei comuniste; cealaltă este departamentul de artă de modernă de la Galeria Națională. Cele două surse au oferit MNAC-ului o colecție pe cât de interesantă, pe atât de eclectică. Este pe de-o parte alcătuită din lucrări importante care reflectă activități importante ale unor artiști de referință; pe de altă parte, are valoare antropologică în sensul în care multe din lucrări nu au valoare artistică mare, dar sunt interesante dintr-un punct de vedere documentar pentru perioada 1960-1989. Din acest motiv, instituția noastră este neobișnuită ca instituție de artă contemporană și încercăm să ne raportăm în mod creativ la felul în care colecția a fost alcătuită. Încercăm să găsim noi soluții pentru a readuce la viață trecutul recent: suntem atenți la punctele forte, dar privim lucrurile și în profunzime și acum analizăm artă oficială, neoficială, modernism târziu, postmodernism și artă experimentală…

 

Am o curiozitate legată de acest loc. Muzeul are mai multe sedii, dar clădirea principală se află aici, la Palatul Parlamentului, fostă Casa Poporului, marea operă a lui Nicolae Ceaușescu. Mă întreb de ce a fost ales acest loc și cum relaționați cu contextul.

La început a fost o dezbatere aprinsă despre oportunitatea de a deschide un muzeu la Palatul Parlamentului. Erau două opinii complet opuse: grupul format din „realiști” era de părere că dacă guvernul a ales o locație, nu mai rămânea mare lucru de făcut; cealaltă opinie susținea că o instituție de artă nu ar trebui să accepte să fie găzduită de un loc cu o istorie dificilă. Cred că aceste opoziții plutesc prin aer și acum; de asemenea, cred că o asemenea dezbatere este deja depășită. MNAC funcționează aici de aproape 14 ani și nu mai este nimic de spus despre ideologia care a generat această clădire. Practic, totul deja s-a spus, s-a dezbătut, toate luptele au avut deja loc. Trebuie să acceptăm faptul că – de bine, de rău – Palatul a devenit imaginea de brand a Bucureștiului, chiar a României. Generația nouă nu este interesată de o dezbatere în jurul unei clădiri care a ajuns, în prezent, să fie fundalul unor concerte rock, celebrări cu artificii, curse de mașini, târguri de nunți, târguri de Crăciun și Paște. Viața merge mai departe. Discuția despre locația MNAC ar trebui să urmărească aspectele practice. Locul e izolat de oraș, accesul rămâne principala problemă. Altă problemă este lipsa facilităților specifice muzeelor (climatizare, spații adecvate pentru depozitare, etc.)

 

Nici intrarea în muzeul nu este ușoară.

Este o problemă – gradul ridicat de securitate pe care trebuie să-l respectăm fiindcă ne aflăm într-o clădire guvernamentală. Aici apare și o dilemă psihologică – chiar dacă vii până aici, tot trebuie să treci printr-o verificare riguroasă de securitate. Într-o lume ideală, aș muta muzeul în altă parte.

 

Nu este posibil acest lucru?

Acest lucru depinde de voința politică și sume uriașe de bani. Nu cred că țara e pregătită pentru un proiect care ar costa zeci de milioane de euro – nu doar economic, ci și mental. Pe de altă parte, în Europa se dezbate sustenabilitatea construirii unor muzee mari. Situația stă invers în Asia, unde sute de mii de dolari sunt investiți în realizarea unor noi facilități de artă. Trăim într-o lume a contradicțiilor dar, în context European, a face o investiție mare în artă pare din ce în ce mai lipsit de sens. Desigur, scenariul din prezent al MNAC-ului ar fi să încerce să revitalizeze o clădire mai veche, de exemplu o clădire industrială abandonată, dar asta presupune mult efort și, sincer, nu cred că suntem pregătiți ca țară pentru așa ceva.

 

Deci muzeul rămâne la Palatul Parlamentului, în ciuda unor dezavantaje. Acest lucru afectează în vreun fel programul instituției?

Nu, nu chiar.

 

Nu sunteți interesați să vă ocupați de această istorie?

Eu cred că sunt unul din puținii experți în istoria acestei clădiri. Am lucrat ca artist și scriitor cu istoria și prezentul Palatului Parlamentului din 2002; filmele mele Sample City, Trip, Wings for Dogs adresează – direct sau indirect – acest subiect. Seria mea de cărți despre „arhitectură emoțională” face același lucru. Ca parte din subREAL, am folosit Palatul drept obiect simbolic și vizual în sculpturile, instalațiile și performance-urile noastre de mai multe ori, chiar recent. Dar aici este vorba de opinii personale. Nu aș traduce temele mele artistice în programul muzeului și nici nu cred că e o necesitate ca muzeul să lucreze cu acest subiect, are și alte mize. MNAC este o instituție pentru artă contemporană, dedicată unor categorii variate de public. Este datoria noastră să ne ocupăm de toate aceste categorii, să acoperim diverse tipuri de subiecte și să oferim diverse tipuri de servicii. A lucra cu moștenirea lui Ceaușescu este o responsabilitate colectivă ce adună laolaltă o gamă largă de specialiști – istorici de artă, antropologi, sociologi, artiști, scriitori.

 

Dacă muzeul nu se ocupă cu istoria Casei Poporului, atunci cine o face?

Cred că am răspuns deja la această întrebare.

 

Ce fel de artă vi se pare interesantă și cum se reflectă acest lucru în programul muzeului?

De la bun început, planul meu a fost să mă concentrez asupra câtorva direcții. Una din ele a fost recuperarea artiștilor și a tendințelor artistice din anii 60 până în anii 80 – care au derivat din scena oficială a României. Aceștia erau artiștii care lucrau cu uneltele artei abstracte și conceptuale, artiști care au nevoie de re-evaluare locală, dar și promovare la nivel internațional. Datoria noastră e să contribuim la scrierea canonului artei contemporane în România. Asta înseamnă organizarea expozițiilor personale de recuperare, cum a fost retrospectiva Alexandru Chira, Mihai Olos, Nistor Coita, Ion Bitzan etc.; publicarea monografiilor despre astfel de artiști, dar și studiile asupra artei produsă în România între 1960-2015; apoi mai publicăm cataloagele expozițiilor curente ș.a.m.d.

 

Cum rămâne cu arta străină?

Aceasta este o altă dimensiune strategică importantă – a avea o poziție dinamică în zonă. Astfel, dezvoltăm parteneriate internaționale cu instituții și curatori independenți și artiști din fostele țări comuniste. Regiunea este importantă pentru că avem o istorie comună și împărțim chiar și experiențele culturale; și dacă țintim spre a avea ceva mai mult de spus în lumea artei, trebuie să se audă vocea regiunii. Are sens să legăm parteneriate cu Tate Modern, MoMa sau Centrul Pompidou, având în vedere mărimea colecțiilor lor și operațiunile de mare anvergură, dar are și mai mult sens să construim parteneriate cu Polonia, Cehia și Serbia – trei țări cu care lucrăm constant, alături de alte țări din Europa Centrală de Est și din Balcani.

 

Cum cooperează muzeul cu scena artistică locală?

Susținem constant scena de artă independentă din România. Pentru a realiza acest lucru, în 2014 am demarat un program de apeluri deschise pentru proiecte ce are loc odată pe an, în octombrie. Curatori independenți, critici și artiști sunt invitați să participe. Avem un comitet intern de profesioniști și o comisie de experți internaționali care verifică aplicațiile. Aceste proiecte reprezintă 40% din programul nostru expozițional.

Altă legătură cu scena locală și internațională de artiști este programul de rezidențe care a început acest an; deja am invitat trei cercetători din Italia, Slovenia și Germania și doi artiști, unul din Franța și unul din Anglia. Ei vor lucra alături de și în jurul instituției – încercând să construiască – cu metodele specifice fiecăruia, strategii de vizibilitate pentru muzeu, sub titlul generic Re-construirea MNAC.

Pe lângă asta, transformăm MNAC într-un hub de cultură vizuală. Și cum conceptul de artă vizuală s-a dovedit a fi prea limitat pentru a defini fenomenele complexe ale secolului 21, conceptul de cultură vizuală pare mai potrivit, mai în ton cu dezvoltările societății. Asta înseamnă că MNAC este interesat de domenii foarte variate de cultură – performance, teatru, cinema experimental, cinema art house, intersecția dintre muzică și vizual. Pentru a le acoperi pe toate, acum lucrăm la noul spațiu pentru Teatrul MNAC, găzduit de etajul 4 al clădirii și avem curatori care pregătesc programul pentru artă live și cinema. Acest efort contribuie la susținerea unui sector creativ important al Bucureștiului, un oraș cu o comunitate performativă interesantă căreia îi lipsesc spații adecvate pentru a performa. La parterul muzeului pregătim inaugurarea unei noi facilități, o combinație dintre o bibliotecă publică și un centru de cercetare pentru cultura vizuală. Aceasta va fi prima bibliotecă dedicată în totalitate culturii vizuale din București, deci și aici umplem un alt gol.

 

Chiar în acest moment găzduiți o expoziție interesantă la parter care vorbește și despre moștenirea acestei instituții. Este o expoziție din colecția muzeului, cu multe lucrări în stilul realist socialist. Mă întreb care este ideea din spatele acestei colecții?

Ideea Triaj a survenit în urma unor nevoi practice: pe de-o parte, trebuie să reorganizăm propriile spații de depozitare, să le regândim în funcție de standardele de conservare internaționale. Pe de altă parte, am încercat să lucrăm în mod activ cu colecția, în termeni de cercetare, etichetare, fotografii de documentare etc. În cele din urmă, suntem datori să facem colecțiile noastre accesibile publicului. Deocamdată ne concentrăm pe aspectul eclectic al acestui corp de lucrări care a fost moștenit de MNAC din diverse surse, majoritatea murdare din punct de vedere politic. Triaj este un spațiu deschis ce va da naștere mai multor discursuri curatoriale. Aș mai adăuga că lucrările despre care ai spus că fac parte din realismul socialist nu au nimic de a face cu acest curent, sunt foarte diferite din punct de vedere stilistic, dar ceea ce le unește este angajamentul de a glorifica persoana și faptele dictatorului decedat.

 

Ce planuri aveți pentru următoarele expoziții?

Avem două mari vernisaje în fiecare an, unul în primăvară și unul în toamnă. La deschiderea din 27 aprilie, am reînnoit expozițiile Triaj și retrospectiva Mihai Olos. Olos este un artist care a lăsat în urmă un patrimoniu uriaș, credem că ar fi foarte interesant pentru publicul nostru să vadă și o altă față a activității lui care e în principiu legată de performance. Apoi, la etajul doi se află expoziția despre arta electronică din România și din afară, pregătită de un curator din Cluj, Horea Avram. Este un proiect câștigător la concursul de care spuneam mai devreme.

La etajul 3 va fi o expoziție de picturi mari realizate de doi artiști, Maria Manolescu și Romelo Pervolovici. Sunt un cuplu care lucrează împreună de 30 de ani in grup. În această expoziție vom prezenta, pentru prima dată, o parte secretă a activității lor. Tablourile lor nu au mai fost expuse până acum, doar instalații, performance-uri, etc. În ultimii 10 ani, aceștia au lucrat separat dar împreună, în același spațiu, producând tablouri foarte diferite, dar cumva interconectate. Va fi o expoziție foarte personală, subiectivă, intimă dar și foarte politică.

 

Sunteți artist și dumneavoastră. În trecut, erați membru al unui duo numit subREAL, foarte cunoscut pentru acțiuni critice și strategii. În ce fel a fost influențată practica directorului de muzeu de practicile artistice personale? 

Dacă ești artist, vei fi întotdeauna un artist, dar nu pot să spun mai multe pe acest subiect.

 

Dar încă sunteți un artist activ.

În prezent nu expun foarte mult și nu produc lucrări noi fără un scop precis – o comandă pentru o expoziție sau vreun sentiment personal urgent pe care trebuie să-l exprim prin artă. În general prefer să trec neobservat pentru că nu vreau să umbresc practica mea artistică cu activitatea de director al unui muzeu contemporan, dar sigur că îmi continui cercetarea artistică.

 

Aceasta este o situație interesantă. În sensul că a fi artist și a fi responsabil de o instituție de artă e ca și cum ai amesteca două roluri complet opuse. Ca director, reprezentați putere… 

Nu cred că reprezint nicio putere. În prezent mă ocup de o instituție publică menită să servească interesele unui grup specific de oameni – comunitatea creativă a culturii vizuale, pe de-o parte, publicul larg pe de altă parte. Aceasta este capcana tipică a vremurilor neo-liberale în care trăim acum: diverse grupări culturale independente se opun instituțiilor subvenționate de stat, indiferent de activitățile lor specifice, demonizând statul ca fiind sursa fragilității instituțiilor. Văd asta ca o consecință a unor credințe de stânga asimilate superficial, dar și ca o luptă pentru putere prin delegați. Vorbesc despre această problemă într-o revistă culturală din București (Observatorul Cultural), sub un titlu pe care eu îl consider foarte grăitor: Scurt manual al confuziilor politice. Am locuit și lucrat în Olanda timp de 20 de ani și acolo am acumulat o înțelegere destul de bună asupra misiunilor unei instituții publice și modalitățile de a duce la bun sfârșit aceste misiuni. Mi-e teamă că sectorului independent din România îi lipsește răbdarea și toată informația care ar ajuta la a înțelege cum funcționează în general sectorul public. Cei din sectorul independent par că nu sunt dispuși să facă distincția dintre instituțiile care au o agendă bună și altele. Motivul pentru această opacitate se explică foarte ușor prin conflictul dintre generații, lipsa resurselor financiare care îi face pe unii să nu mai fie toleranți, etc.

 

Un alt lucru interesant este situația artei contemporane în România în contextul situației politice din prezent. Cum arată politicile artei statului român și ale guvernului?

Prin tradiție, arta vizuală nu este considerată sectorul principal al culturii României. Identitatea culturală modernă a acestei țări a fost construită cu literatură și muzică, iar arta vizuală încă are un rol marginal în societatea Românească. Cât despre politicile culturale, există un sistem de suport implementat acum câțiva ani – avem un fond guvernamental deschis artiștilor vizuali, dar asta nu rezolvă toate problemele. Banii sunt mereu puțini și întotdeauna sunt probleme cu metodologia atribuțiilor. Cum acest fond nu este deschis artiștilor independenți, ci doar instituțiilor, procedurile nu sunt îndeajuns de flexibile, din punctul meu de vedere. Pe de altă parte, ne lipsește un sistem de suport pentru absolvenții școlilor de artă. E o diferență de la cer la pământ să ai la dispoziție un sistem de burse care să permită absolvenților talentați să-și înceapă carierele fără stresul banilor. Un sistem de burse pe un an, cu posibilitatea extinderii pe un al doilea, ar fi o mare îmbunătățire. Ministerele Culturii și Învățământului ar putea lucra împreună la un proiect cu o astfel de miză, sunt convins că ar fi extrem de apreciat.

 

Rezidența Karolinei în București a fost posibilă cu spijinul AFCN și al Institutului Polonez în București.

POSTAT DE

Karolina Plinta

Karolina Plinta este critic de artă și redactor al revistei Szum. A absolvit Istoria Artei la Universitatea Jagiellonian din Cracovia și este în prezent doctorandă în cadrul Facultății de Arte...

magazynszum.pl/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *