De

Hello. Goodbye.

Undeva în centrul noului Cartier Roșu al Bucureștiului – așa-zisul Centru Vechi – și în spatele unor geamuri negre “anti-vitrină”, se reconfigurează continuu pentru o lună, posibile raporturi între artă, cultură și limbaj, la Atelier 35. Este primul proiect curatoriat de Xandra Popescu și Larisa Crunțeanu pe care îl urmăresc în totalitatea lui, și în plus coincide cu o expoziție la Salonul de Proiecte care pare să fie – deși nu e – pe aceeași temă, Working from Language a lui Ciprian Mureșan și Enric Fort Ballester, despre care a scris deja Iulia Popovici pentru Revista ARTA. Pentru început, aș vrea să remarc modul în care proiectul de la Atelier 35 este conceput: expoziție + un performance al Adrianei Ghorghe + un talk al lui Marcus Steinweg; un program în care noțiunea de dialog, de schimb între artiști și practici este imediat vizibilă, deși susțin că adevăratul dialog nu a avut loc acolo unde te așteptai. Explic.

În primul rînd expoziția, intitulată Goodbye Language. Pornește de la întrebarea cuplului Deleuze și Guattari despre cum poți să faci literatură minoră, care este interpretată aici în sensul că arta trebuie să devină minorul culturii. Cultura, în propunerea celor 2 curatoare, este un set de metode prin care limbajul individual sau colectiv (incluzând dialog, gesturi, acțiuni, decizii,…) devine un scenariu cu o interpretare fixă, incapabil să mai aibă vreo semnificație reală. De aceea, au selectat artiști în funcție de metoda de lucru pe care aceștia o dezvoltă, și pe care o interpretează ca destabilizare a culturii-cod prin reinvestirea limbajului ca artă.

La o lectură atentă, toate lucrările prezentate reiau problematici de anii 70, dar o vedere de ansamblu demonstrează repede că aceste problematici au fost filtrate deja prin teorii recente, în special ontologie orientată-obiect – cum este cazul celor 2 artiste care formează Biroul Melodramatic, Alina Popa și Irina Gheorghe, care aici expun separat – dar și mixul de queer theory, cyborg theory și noi teorii ale narativității care infuzează multă artă contemporană din anii 2000. Cele 2 video-uri ale lui Tomas Svoboda și Zbynek Baladran, primul un background alb cu subtitluri care narează o situație de indeterminare extremă, al doilea un background negru cu subtitluri care încearcă să descrie o situație sublimă, sunt emblematice pentru încercările artiștilor contemporani de a depăși subiectivitatea de tip modern și de a propune poziții, oricît de fragile, de rezistență. Aceste 2 lucrări au funcționat și pentru mine ca un catalizator subtil pentru elaborarea propriei poziții, dar aș spune că propunerea nu este dusă în niciunul din cazuri pînă la capăt și poate fi oricînd recuperată  dintr-o perspectivă esteticistă. În mod interesant, Steinweg a susținut în talk-ul lui de pe 26 iunie că apreciază tocmai arta care nu merge pînă la capăt și din contra evidențiază inconsistența lumii. Confruntînd această afirmație cu cele 2 lucrări, aș spune că viziunea lui Steinweg este prea romantică pentru a permite o înțelegere a lor – din contră, susțin că inclusiv revelarea inconsistenței este un proces care trebuie finalizat pentru a avea un sens pentru altcineva decît artist.

Mai convingătoare sunt cele 2 instalații propuse de Irina Gheorghe și Alina Popa. Cea a Irinei este singura pată de culoare în expoziție, 4 video-uri filmate în foarte fotogenica Nida Art Colony, în care artista dialoghează prin semne cu niște structuri metalice aflate pe plaja de lîngă clădirea instituției. Cunoscînd afinitatea Biroului cu realismul speculativ, nu m-am putut abține să citesc lucrarea din perspectiva acestui set de teorii. Este și lucrarea care mi-a adus cel mai acut aminte de experimentele anilor 70, Bas Jan Ader sau unul din proiectele mele preferate, seria de peisaje diagramatice a lui Jan Dibbets. Vizual și conceptual, suntem în zona descompunerii și confruntării lumii prin limbaj, a încercărilor de a asimila subiectivitatea artistului în limbajul lumii care să fie în sfîrșit înțeles din perspectivă non-umană. Irina preia firul întins de artiști în anii 70, uitat timp de 30 de ani, și îl desfășoară în compania unor teoreticieni pentru care limbajul nu mai este modelul lumii, cum propuseseră structuraliștii, ci una din coordonatele ieșirii din uman.

Alina Popa lucrează și ea cu unele din – sau toate – categoriile preferate ale conceptualiștilor: diagrame, mind maps, schițe, hărți, scheme. Lucrarea ei arată procesul de elaborare a unei serii de diagrame în care problematica este clară: cum se face că din nimic apare ceva. Am asistat recent la un performance al artistei la CNDB în care întrebarea era pusă prin intermediul mișcării combinate cu dialog-descriere, și aș spune că în ambele cazuri tonul naiv și direct funcționează bine. Ce propune de fapt Alina, fără să poată demonstra, este că limbajul există dincolo de nimic și ceva, o speculație poetică care are efectul imediat de a tensiona noțiunea de realitate, de a o dezmembra în straturi care își pierd consistența și nu mai corespund noțiunii umane de realitate. Dialogul cel mai clar din expoziție a avut loc în momentul în care Adriana Gheorghe a realizat un performance în spațiul Atelierului în care, jucîndu-și propria persoană fragilă și naivă, a încercat să comunice o experiență personală publicului adunat în jurul ei. Nimic și ceva din lucrările Alinei au devenit pur și simplu ceva: o afirmație oarecare, făcută de cineva, care nu poate ajunge niciodată la altcineva. Afirmația devine atunci nimic? – ca în “Hiroshima mon amour”, unde El îi spune Ei ca un leitmotiv, “Tu n’as rien vu à Hiroshima”, “N-ai văzut nimic la Hiroshima”, cu sensul că drama personală a protagonistei nu va putea niciodată, oricît de reală, să aibă realitatea evenimentului de la Hiroshima. Prin introducerea narațiunii, performance-ul Adrianei adaugă coordonata temporală la problematică realității pe care o propune și Alina, cu un rezultat mai dramatic și mai puțin abstract: limbajul a permis crearea unei subiectivități puternice chiar dacă imposibil de revelat în mod direct, și la sfîrșit a rămas un secret pe care lucrările Alinei îl refuzau total. În confruntarea cu realitatea, care în contextul contemporan a devenit o Hiroshima în totalitate, Adriana lasă loc pentru secretul subiectivității, pe cînd Alina, negîndu-l, se plasează într-o poziție infinit mai fragilă și mai puțin dezirabilă. Un contrapunct la aceste lupte interne propun Xandra și Larisa prin prezența discretă a unui episod din „Twilight Zone” care narează o zi din viața unui comis-voiajor pentru care lumea devine confuză prin faptul că oamenii din jurul lui încep subit să folosească cuvintele în mod ciudat. O introducere lejeră la întrebările pline de angoasă care străbat expoziția.

La o lectură atentă deci, expoziția este un dialog permanent, atît între lucrări cît și între lucrări și spectator, care este interpelat și a cărui realitate este permanent chestionată. Așteptarea mea era și ca talk-ul filozofului Marcus Steinweg să propună o discuție reală asupra acestor subiecte, dar evenimentul s-a dovedit a fi un eșec, în special pentru că protagonistul nu a acceptat dialogul și și-a construit o poziție de superioritate, evident inacceptabilă. Steinweg anunțase că va vorbi despre relația dintre artă și filozofie, subiect care nu a fost abordat deoarece premiza lui era, din punctul meu de vedere, greșită: cele 2 noțiuni au fost tratate ca niște categorii eterne și universale, într-o optică tipic modernă și depășită în practică cel puțin de la apariția categoriei de artă contemporană, care nu mai este o disciplină ci o grilă de lectură pentru diverse discipline (așa cum am menționat și într-o intervenție la finalul discuției, arta contemporană citește literatura ca art writing, muzica ca sound art, teatrul ca performance, etc.). Steinweg nu a făcut decît să demonstreze că filozofii nu înțeleg arta, o categorie care are o istorie și a cărei definiție actuală trebuie să fie premiza unei comparații de tipul celei propuse. Din această cauză, tema proiectului Goodbye Language – limbajul – a primit o ilustrație desuetă și retrogradă prin intervenția lui Steinweg, ceea ce desigur nu a făcut decît să pună în evidență inteligența pieselor din expoziție, care lucrează deja la granița dintre artă și filozofie fără să fi așteptat binecuvîntarea filozofilor. Poate că e o concluzie aspră și din scurt, dar: artă vs. filozofie: 1-0.

 

Goodbye Language este la Atelier 35 în perioada 24 Iunie – 26 iulie 2015.
Artiști: Zbyněk Baladrán, Irina Gheorghe, Alina Popa, Tomáš Svoboda.
25 Iunie 2015, Atelier 35 – Performance Adriana Gheorghe.
26 Iunie 2015, Salonul de Proiecte – Conferință Marcus Steinweg.

POSTAT DE

Cristina Bogdan

Născută și crescută la București, educată la Paris, înrăită la Londra. E redactor online la Revista ARTA și conduce ODD, o platformă curatorială și educațională în București....

www.oddweb.org

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *