Înainte să vorbesc cu Dyslex trebuie să pun în context grupul legendar de artiști din care face parte din anii 2000, cel mai vechi și longeviv colectiv intermedia din România. Înființat în 1970 în Arad de către George Sabău, kinema ikon își axează producțiile artistice pe filme experimentale (inițial realizate pe peliculă de 16 mm), instalații new media, performance sau net art. Având la activ, până în 1989, 62 de filme experimentale și 62 de documentare, fără să se considere, însă, dizidenți, deși anticomuniști, în 1994 curatorierea ki este preluată de Călin Man, care schimbă cu această ocazie și direcția estetică a grupului. În 1995 apar primele CD-ROM-uri multimedia, pe care am avut ocazia să le accesez chiar „de la sursă”, în care nu mai era vorba doar de conținut video, ci și de text, animații, muzică și, mai ales, interactivitate. Pentru acei ani gri ai artei în România, este clar vorba de pionierat. Neînțeles de scena locală, însă, care abia avea acces la un computer, dar apreciat internațional, mai ales în America Latină, grupul kinema ikon a fost, de altfel, selectat să reprezinte România la cea de-a 50-a ediție a Bienalei de la Veneția, în 2003. Mulți vizitatori, după cum afirmă Călin Man într-un interviu acordat publicației Scena9, nu se așteptau că România să expună aproape exclusiv conținut digital și mulți nu au înțeles exact „care-i treaba” cu kinema ikon. Dar anii au trecut, iar în momentul de față grupul se poate lăuda, pe parcursul a 50 de ani de activitate, cu peste 80 expoziții, majoritatea în România dar și peste hotare (New York, Paris, Berlin, Veneția etc).

Având în vedere că în perioadă 1970-1989 totul se desfășura pe 16mm, fără sunet adăugat, apoi majoritatea producțiilor ki au devenit multimedia, mulți sound designeri au fost incluși în echipă. Printre primii au fost Ioan Ciorbă (CD-rom-ul Commedia del Multimedia, 1997), însuși Călin Man a participat cu sunet la câteva proiecte, apoi au fost cooptați Electric Brother, Selfmademusic, Ioana Vreme Moser, Makunouchi Bento, Bogdanator. Dyslex, însă, a compus sunetul pentru mai mult de 10 producții kinemaikon, majoritatea de negăsit pe internet dar disponibile dacă vorbiți direct cu el. Prima colaborare cu ki, din 2005, e de văzut/auzit aici.

kinema ikon a lansat inclusiv o Capsulă a timpului, care va fi deschisă pe 28.10.2070. Chiar dacă nu cred că voi putea ajunge la acel vernisaj, să văd „ce-i acolo”, curiozitatea rămâne. Și acum, după cum am promis, să ne întoarcem la Dyslex, care e destul de reticent în a da interviuri, deși mi-a răspuns la întrebări și pe VeiozaArte, acum 8 ani… Iată ce a ieșit de data asta:

Care e relația ta, mai exact, cu legendarul grup kinema ikon, ale cărui CD-rom-uri multimedia am avut privilegiul să le văd chiar când apăreau, la mijlocul anilor 90?

De CD-urile despre care vorbești, eu am aflat pe la începutul anilor 2000, CD-urile circulau prin diversele grupuri de arte/arhitectură în Timișoara. Știam despre membrii kinema ikon că sunt din Arad, dar cam atât, adică nu știam că sunt abordabili/unde pot să-i găsesc, etc. Sunt membru ki din 2005. Atunci a fost un moment în care kinema ikon a primit un nou val de oameni. Cu mine a avut domnul George Sabău o discuție la vernisajul expoziției kinema ikon, în Arad; auzise de la Ștefan Tiron de mine, că sunt din Arad și că lucrez cu sunet, și mi-a propus să mă alătur grupului.

Care e rolul tău specific în universul kinema ikon, recent celebrat, la aproape 50 de ani de existență, de Rezidență BRD Scena9? 

Împreună cu Bogdanator (Bogdan Dinu), Ileana Selejan, Alex Halka, Electric Brother, sub atentă îndrumare a lui Călin Man, cu ajutorul Suzanei Dan și a întregii echipe, ne-am ocupat de punerea în scenă, să zicem, a acestui faux jubilee. Expoziția de la Rezidența BRD Scena9 e o retrospectivă a grupului, axată în principal pe cei 49 ani de la primele filme experimentale, dar nu numai, a ce s-a făcut până acum. Asta pentru că fiind în al 49-lea an de existență, probabil că în anul următor se intră într-o nouă etapă. Nu există o formulă standard de colaborare, n-aș putea să-ți descriu…

În ce zone ai simțit ca trebuie sa te duci în timpul live-ului de la Scena9?

Starea pe care încerc să o induc este exact la granița dintre cunoscut și necunoscut, la nivel de percepție, când ți se pare că… găsești locul ăla în care ești atent. Nu mai e vorba despre x difuzoare care îți dictează, sunt multe straturi de sunet, ghemuri de sunet, între care/în care poți să te plimbi, sau doar să stai într-un singur loc. Există un numitor comun: spațiul, dar fiecare e liber sa navigheze ghemul mare în ce direcție vrea, e o stare mai puțin temporal-liniara.

Cum te-ai simțit în contextul (inițiat de Mițos Micleușeanu) de Post-Muzică? Ce înseamnă pentru tine post-(sau meta-) muzică? Eu cred ca te încadrezi, având în vedere experimentele pe care le faci.

Post-muzica e o noțiune interesantă. Ajută la repoziționare, ca experiență puternic senzorială, a ideii de muzică. Dacă rolul întregului spectru de frecvențe (de exemplu) cu care se „modelează” o creație sonoră a fost diminuat de standardizarea formatelor de redare a muzicii, am ajuns să ne raportăm și să numim muzică doar ceea ce se integrează în standardele populare. Înaintea erei înregistrărilor, ceea ce trăiai la un concert nu putea fi repetat; de la dimensiunea încăperii sau numărul de spectatori, totul influența, percepeai vibrațiile cu toată suprafața corpului (octabasul, de exemplu, trebuie să se fi simțit spectaculos) – stare pe care încerc și eu să o redau în performance-uri; sunete pe care doar le simți sau le vezi, care sunt țesute pe o structură geometrică. Post-muzica atrage atenția asupra acestor detalii, poate uitate, poate marginalizate; atrage atenția asupra muzicii ca interdisciplinaritate, muzica mare, să zicem.

Când vine vorba despre despre imersivitatea obținută când combini conținut audio cu video/interactiv (VR, etc) ce preferi? Sunetul sau imaginea? Cum arată alchimia dintre sunetul și video-ul experimentale?

Îmi place ideea de imersivitate, și îmi plac ambele. Tind să cred că poți să faci sunetul prezent doar prin imagine și invers. Deci, fiind atât de similare, trebuie dozate bine când sunt combinate. Alchimia imagine-sunet? E minunată, asta dacă există contextul potrivit, altfel, sunt prea multe povești spuse deodată, mult prea diferit. Se transformă în altceva…

Ce contează mai mult pentru tine: să ai control 100% asupra sunetului sau să improvizezi? Aș merge pe variantă a doua, ca ascultător, dar zi tu mai bine cum vezi lucrurile.

De control nu ai cum să scapi, iar de improvizație nici atât; cred că e un dans între cele două, dar nu unul care să fie ușor definibil.

De exemplu, în experiența ta cu circuit-bending, improvizezi sau chiar știi ce faci când modifici circuite? Mă refer inclusiv la instalația pe care ai dezvoltat-o alături de Maria Balabaș.

Depinde de caz, circuit bending-ul este despre recontextualizare a unor funcții, deci nu ai cum să nu improvizezi. Dacă te referi strict la componenta tehnică, suntem într-o perioadă în care e foarte greu să nu știi ce faci, ai acces la orice schemă tehnică și sute de mii de experimente în orice domeniu încât poți ști parametrii în care te desfășori. Te referi la aparatul de distrus bandă probabil (da!). M-a fascinat întotdeauna posibilitatea alterării informației de pe benzile magnetice audio, video, nu contează, benzi care să fie sensibile la fluctuațiile câmpurilor magnetice: niște sisteme de stocare unde mici modificări ale detaliilor de informație există natural și nu pot fi controlate, o degradare subtilă dar care în perioade foarte lungi duc la alterări ale conținutului. O adaptare naturală a informației, chiar dacă imperceptibilă de multe ori în timpul vieții unui individ, dar cu siguranță vizibilă dacă vorbim de mii de ani. Mi se pare interesant, de exemplu, să lași o casetă video cu informație pe ea depozitată lângă un stâlp de înaltă tensiune timp de 50-100 de ani, după care să recuperezi datele. În instalația cu Maria Balabaș, curatoriată de Daria Ghiu, am încercat să accelerez un astfel de fenomen pe o bandă unde citatul „limitele limbii mele sunt limitele lumii mele” [ar fi trebuit să fie] esența ideii, prezentată într-un turn Babel lingvistic, ca o viziune macro a unui moment trans-lingvistic. O perspectivă mai puțin vizibilă în mod obișnuit, pe care am încercat să o prezentăm exact în momentul în care ilustrația ei acustică este alterată, fizic, ca o uzură fizică accelerată a benzii.

Crezi că muzica experimentală merită, ca experiență, să fie doar performată live, sau trebuie și înregistrată pe un suport material?

Live, dacă poți, întotdeauna live. Înregistrările sunt doar memento, sau arhivă, obiect, fragmentul din materialul înregistrat are valoare-fetish, cum ziceam, ca obiect.

Descrie-mi, te rog, care e setup-ul tău ideal, ca hardware vorbind. Ce ar trebui neapărat să includă? Pe lângă multe microfoane de contact, etc.

Nu am un set-up ideal; îmi plac mult looperele, deși le folosesc prea puțin, în rest, în funcție de nevoie… mă interesează mult ce se întâmplă cu sunetul dincolo de boxe. [Cred că] e mai puțin important cum se generează sunetul, încerc să evit să vorbesc despre gear pentru că nu-mi place când muzică experimentală devine doar gear. E mai puțin important gear-ul, e mai important să știi ce iei cu tine în căutare.

Apropo de căutări, folosești o grămadă de field-recording (în pădurea Baciu de pe lângă Cluj, de exemplu). Modifici mult ce înregistrezi sau folosești materialul brut?

În pădurea Baciu e ambiguu. Materialul e un amestec non linear de material brut și unele [sunete] modificate. Apophenia e materialul de care vorbești, e un material făcut în cadrul Future Sound Residency a celor de la Sambăta Sonoră/semisilent. E un context acustic, am încercat să surprind exact ambiguitatea poveștii, să creez contextul perfect în care să-ți pui întrebări și să dai suficientă informație încât să creezi un cadru, însă fără a prezenta foarte subiectiv și fără a defini acea stare. Pentru că așa este: un amestec de factori care creează un context în care se pot spune anumite povești; povești cu un numitor comun… așadar, materialul respectiv e un amestec de raw material procesat. E plin de subtilități ascunse chirurgical și modularitatea în care e prezentat asigură posibilitatea hyperpersonalizării conținutului.

Te plimbi, în sunetele tale, de la liniște la zgomot care umple complet boxele și urechile. Ba chiar la un concert pe care l-am filmat (Control/2011) ai dat, la sfârșit, tot mixerul în roșu. Care era intenția? Ții mai mult la zgomotul dintre sunete sau la liniștea dintre ele?

Mixerul era în roșu pentru că mixerul e un dispozitiv care răspunde unor norme/sisteme care au limite, atât ca funcție cât și ca obiect fizic (potențiometrul), lucru care mă interesează mai puțin în anumite set-up uri. Așadar, ajunge de multe ori la maxim, imaginează-ți că mixerul e fretless și tu vrei să „pui căpăstru” pe un anumit sunet care în mod normal nu ar trebui să fie acolo, sau care urmează să se piardă din diverse motive (tehnice sau nu). De-aia se întâmplă să ajungă mixerul în roșu. Cât despre zgomotul/liniștea dintre sunete, e vorba despre relația dintre ele: micro-zgomot – macro-liniște.

Ce nu te plictisește, în experimentul sonor, zilele astea, mai ales de când ești membru ki și netul e plin de improv din zona de noise/drone/ambient? Ai trecut prin multe faze, ai folosit inclusiv gândaci sau celebra cutiuță cu șuruburi în performance-urile tale. Ce urmează?

Mă plictisesc rețetele; de cele mai multe ori, dacă intuiesc direcția în care o apucă un album/piesă/act, îmi piere curiozitatea. Apreciez un album bine produs, dar de multe ori e doar atât, e monoton, pană și la modul în care se exprimă fonic, la nivel de cromatică a sunetului, e o lectură ușoară, deși uneori e atât de binevenită. Ce urmează/vreau să se întâmple cât mai curând este un performance/album cu beacons (LOW ENERGY BLUETOOTH), folosind telefoanele oamenilor din sală ca layere de speakere; fiecare reprezentație va fi unică.

Haide să vorbim puțin și despre noise. Crezi că noise-ul mai este punk, cum ziceai acum 8 ani (pentru VeiozaArte)? Ca atitudine, mă refer.

Da, a rămas destul de punk; energia aia a rămas, chiar dacă diluată.

Încotro crezi că se duce scena de noise din România? E mimetică sau dezvoltă arome aparte, specifice? Există, până la urmă, o scenă sau totul e bazat pe întâmplare și improvizație? 

Nu cred că ar trebui să vorbim de o scenă noise în România. Nu cred că scena noise are țară! Sau nu ar trebui să aibă, scena noise e una verticală, nu are naționalitate, nu are granițe! Nu are limitări și nu ar trebui să definească sau să fie definită de niște constructe, poate doar într-un un post-trib (râde). Nu știu dacă aș numi-o întâmplare sau improvizație, cred doar că scena e una organică, e atât de lipsită de ordine încât fiecare parte componentă e importantă la momentul potrivit, moment care poate să fie mai mare sau mai mic. Asta are mai puțină importanță, pentru că e ca o rețea neuronală, care pulsează.

Ce părere ai despre Merzbow, simbolul noise-ului japonez și, probabil, cel mai prolific artist din zonă? E prea mult? Vorbim despre unul din sfârșiturile muzicii?

Merzbow nu e niciodată prea mult, Merzbow doar este, e aproape complet. E interesant de urmărit pentru că e în continuă transformare. Merzbow este acolo; întotdeauna, peste tot.

Ce muzici asculți zilele astea? Ce te inspiră?

Cam orice reușește să-și depășească, să zicem, condiția, pentru că nu găsesc alt cuvânt potrivit acum; îmi plac și chestiile care folosesc structuri pentru a-și spune povestea.

Ce faci în afară de muzică experimentală? Ce îți susține activitatea de zi cu zi?

Video, instalații, asocieri media. Ca job, lucrez în advertising, sunt art director.