De

#learningfrom

In Collaboration with

Expoziții mari cu un conținut bazat pe cercetare aprofundată și un statement construit din voci egale, pe fundalul de suprafață colorată și performativo-depresiv al artei din era post-umană, unde statemente-urile sunt făcute cu un cântec și adesea se topesc în atmosfera filtrată de Instagram. O alegere chibzuită în cazul OFF Biennale, având în vedere suspiciunea cu care era anticipată a doua ediție. După ce lumea artei a interpretat ediția din 2015 ca un strigăt politic spontan și răsunator împotriva regimului fascist din Ungaria contemporană, a doua ediție ar fi putut să devină o încercare eșuată de a reproduce aerul fresh al primei sau, în cel mai bun caz, o poziționare politică supra-determinată care ar fi alienat artiștii și ar fi acordat prea mult credit politicii.

Explozia anterioară de peste 100 de vernisaje în oraș a fost înlocuită cu o selecție atent curatoriată de 40 de proiecte, orchestrate de o echipă de bază și produse în parteneriat cu instituțiile gazdă (majoritatea spații off și galerii private, dar și câteva institute culturale străine). Important este că toate proiectele au fost alese să răspundă la tema din acest an, Gaudiopolis (Orașul Bucuriei), iar echipa de bază co-curata evenimentele. Rezultatul a fost activarea simultană a tuturor spațiilor importante din Budapesta, fapt care a făcut orașul să pară o oază a artei.

În opinia mea, alegerea acestei teme reflectă o evoluție tipică a generației noastre. Semnalul de alarmă inițial, un răspuns direct la injustiție, tras de tineri înfuriați care știu că pot face lumea un loc mai bun, este estompat de retorică și tăieri de buget. Urmează o perioadă de auto-critică și mulți se pierd pe drum. Dar cei care continuă înțeleg că lupta are nevoie de arme noi și o reevaluare a celor vechi, cele care ne-au fost date mai departe de la generația anterioară. OFF încearcă să hrănească mașinile cu bucurie: bucurie văzută ca un nou orizont, recuperarea unei perioade scurte (1945-1947) când Budapesta a fost locul unei republici a copiilor, majoritar evrei, bazată pe egalitate și ajutor pentru membrii care au fost salvați din război, organizată de pastorul luteran anti-nazist și eroul rezistenței Gábor Sztehlo. Desigur, un episod ajustat conform nevoilor curente, în așa fel încât accentul să cadă pe munca de comunitate, indiferent de afilieri cu instituții în care nu mai avem încredere, precum biserica.

Multe din aceste idei coincid cu încercări similare de prin toată lumea, fiecare alegând un trecut și incorporând cele găsite în prezent. Adevărul e că nu prea există bucurie în vreuna din aceste încercări, nici aici în Budapesta: bucuria e mai degrabă un cuvânt codat pentru muncă, cercetare, distanțare de imobilitate și depresie, bucuria ca non-disperare, deci măcar la un pas distanță de critică, deconstruire, de la a fi strivită de propriile arme. Premisa este una care poate fi simțită și în România – doar că, și spun asta cu regret, nu suntem capabili să ne mișcăm și să facem acel pas ce necesită munca colectivă.

Proiectele au ca scop observarea atentă a temei, ceva ce vezi mai rar la evenimente de asemenea anvergură. Și nu mă refer la a observa în sensul în care curatorii răspund unor teme precum viva arte viva cu display-uri luxoase pentru bunuri și mai luxoase. Aici s-a făcut un efort de a face conținutul semnificativ, contracarând astfel presupozițiile neoliberale conform cărora trecutul nu contează sau că suprafața este mesajul. Astfel de presupoziții ne-au otrăvit imaginația și au slăbit puterea artei; ne-au lăsat blazați într-o lume pe care nici nu am alege să o salvăm (vezi cei care neagă încălzirea globală).

Faptul că am luat parte la weekend-ul de deschidere a însemnat că m-am putut întâlni cu toată scena independentă, reunită pentru această ocazie, și pe timpul celor două săptămâni petrecute acolo am avut șansa să cunosc și să discut cu mulți din cei implicați. Eticheta de „anti-bienală” vine cu siguranță de la coregrafia modestă a evenimentului, la care a luat parte scena artistică mică și receptivă, localnici loiali și străini prietenoși – pe scurt, oameni abordabili și nu mulțimea intimidantă și blazată de la bienalele și târgurile globale.

A părut că evenimentul a fost o oportunitate de revenire pentru ungurii care, în ultimii ani, s-au simțit obligați să plece din țară, și care acum s-au întors pentru a-i da o nouă viață. Forecast of a Broken Past este un astfel de proiect, curatoriat de Borbála Soós din Londra, cu artiști străini (printre care și un artist foarte îndrăgit în UK, Andy Holden) alături de staruri locale precum Tamas Kaszás. Expoziția chestionează modul în care putem construi noi comunități: care sunt uneltele pe care le putem alege dintre anarhism, sinceritate/ironie, modernism utopic, umor, cercetare, pop-culture și alte astfel de noțiuni care se întrepătrund, pasate de la generația dinainte. Susținând redescoperirea unei moșteniri valoroase în locul unei rupturi radicale care ar aliena tradiția, această expoziție se aliniază scopului bienalei de a căuta legăturile în locul crăpăturilor. Acest eveniment liniștit și respectuos, pătruns de nemulțumirea față de situația curentă, este reprezentativ pentru poziția evidențiată mai sus.

Câteva teme au fost foarte clar tratate în ansamblul bienalei: munca comunitară, educația alternativă și joaca, critica naționalismului și a miturilor naționale (cu o atenție deosebită față de Tratatul de la Trianon și urmările sale în conștiința contemporană), moștenirea istorică a perioadei naziste și a celui de-al doilea război mondial. Toate temele sunt localizate în trecutul Ungariei, care a fost răscolit cu scopul asumat de a găsi strămoși atractivi, și cu cel implicit de a prezenta lumii o Ungarie mai bună, aliniată așteptărilor lumii (artei) pentru o comunitate liberă, inclusivă și radicală.

Două expoziții de arhivă foarte bune, Somewhere in Europe (Arhiva CEU) și City Theatre (care s-a ținut la patru galerii: Csendes Társ, Kisterem Gallery, Trapéz Gallery și Vintage Gallery), au documentat momentul Gaudiopolis, respectiv performance-urile stradale ale neo-avangardei est-europene. Tot în zona de documentar a fost și cercetarea video a lui Sári Ember despre a doua generație a comunității maghiare din Sao Paolo, prezentând membrii bătrâni în timp ce cântau cântece patriotice învățate în copilărie.

Abordarea mea preferată asupra a ceea ce numim „maghiarism” este Hungarian Trilogy de Szabolcs KissPál, o expoziție-turneu ce inventariază simboluri naționale maghiare și mituri legate de Tratatul de la Trianon și anti-semitism. Expoziția ce conține două filme și un display de muzeu, găzduită la Institutul de Istorie Politică, trece prin ele pentru a înțelege conexiunile și continuitatea: în cele din urmă, naționalismul maghiar apare ca o religie națională. Deși realizată cu umor, lucrarea este foarte întunecată, în comparație cu o abordare paralelă despre moșteniriea Trianonului pentru generația tânără: For me, Trianon… de la Chimera Projects. Cei patru curatori au rugat artiști din țările afectate de acest eveniment să trimită lucrări care ar putea performa înțelegerea istorică pe care o au despre acest subiect, dar și locul pe care îl ocupă în istoriile lor personale. Multe din lucrări au trecut peste implicațiile politice subliniate de cercetarea amplă a lui KissPál, și s-au concentrat în schimb pe modalități personale de a face față acestor evenimente copleșitoare: a sugera în mod ironic că toate părțile sunt la fel de manipulatoare, a le privi ca pe un teren fertil pentru plantarea noilor semințe politice, a lucra zona nostalgică, etc. Este interesant de observat cum un individ poate spera să se confrunte cu istoria: în ciuda retoricii conform căreia totul începe cu noi și că fiecare gest mic contează (vezi, de exemplu, problema reciclării sau a economisirii de energie), putem vedea cum chiar și o colecție de gesturi simple este o nimica toată când luam în considerare nevoia de a înțelege semnificația evenimentelor mari. Pentru a fi eficientă, expoziția despre Trianon trebuie citită în contextul mai larg al bienalei și mai ales împreună cu Hungarian Trilogy. 

*

Problema finanțării pentru acest program extins este una centrală. La prima ediție, bienala a fost organizată în întregime prin voluntariat și toată lumea se aștepta ca acest lucru să se schimbe la ediția din 2017. A lucra pe gratis este periculos – oamenii cred că asta vei face mereu. Faptul că a doua ediție a avut finanțare mică, echipa de bază și artiștii invitați fiind singurii care au fost plătiți, a indignat și a divizat parțial echipa mai mare. Deși o treime din proiecte au fost selectate pe baza unui apel, cu condițiile prezentate în mod clar, acest lucru nu a împiedicat apariția resentimentelor.

Finanțarea de stat a fost ținta principală în 2015 – până în ziua de azi, toate spațiile și toți artiștii implicați în bienală boicotează instituțiile statului, fie prin faptul că nu aplică pentru finanțare, fie prin refuzul de a participa în programul lor. Oricum nu ar primi cine-știe-ce susținere din partea statului. O nouă lege spune că ONG-urile cu finanțare externă (inclusiv organizatorii bienalei) sunt obligați să-și declară statutul: practic, o modalitate de a trece pe lista neagră organizațiile care nu lucrează cu statul. Pe de altă parte, multe galerii primesc susținere de la stat, inclusiv cele care găzduiesc evenimentele OFF. Înainte de a striga „complicitate”, imaginați-vă pentru o secundă scena voastră locală fără finanțare de la stat – ca un exercițiu, mi-am imaginat Bucureștiul fără AFCN: o nenorocire. Singura scenă pe care am cercetat-o până acum unde statul nu are absolut niciun merit în dezvoltarea artistică este Indonezia: soluția găsită de artiști a fost să lucreze în colective auto-finanțate. Nu există o astfel de tradiție în această parte a lumii – m-au amuzat duo-urile artistice (ex-artists collective sau Lőrinc Borsos) care s-au prezentat ca fiind colective, în timp ce în Yogyakarta colectivele încep de la 10 oameni. Exercițiul propus de OFF este complicat și pentru că nu știm cum să facem lucrurile altfel – am fost dintotdeauna indivizi susținuți de un stat puternic pe care l-am fi putut folosi pe post de fundal pentru acțiunile noastre politice și estetice.

În Europa de Est, artiștii ezită să privească dincolo de primul strat de probleme – corupția, lipsa fondurilor, suportul discreționar, numirea politică etc. – și să acuze problemele fundamentale ale unui sistem neoliberal, strâns legat în această parte a lunii de auto-colonizare și colonizare târzie. Pe deasupra, artiștii maghiari trăiesc sub stresul acut al fascismului crescând, ceva extrem de problematic la nivel cotidian, chiar intim. Problemele economice și ideologice sunt imediat conectate și subsumate sub figura partidului – iar artiștilor, atunci când nu sunt striviți sub greutatea de a avea de-a face cu acest inamic puternic și viclean, le mai rămâne să atace cu arme slabe, ce pot zgâria suprafața, dar foarte rar ajung la inimă. Se pare că, în asemenea momente de restriște, nu mai putem fi pretențioși când vine vorba de prieteni – astfel, bienala a fost criticată pentru că s-a aliat cu sectorul privat (adică comercial), punând sub semnul întrebării însăși ideea de eveniment independent. Practic, independența se traduce ca independență față de stat (controlat de Fidesz), eliminând astfel problema de bază, anume ideologia neoliberală dusă la extrema fascistă contemporană, populism și intoleranța partidului conducător. Statul este la fel de neoliberal ca patronii privați ai galeriilor din cadrul bienalei, cele două sunt, în cele din urmă, în aceeași tabără – tabăra ierarhiei, a hegemoniei și, în principiu, a tuturor pozițiilor cărora conținutul bienalei li se opune.

Cu toate acestea, nu voi spune că acest lucru invalidează întreaga bienală, mai ales când, după o analiză a conținutului, pot vedea că aceste probleme au fost dezbătute până la capăt, iar alianțele s-au făcut cu mare atenție. Nimeni nu poate face față singur neoliberalismului și să câștige – și îmi displac cei care stau pe margine și critică, fără să riște să facă greșeli, greșeli care uneori par că invalidează însăși lupta. OFF a încercat să lupte atât împotriva conținutului, cât și a metodelor sistemului politic actual, și s-a descurcat destul de bine în ambele cazuri. Bineînțeles, acum întreaga echipă este epuizată, își reevaluează prioritățile, declară că dacă situația nu se schimbă, nu va mai face asta și peste doi ani, și tot așa. Totuși, aș spune că scopul principal al bienalei este să continue cu a treia ediție – mai mult, această ediție ar trebui să adreseze mai ales ceea ce nu a abordat la a doua (care deja a adresat mult mai mult decât prima): formele regionale de neoliberalism, ceea ce le-ar permite să privească situația din Ungaria mai puțin ca pe o dramă locală și mai mult ca o manifestare a politicilor globale pe terenul pregătit de tranziție, fragmentare, izolare etc.

În acest sens, cred că profesioniștii din artă din țările vecine ar trebui să răspundă apelului implicit propus de organizatorii bienalei și să redirecționeze proiecte, finanțare și resurse umane către următoarea ediție. OFF teoretizează și decretă bunurile comune, dar doar în cadrul culturii izolate a Ungariei. Faptul că nu au putut să anticipeze toată critica și impactul demonstrează că premisele lor au fost corecte: fragmentarea este poziția greșită în fața neoliberalismului, e nevoie să faci parte dintr-o misiune colectivă pentru a căpăta o voce. Trecând de la nivel local la nivel regional, putem spune că o cooperare regională în vederea următoarei ediții a OFF Biennale ar transforma vocile discrete în mesaje clare, ar ridica moralul organizatorilor și ar avea impact și asupra jucătorilor regionali. În cadrul primei mele călătorii în Asia de Sud-Est anul acesta, am înțeles un lucru important: o regiune, chiar dacă este un construct (colonial), este o configurație puternică pe plan global. Europa de Est nu este un construct ce trebuie creat, el se află aici de foarte multă vreme, fie că ne place sau nu. În loc să-i dezbatem granițele relative, ar trebui să începem să îl folosim în propria noastră manieră și pentru binele nostru. O cooperare transnațională pentru a treia ediție a bienalei OFF ar fi un test interesant, poate chiar important, un pas dincolo de propria auto-colonizare și o încercare de a construi noi unelte pentru structurarea lumii noastre.

Pe viitor, ar fi ideal ca această mișcare să îi facă pe cei de la OFF conștienți de faptul că întrebările pe care le pun nu sunt doar întrebări strict legate de artă – din contră, sunt întrebările întregii societăți. Astfel, artiștii, curatorii și organizatorii OFF ar trebui să se alieze mai puțin cu proprietarii și finanțatorii privilegiați, care pot facilita display-uri materiale dar cu care cooperarea simbolică și politică nu afectează impasul din prezent, și mai mult cu alte grupuri care suferă din cauza dominației de orice fel, de stat sau privată. Fascismul ne face să uităm cine sunt cei ce suferă și divizează comunitățile care nu mai folosesc același vocabular pentru a-și exprima suferința, le întoarce unele împotriva celorlalte așa încât adevăratul opresor rămâne ascuns. Lumea artei este o așchie din comunitate, o entitate separată de restul ce își exprimă furia față de guvern și cei care l-au adus la putere, uitând altfel că are rolul de a fi unul din straturile comunității însărcinat cu crearea imaginarului de rezistență.

 

OFF-Biennale Budapest are loc în perioada 29 septembrie – 5 noiembrie 2017.

 

Aș dori să mulțumesc tuturor celor care au discutat ideile din acest eseu cu mine: Gergely Nagy, Barnabas Bencsik, Flóra Gadó, Júliusz Huth, Martyna Nowicka, Piotr Sikora, Csaba Nemes, Ion Dumitrescu. Mulțumiri speciale lui G. M. Tamás.

Rezidența din Budapesta este parte din proiectul East Art Mags și a fost posibilă cu sprijinul AFCN și al ICR Budapesta.

POSTAT DE

Cristina Bogdan

Născută și crescută la București, educată la Paris, înrăită la Londra. E redactor online la Revista ARTA și conduce ODD, o platformă curatorială și educațională în București....

www.oddweb.org

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *