De

Space is not the final frontier

Fondat în 2011 de artista Alexandra Croitoru și curatoarea Magda Radu, Salonul de Proiecte s-a dezvoltat în ultimii ani drept una dintre cele mai reprezentative instituții de cultură contemporană din țară. În vara anului 2016 Salonul de Proiecte a ieșit de sub umbrela MNAC, sub care a funcționat în primii ani de activitate. După relocare am discutat cu fondatoarele Salonului despre istoria, problemele și planurile acestui proiect.

 

Valentina Iancu: Povestiți-mi puțin despre istoria Salonului. În ce context a apărut Salonul de Proiecte și ce v-ați propus inițial?

Alexandra Croitoru: Ideea Salonului s-a născut într-un context mai mult decât informal, în 2010. După petrecerea de Crăciun a departamentului Foto-Video de la UNArte, am mers la Controlul din pasajul Victoria și am ajuns inevitabil să discutăm despre problemele pe care le au artiștii tineri, despre deprimarea și lipsa de perspective care urmează după absolvire. Mă refer aici la lipsa perspectivelor logistice și financiare care ne-a afectat pe mulți dintre cei care am studiat la Arte, în momentul în care am terminat facultatea. Nu mai știu cum s-a ajuns la concluzia că dacă se poate face ceva în această privință, noi două împreună avem o șansă. Amândoua predam la UNArte, iar Magda lucra deja la MNAC. A fost un fel de ‘New Year’s resolution’. Așa că anul următor ne-am mobilizat și i-am propus domnului Oroveanu, directorul muzeului la acea vreme, un program expozițional gândit pentru un an în spațiul de la etajul doi al Anexei din Moșilor. Încă de la început, ideea a fost să producem lucrări noi, să colaborăm cu artiști la începutul carierei și să încurajăm un dialog inter-generațional.

 

V.I. Care a fost relația cu MNAC-ul și în ce măsură faptul că ați funcționat în acest cadru instituțional v-a condiționat/influențat practica?

A.C. Aici trebuie nuanțat un pic. După cum știm cu toții, în România, de cele mai multe ori instituția este definită de persoana care o conduce, strategiile instituționale pe termen lung nu prea există. Câteodată acest lucru e în avantajul tău, alteori nu. Doar birocrația supraviețuiește tuturor mandatelor. În cazul nostru, am avut noroc că domnul Oroveanu a înțeles ce vrem să facem, ne-a încurajat și ne-a susținut de la început până la sfârșit. Lucrurile au continuat natural: noi propuneam anual programul si bugetul necesar pentru implementarea lui. Nu ni s-a întâmplat niciodată să ni se refuze un proiect, singurele discuții erau legate de finanțe. Dar bugetele noastre erau mici fața de cele de la Casa Poporului, iar noi am lucrat mereu cu convingerea că banii trebuie cheltuiți inteligent și responsabil, că trebuie facut ceva constructiv cu banii publici.

 

V.I. Salonul a consacrat în București practica (democratică) a Open Call-ului. În această paradigmă cum s-a desfășurat procesul de selecție? Care sunt criteriile pe care le-ați propus echipelor de jurizare?

Magda Radu: Și noi ne gândeam de curând că poate am contribuit într-un fel la această răspândire (care atins deja niște cote alarmante la noi) a practicilor de tip open-call. Chiar și muzeele adoptă un astfel de model, ceea ce după părerea mea ridică multiple probleme. Însă noi am ales acest model pentru că la vremea respectivă (în 2011, când a debutat Salonul) nu existau astfel de inițiative, iar artiștii din generațiile tinere erau lipsiți de mijloace financiare și instituționale pentru a-și concretiza proiectele. Ceea ce am dorit, în plus, a fost să nu ne erijăm noi în selectori ai propunerilor, ci să atribuim această sarcină unor artiști, locali și internaționali, încercând în felul acesta să estompăm granița dintre artist și curator. Însă rolul nostru a rămas esențial în această antrepriză pentru că am urmărit și contribuit pas cu pas la materializarea fiecărui proiect artistic în parte, pentru a nu mai vorbi de decizii privind amplasarea lucrărilor în spațiu, redactarea textelor explicative șamd. Privind retrospectiv, îmi dau seama că dimensiunea curatorială a fost totuși prezentă, însă mai degrabă în înțelegerea ei „soft”, de acompaniere discretă a artistului în procesul de realizare a lucrării, înțelegând așadar rolul curatorului ca fiind acela de partener al artistului și nu acționând ca o entitate prescriptivă care să construiască un cadru rigid de selecție și expunere a unei lucrări. Chiar și atunci când am invitat artiști să producă lucrări (în afara open-call-urilor) a existat mereu această disponibilitate de lăsa ca lucrurile să se întâmple (într-un mod controlat, desigur), tocmai pentru a nu închide acel spațiu al posibilităților prin care o idee poate să se dezvolte în moduri imprevizibile. Dar răspunderea în ceea ce privește instalarea unei lucrări este în mare măsură a ta, în calitate de curator, și am căutat întotdeauna să identificăm cele mai bune soluții pentru ca o lucrare să stea bine în spațiu și să comunice inteligibil cu celelalte lucrări.

Dacă a existat un criteriu în ceea ce privește alegerea selectorilor, a fost acela ca ei să aibă disponibilitatea de a urmări și analiza practica altor artiști, căci artiștii dispun uneori de resorturi nebănuite în a reacționa la propunerile altor colegi mai tineri, fiind capabili de o receptare proaspătă și mai puțin filtrată prin prisma unor convenții instituționale. Ne-a plăcut să identificăm în fiecare caz în parte dimensiunea subiectivă, chiar idiosincratică, care a dictat selecția, fără ca noi să ne asumăm vreun rol în negocierea „listelor” de nume care ne-au fost livrate. Și ne dădeam seama pe parcurs că, deși nu fuseseră impuse criterii clare de selecție, expoziții se configurau cu o oarecare coerență, putându-se citi de multe ori legături și „conversații” între lucrări.

 

V.I. Expoziția Space Is Not the Final Frontier cuprinde proiecte artistice selectate tot în urma unui Open Call. Spuneți-mi vă rog mai multe despre acest proiect.

 A.C. Expoziția Space Is Not the Final Frontier a fost importantă pentru programul nostru din două puncte de vedere. Ea a deschis spațiul cel nou de la Universul și în același timp a închis seria de Open Call-uri anuale pe care le-am derulat timp de 5 ani. Nu renunțăm la susținerea artiștilor tineri, însă pe viitor o vom face ‘by invitation’, iar la toamna vom lansa o publicație care va prezenta toate cele peste 60 de proiecte noi pe care le-am produs ca urmare a Open Call-urilor. Selecția pentru expoziția despre care vorbim a fost facută de Nedko Solakov și cuprinde proiecte de Luminița Apostu, Maria Baroncea și Allison Peacock, Lucian Bran, Larisa David, Ivana Mladenovic și Ioana Păun. Ne-am bucurat că majoritatea celor selectați, ca și în expozițiile trecute, lucrează la intersecția dintre ‘discipline’ (artă + istoria și teoria artei / performance / film / teatru). Unele lucrări erau deja începute, pentru expoziție fiind doar finalizate sau produse noi episoade, altele au fost concepute special pentru această ocazie. Proiectul care a marcat pentru mine cel mai bine momentul în care ne aflăm este cel al Luminiței Apostu, scrisoarea prin care ea ne îndeamnă să ne gândim la timpul care trece peste noi făcând artă (și expoziții, în cazul nostru). Când am început Salonul am știut că va fi un consum mare de timp, nervi și energie, dar daca e să tragem o linie, acum după 5 ani de activitate, putem zice că macar timpul nu a trecut peste noi degeaba 🙂

 

V.I. Proiectele Salonului  au acoperit în general practici artistice ancorate în social, acei artiști care de multe ori nu-și găsesc locul în galerii comerciale.  Este un statement asumat al spațiului? 

A.C. Interesul nostru pentru practicile care pun în discuție problematici sociale este unul cu siguranță asumat de la început. Mai mult, interesul acesta nu a însemnat doar prezentarea unor lucrări deja existente, ci producția de noi proiecte. Asta nu înseamna ca nu am lucrat și cu artiști care sunt prezenți și pe scena galeriilor comerciale, dacă proiectele lor ni s-au părut interesante. Cred că suntem destul de nuanțate pentru a înțelege că în România nu există de fapt o diviziune atât de clară între piață și zona non-profit. Piața e aproape inexistentă, iar o bună parte din galeriile comerciale organizează expoziții bune, de multe ori fără miză (sau rezultat) comercial.

 

V.I. Ce s-a întâmplat cu lucrările pe care le-ați produs? Sunt în colecția muzeului? Au circulat și în alte expoziții?

M.R. Lucrările pe care le-am produs aparțin artiștilor și din păcate nu am reușit să facem conexiunea între acest efort de producție și colecția muzeului, așa cum ar fi fost poate benefic pentru toate părțile implicate. Am inițiat mai multe discuții în acest sens cu directorii care s-au succedat la MNAC în ultimii cinci ani, însă nu am ajuns la nicio concluzie. Adevărul este că există diverse impedimente de ordin administrativ, neexistând un cadru legal clar prin care acest lucru să fie posibil fără fel de fel de artificii juridice. Ar fi nevoie de multa voință instituțională, iar noi nu am manevrat niciodată pârghii la eșalonul superior al structurii instituționale. Însă din fericire lucrările au viața lor și multe au fost prezentate și în alte contexte. O instalație a Iuliei Toma, produsă de noi, a fost arătată de pildă la Bienala de la Viena în 2015 și în același an alte lucrări generate de Salon au fost preluate la bienala Art Encounters din Timișoara (un film al Ivanei Mladenovic și un video al Ancăi Munteanu Rimnic). Mai sunt apoi proiecte cu un remarcabil traseu internațional, cum e instalația Ancăi Benera și a lui Arnold Estefan, Principiul echitabilității (2012), inclusă în diverse expoziții solo sau de grup, printre care și Bienala de la Istanbul din 2013; sau „biblioteca-arhivă” de băuturi alcoolice colecționate de pe teritoriul României de artista Banu Cennetoglu din Istanbul, arhivă care a circulat de asemenea prin mai multe expoziții, cum sunt personala ei de la Bonner Kunstverein de anul trecut sau Trienala de Sculptură de la Fellbach din Germania (2016).

 

V.I. De ce v-ați rupt de MNAC? Cum v-a afectat această ruptură? 

A.C. Bugetul muzeului devenea în fiecare an din ce în ce mai mic, așa că la un moment dat am fost nevoiți să ne facem o asociație prin care începusem să atragem fonduri și din alte părți. Privind retrospectiv, ăsta a fost probabil primul pas către a activa independent, cordonul ombilical care ne lega de muzeu era de fapt unul în mare parte financiar. În plus, la MNAC a fost o perioadă de interimate care ne-au destabilizat un pic din punct de vedere organizatoric și ne-au facut să contemplam viitorul cu o oarecare doză de îngrijorare. Dar chiar și așa, nu am fost pregătite pentru ostilitatea noului management față de programul nostru și nici pentru planurile de reconvertire a clădirii Anexei într-un hub creativ unde arta contemporană (așa cum o ințelegem noi) nu mai avea ce căuta. În acest context, am refuzat oferta muzeului de a ne reloca într-un spațiu din Casa Poporului, ofertă care implica și schimbări majore de program, și am decis să încercăm să funcționăm independent. A fost o perioadă dificilă pentru noi, mai ales că aveam proiecte începute și planificate a se desfășura la Anexă. Din vara anului trecut am funcționat în regim nomad și am reușit să ne finalizăm toate proiectele în parteneriat cu alte instituții ca Fundația Art Encounters, Institutul Francez, tranzit.ro/ București sau UNArte.

 

V.I. Cum funcționați acum? V-ați schimbat principiile de lucru? Ce pregătiți pentru toamnă?

M.R.: Nu ne-am schimbat principiile de lucru. Ele au rămas aceleași, în sensul în care comunicarea dintre noi este esențială în tot ceea ce facem. Doar că ne-am dezvoltat și o latură „antreprenorială”. Trebuie să ne gândim continuu la strângerea/accesarea de fonduri concomitent cu programul pe care vrem să îl construim. E o presiune în plus, paralizantă uneori, însă și satisfacția poate fi mai mare. Suntem foarte bucuroși că am reușit să acoperim programul nostru din toamnă-iarnă câștigând finanțări acordate de AFCN și ARCUB. Acum lucrăm la o expoziție de grup a cărei curatoare este Alina Șerban – Uzina de fapte și alte povestiri (nemărturisite), iar în luna noiembrie va fi vernisată expoziția duo-ului Mona Vătămanu și Florin Tudor. În conexiune cu acest program expozițional care gravitează în jurul relației dintre artă și arhitectură organizăm și un workshop cu studenți de la UNArte în care încercăm să analizăm dintr-o perspectivă critică câteva monumente de for public din București. Rezultatele vor fi prezentate în cadrul unei prezentări publice și a unei expoziții de scurtă durată.

A.C. Expoziția Uzina de fapte și alte povestiri (nemărturisite) se va deschide pe 21 septembrie și a fost concepută de Alina Șerban pornind de la textul lui Dzinga Vertov din 1926 The Factory of Facts și de la studiile urbanistice și sociologice dedicate centrelor civice din România anilor 1960–1980. În paralel cu o cercetare istorică vor fi prezentate lucrări noi, produse special pentru această ocazie de studioBASAR, Matei Bejenaru și Nicu Ilfoveanu, iar Șerban Savu va instala în spațiul expozițional un mozaic realizat în spiritul practicii sale din domeniul picturii. În viziunea Alinei Șerban, „în economia expoziției, întâmplările, experiențele subiective, imaginile sau obiectele de arhitectură devin stimuli pentru o reflecție mai amplă asupra vieții orașului, asupra contestărilor și transformărilor suferite de spațiul cotidian, asupra istoriilor nespuse și neștiute”. În luna octombrie vor fi programate și o serie de prezentări susținute de arhitectii Irina Tulbure, Lara Popa-Florea și Alex Răuță, ele contribuind la latura discursivă a cercetării ce se va reflecta în viitor și într-un format de publicație.

 

V.I. Continuați deci și activitățile teoretice (talk-uri, conferințe, publicații). Puteți detalia puțin proiectele pe care le-ați organizat până acum în această direcție?

M.R. Eu tind să gândesc orice construcție instituțională în funcție de necesitățile și lipsurile care există într-un context anume. Și mi-am dat seama că discursul despre arta contemporană este insuficient prezent în București. Mi-a fost mereu teamă ca grija pentru relevanța locală a ceea ce facem noi să nu cadă în provincialism, nu doar în sensul a ceea ce programăm, ci și ca predispoziție, ca stare, a climatului în care activăm și pe care îl modelăm la rândul nostru, măcar într-o anumită măsură. De aici și ideea de a propune aceste programe intensive de discuții, cu câte un invitat pe săptămână, pe care le-am intitulat La seral. Deja am organizat două ediții, în toamna lui 2014 și primăvara lui 2016, ultima derulându-se în parteneriat cu Universitatea Națională din București. Al doilea Seral a avut ca temă „curatoriatul între educație și construcție instituțională”, formulă ce sintetizează și preocupările mele profesionale din acest moment. M-a interesat să aflu la rândul meu la ce tactici de supraviețuire recurg alți curatori care operează în contexte marcate de dificultăți de ordin politic, economic și nu în ultimul rând cultural. Căci problemele cu care se confruntă instituțiile de artă contemporană – care nu sunt complet instrumentalizate de politici culturale restrictive sau subordonate regulilor pieței – pot fi întâlnite peste tot în lume. Tocmai de aceea, într-un mod mai mult sau mai puțin conștient, ne-am raliat acelor tipuri de instituții care privesc arta contemporană ca pe un teritoriu perpetuu deschis, trans-disciplinar, în care e posibil să îți imaginezi și să creezi lucruri care nu pot exista în altă parte.

 

V.I. Ca independent se pune (cred) mai acut problema relației dintre artă și capital. Cum vedeți această relație

M.R. Nu neg că așa stau lucrurile. E un pariu ca Salonul să reziste pe termen lung, combinând sursele de finanțare publice cu cele private. Cred că e important ca pe o scenă de artă să existe cât mai mulți actori din zona non-profit care să contrabalanseze influența crescândă a inițiativelor comerciale ce propagă în mod agresiv un discurs grosier despre arta contemporană. Există și galerii cu un program foarte bun, însă avem nevoie de instituții durabile care să nu privească arta ca pe un produs de entertainment, bun de scos la lumină și înghesuit în cadrul unor evenimente festivaliere. În ceea ce privește traiectoria noastră, mizez și pe solidaritatea existentă în cadrul comunității artistice. Sprijinul din partea unor actori importanți ai scenei de artă locale a fost decisiv pentru continuarea acestui program.

 

Toate imaginile: expoziții la Salonul de Proiecte, 2008-2016, credite foto Ștefan Sava.

 

 

Drept la replică din 27 septembrie 2016: Muzeul Național de Artă Contemporană – MNAC București, este nevoit să reacționeze la trei afirmații din interviul Space is not the final frontier, publicat de Revista ARTA online.

  1. În acel material, Alexandra Croitoru afirmă că MNAC a fost „ostil” față de programul Salonului. Afirmația e falsă în contextul în care MNAC a sprijinit necondiționat Salonul din 2011 până la mijlocul lui 2015, făcând și după acea dată eforturi pentru a-l păstra în programele sale.
  2. Croitoru afirmă în continuare că oferta făcută Salonului de către MNAC pentru relocarea în sediul acestuia din palatul Parlamentului implica „schimbări majore de program”. MNAC nu a intervenit nici o dată în deciziile de conținut și în formatele de lucru ale Salonului.
  3. Croitoru sugerează că Salonul a fost scos din fostul său sediu datorită deciziei MNAC de a-l transforma într-un „hub creativ”. Fals din nou: sediul MNAC din Calea Moșilor 62-70 a fost închis datorită suspiciunilor privind siguranța clădirii. Aceste suspiciuni au fost confirmate de expertiza care a încadrat clădirea în clasa de risc seismic maxim.

Salonul de Proiecte și-a încheiat activitățile la MNAC din propria voință, refuzând oferta unui nou sediu și refuzând propunerea încheierii unui parteneriat. MNAC a comunicat în mod transparent fiecare pas al acestei separări. Apariția la mai bine de un an după a unor interpretări tendențioase ale evenimentelor nu e doar regretabilă dar și nefericită, alimentând în mod inutil polarizarea pentru care scena artistică din București și-a câștigat deja o discutabilă reputație.

POSTAT DE

Valentina Iancu

Valentina Iancu este istoric de artă și curator. Lucrează la Muzeul Național de Artă al României. Cercetează aspecte ale modernismului românesc în relație cu politicul, suprarealismul în Eu...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *