De

Teatrul nomad își păstrează tradiția în Franța

Familia Hognon traversează drumurile din sud-vestul Franței de mai bine de treizeci de ani, punând în scenă piese care explorează identitatea lor nomadă de Tsigane – „Tsigane”, în contextul francez, fiind un cuvânt pozitiv folosit în general pentru a cuprinde cele trei subgrupuri de romi ale țării: Sintis/Manouches, Romi din Europa de Est și Kalés/Gitans. Familia dă viața unei tradiții ancestrale, care a fost pierdută: trupe de animatori itineranți care aduc artă și comunicare interculturală în zonele rurale.

*

„Pentru noi, a fi nomazi înseamnă mai mult decât a conduce caravana dintr-un sat în altul. Este, de asemenea, un nomadism spiritual și intelectual”, spune Marcel Hognon. „Scriind piese, explorez la nesfârșit acest nomadism al nostru, pentru a putea fi transmis la următoarea generație.” La fel ca tatăl său și tatăl tatălui său, Hognon s-a născut într-o caravană lângă un râu. Strămoșii săi sunt membri ai uneia dintre cele mai vechi familii nomade Sintis/Manouches din Franța, care lucrau la forjarea fierului și la împletirea coșurilor. Tatăl său a fost un interpret de stradă care și-a învățat copiii întru arta de a performa.

Hognon a început ca muzician, devenind ulterior artist vizual și apoi dramaturg și actor. Acum treizeci de ani, el și soția sa Anastasia, o Tsigane din Grecia, au fondat Djungalo Teatro, care înseamnă „teatrul răufăcătorilor” (făcând referire la „Ilustre Théâtre” al lui Molière) în Romani. Au început prin a realiza spectacole de marionete, apoi piesele pe care Hognon le scria. Cu carvana drept fundal sau sub un cort de circ, cuplul făcea spectacol cu cei doi copii mai mici, Alexis și Tatiana. Familia a format, de asemenea, un grup de muzică, Sinthan Tchavé (copiii din țara Sind), care își cântă melodii „boeme”. Piesele și melodiile lor transportă publicul într-o călătorie prin cultura și tradițiile Tsigane.

 

Teatrul ca modalitate de a-ți spune propria poveste

Hognon ne spune că aproximativ două-trei sute de familii Tsigane călătoreau prinFranța, realizând spectacole de dans sau producții de muzică sau teatru. „Toată acea artă a dispărut atunci când Tsiganes au fost trimiși în lagărele de concentrare în cel de-al Doilea Război Mondial”, spune el, „dar și, iar acest lucru este mai puțin cunoscut, în timpul Primului Război Mondial.” El aduce în discuție acest moment din istorie în piesa sa L’être bohème (Ființa boemă), care explorează originile urii față de poporul său.

Deoarece Tsiganes au o tradiție orală, este greu de găsit arhive scrise ale spectacolelor lor. Majoritatea dovezilor istorice pentru acestea provin din lucrări din afară, care perpetuează stereotipurile ce variază de la fascinație la repulsie. În literatura franceză a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Tsiganes sunt văzuți ca răpitori, ghicitori sau boemii fantastici – nomazi care fug în libertate. Autorul Blaise Cendrars a încercat totuși să documenteze realitatea în autobiografia sa poetică, menționându-l pe prietenul său Tsigane Sawo. „Era anul 1916, tocmai mă întorsesem din front. Am urmat caravanele teatrului călător”, a scris el în cartea sa L’Homme foudroyé. „Prietenul meu Sawo [ne-a însoțit] parțial, dar fără plăcere; el iubea doar străzile Parisului și viața în caravane.”

Hognon este convins că literatura dramatică a existat deja în arta strămoșilor săi. „Această cunoaștere transmisă din generație în generație nu apare din senin. Nu-mi pot imagina că dorința de a se afirma ca Tsiganes le-a fost străină.” Deci, ei trebuie să-și fi scris propria lor poveste. Acesta este unul dintre motivele pentru care Hognon scrie și publică piesele sale de teatru – pentru a lăsa în urmă ceva în scris despre căutările identității sale și a familiei sale. „Astăzi, avem acest instrument fantastic numit internet care ne permite să conservăm, ceva la care nu au avut acces strămoșii mei”, adaugă dramaturgul.

 

Jumătate Hibrid și Jumătate Lecție — Originalitatea Creației Nomade

Autorul Stéphane Labarrière descrie două tipuri de nomadism în cartea sa despre spectacolul itinerant, Spectacle vivant à l’épreuve de l’itinérance: artiști nomazi și artiști mobil-sedentari. El le aduce pe acestea la numitorul comun structif, care studiază influența vieții de zi cu zi, inclusiv aspecte economice și materiale, asupra actului de a performa. „Abordarea este diferită. Persoana mobil-sedentară este mobilă doar în timpul spectacolului”, explică el „dar ce cel mai important lucru pentru artistul nomad este să fie nomad. Deci, acest lucru are un efect asupra procesului creativ, deoarece viața de zi cu zi face parte din acest proces.”

Acesta este motivul pentru care componenta familiei este atât de importantă pentru artistul nomad. Hognon scrie piesele pentru Djungalo Teatro, dar le scrie ținând cont de membrii familiei sale. Toți repetă și joacă împreună. Iar învățarea are loc prin imersiune: copiii învață la locul de muncă, iar spectacolul face parte din acea învățare și invers. Același lucru este valabil și pentru Cirque Romanès, un circ Tsigane din Paris. Copiii joacă rolurile, chiar dacă nu sunt considerați a fi actori profesioniști. Felul în care joacă face parte din pregătirea lor, iar spectacolul se schimbă odată cu evoluția lor. După cum îl descrie Labarrière:

„Acest lucru face ca arta nomadă să fie originală. Dacă ești un artist mobil-sedentar, vei crea cel mai probabil un spectacol de la zero. Dacă ești nomad, vei vedea o continuitate și chiar și cu spectacole noi, este vizibil ce a fost transmis de la o generație la alta.”

Hibridizarea formelor artistice face parte și din arta nomadă. Chiar dacă această polenizare încrucișată nu este specifică artistului itinerant, este parte a identității sale artistice. De exemplu, Hognon este chitarist, artist vizual, dramaturg și actor. Soția sa face costume și cântă la tamburin, în timp ce copiii lor cântă la vioară și clarinet. Vara viitoare, vor sta trei zile în fiecare sat pentru a pune în scenă Odyssée Bohème: Chant III (Odisee Boemă: Cântec III), un spectacol în trei acte despre viața de zi cu zi a unei familii nomade Tsigane din Franța. Prima parte este, în mare. dramatică, a doua este atât dramatică cât și muzicală, iar ultima este doar muzicală. „Fac distincții între formele de artă, dar nu separ genurile”, explică Hognon.

„Oamenii invizibili” ai teatrului francez

Din păcate, această dorință de a explora tradițiile și artele Tsiganes intră în conflict cu instituțiile franceze, care deseori nu doresc să îmbrățișeze afirmarea unei identități Tsigane nomade. Constituția franceză definește republica drept „indivizibilă”, ceea ce înseamnă că nu recunoaște minoritățile regionale și etnice. Acest lucru se traduce printr-o supraveghere sporită a acestor minorități atunci când acestea încearcă să-și redobândească identitatea culturală. Vara trecută, poliția franceză a întrerupt un spectacol Djungalo Teatro pentru a verifica documentele. Hognon a făcut o poză și a trimis o cerere oficială ONU pentru protejarea populației Tsigane din Franța.

Actul fizic de a fi nomad este de asemenea împiedicat, deoarece Tsiganes trebuie să obțină autorizația municipală pentru a-și parca vehiculele. În această iarnă, familia Hognon și-a amenajat caravana între Bordeaux și La Rochelle pentru a lucra la piesele de teatru pe care le vor prezenta vara viitoare. Dar acesta este și momentul în care trebuie să solicite permisele de parcare. „Este nevoie de mult timp”, spune Hognon. „Înainte, făceam câte un spectacol pe noapte în fiecare oraș, dar trebuia să completăm două sute de cereri. Faptul că stăm câte trei zile ne-a permis să reducem cererile.” Totuși, familia trebuie să completeze peste douăzeci de cereri doar pentru a obține o autorizație.

Tsiganes au ajuns în Franța în secolul al XV-lea ca nomazi. În timp, au devenit mai sedentari, uneori cu forța. Câteva sute de familii erau încă nomade înainte de cele două războaie mondiale, dar majoritatea au fost trimise în lagărele de exterminare sau făcute sedentare în anii ’50. Astăzi, familii precum Hognonii își continuă tradiția nomadă. Codul administrativ îi definește drept „călători”, care include Tsiganes și alte tipuri de lucrători de carnaval ambulant și comercianți itineranți. În 1969, a fost creat un permis de călătorie pentru cei care nu erau sedentari. Deși erau francezi, ei trebuiau să raporteze la secția de poliție în mod regulat. Permisul nu a fost abrogat până în 2016, când a fost judecat neconstituțional, deoarece împiedica libertatea de mișcare.

Cu toate acestea, nomazi continuă să fie stigmatizați. „Suntem întotdeauna hătuiți. Nu primim niciun fel de asistență, nu niciun fel de favoare”, obiectează Hognon. În anii 90, a fondat Mouvement Intellectuel Tsigane (Mișcarea Intelectuală Tsigane) și Comité International de Réflexion Tsigane (Comitetul Internațional pentru Considerații Tsigane) alături de alți artiști romi. „Am funcționat bine timp de o duzină de ani, iar apoi totul s-a destrămat în 2010 sub politica represivă a președintelui Sarkozy împotriva romilor și Tsiganes. Reprimarea continuă și astăzi, dar publicul larg nu o vede”, adaugă el.

În timpul cercetărilor, Labarrière a observat cum acești artiști nomazi au devenit invizibili. Când a dorit să-și scrie teza despre teatrul itinerant, oficialii universității și șefii instituțiilor care susțin artele i-au spus: „Nu știm despre ei. Nu există.” Cu toate acestea, artiștii nomazi există, de fapt. Trebuie doar să se organizeze singuri, în afara sistemelor de subvenții și festivaluri. În timp ce Djungalo Teatro a reușit să obțină fonduri de creație, ei nu se pot baza doar pe acest ajutor, pentru că „poți aștepta chiar și luni înainte să le primești și, uneori, aplicațiile noastre se pierd”, se plânge Hognon. Iar compania nu deține statutul de „interpreți ocazionali”, deoarece nu au acumulat suficiente ore în acest sens. Înainte de a pleca la drum în martie, familia se susține din concerte, vânzări de sculpturi și bani economisiți în timpul verii. Alți artiști lucrează fac tot felul de joburi ca să trăiască.

Astăzi, referințe la nomadism pot fi văzute peste tot, de exemplu nomazii digitali și stilul de viață boem. Oamenii sunt fascinați de nomazi, dar adevărații nomazi sunt pe cale de dispariție. Labarrière descrie această ambivalență: „Imaginea nomadului a fost preluată de departamentele de marketing. Vedem nomazi în filme, în emisiuni, lăudăm stilul de viață nomad în reviste, dar îi respingem pe cei care doresc cu adevărat să trăiască în calitate de itineranți.”

 

Un teatru itinerant care promovează dialogul intercultural

În ciuda negării, teatrul nomad a fost întotdeauna o parte a scenei artistice franceze. În secolul al XVII-lea, Molière, ca majoritatea actorilor epocii, a început să joace într-o trupă călătoare. De asemenea, a petrecut timp cu Tsiganes în timpul rătăcirii sale și a avut „egipteni” (cuvântul folosit înainte de „țigan” pentru a descrie romii în Franța, deoarece oamenii credeau că provin din Egipt) în piesele sale. Până în anii ’70, oamenii din provincii vedeau în mod regulat piese de teatru și circuri amenajate în piața orașului. Toată lumea mergea să vadă spectacolul. Un articol din ziarul Libération din 1996 numește această epocă din trecut a teatrului călător drept „teatru provincial”, adesea disprețuit de scena teatrului parizian.

„Din păcate, toate acestea s-au rărit mult”, explică Labarrière. „Mai întâi, pentru că cultura s-a instituționalizat, distrugând autonomia și autenticitatea spectacolului călător și făcând-o dependentă de finanțarea sa, dar și pentru că totul a fost acoperit de beton și nu există loc pentru circuri și teatre itinerante decât în ​​afara orașelor. „Un exemplu concret în acest sens este instalarea de locuri special amenajate pentru nomazi, zone de parcare pe care fiecare municipalitate a fost necesară să le înființeze începând cu anul 2000. Aranjamentul obligă persoanele care nu sunt sedentare să parcheze în afara orașelor, adesea lângă centrele de reciclare a deșeurilor sau stații de tratare a apei. Labarrière consideră că și televiziunea i-a influențat pe oameni să abandoneze teatrele itinerante. „Oamenii ieșeau noaptea, dar acum stau acasă și se uită la emisiuni.”

Dar teatrul nomad își are locul în dramaturgia franceză, oferind totodată o alternativă artistică la dramaturgia tradițională. Acest lucru a devenit clar la Center International pour les Théâtres Itinérants, unde mai multe companii, inclusiv Djungalo Teatro, s-au adunat pentru a-și împărtăși experiențele și a-și păstra originalitatea în lumea divertismentului.

„Odată, un reporter a descris Tsiganes ca provenind de nicăieri”, spune Hognon. „Dar noi nu venim de nicăieri! Suntem în Franța de secole și am devenit parte a țării.” Iată natura unică a artiștilor de teatru itinerant: ei sunt familiarizați cu locul și stabilesc o relație specială cu localnicii. „Nomadismul nostru este, de asemenea, spiritual pentru că ne întoarcem la locurile prin care strămoșii noștri au trecut deja. Este o formă de spiritualitate legată de memorie”, adaugă Hognon.

Labarrière a studiat, de asemenea, ruta nomadului în comparație cu cea a artistului mobil-sedentar. „Când călătorul se deplasează, el nu merge de la punctul A, casa lui, la punctul B. Casa lui este cu el și se întoarce în locurile unde a mai fost înainte”, explică el. „Artiștii călători cunosc terenul, au ghizi, resurse și oameni care îi pot ajuta. Nu este la fel în cazul persoanelor mobil-sedentare. Ei nu cunosc locul și vor căuta resurse exterioare, precum festivalurile.”

Așadar, artistul nomad își construiește stilul de viață în jurul legăturilor sale cu locuitorii și teritoriile lor, în special în zonele rurale care au fost lăsate în urmă din punct de vedere economic și cultural. „Astăzi, avem o cultură dominantă care nu provine de la popor, așa că nu este făcută de popor”, spune Labarrière. „Artiștii itineranți sunt necesari, deoarece vin în contact direct cu publicul. Ele oferă un sentiment de uniune și dialog intercultural.”

Prin teatru, Hognon redescoperă o tradiție orală și un limbaj direct bazat pe propriul mod de a vedea lucrurile. Este o artă directă „tradusă pe viu. Nu mai există obstacole, nu mai există interdicții. Ești pe scenă și nu mai e nevoie să strigi sau să ceri”, afirmă el. „Artistul canalizează alte tipuri de inteligență, cele ale publicului, dar și ale funcționarilor aleși, care își vor schimba percepțiile despre noi.”

Un exemplu specific este utilizarea cuvântului „boem” aplicat de persoane din afara familiilor Sinti/Manouche. Dar Hognon și familia sa au ales să-l folosească. „Când dăm cuvântului un sens nou, acordăm identității noastre un sens nou. Alegem «boem» pentru că descrie munca noastră, care este artistică și poetică”, spune el. „Chiar dacă există un element de activism la teatrul nostru, există și un sentiment al plăcerii de a scrie și comunica cu ceilalți prin teatru. Vrem să explorăm propriul nostru univers în loc să impunem un punct de vedere.

Și eforturile lor au dat roade. În noiembrie 2018, piesa lor Lettre à la Poule (Scrisoarea către găină), povestea unei familii nomade Tsigane care se confruntă cu xenofobie, a câștigat premiul publicului la Premiul Internațional al Il Teatro Nudo di Teresa Pomodoro din Milano. În piesă, un copac încearcă să atribuie clișee asupra familiei. Familia, așezată în piața satului, nu are nicio intenție de a fi încadrată de stereotipuri.

Premiul reprezintă un prim pas către recunoașterea europeană și internațională, pe care Hognon o aprobă. „Remarc apariția teatrului rom în Europa. Este o veste grozavă”, spune el. De asemenea, el este în contact cu companii de teatru rom și actori din alte țări europene. În acest fel, teatrul devine un mod de a scrie o nouă „poveste colectivă” a romilor. „Nomadismul este fizic și spiritual, dar și temporal”, spune el, „pentru că aceste texte, munca pe care o facem noi, fac parte din istoria noastră și din istoria unei țări și a unui continent.”

 

Acest text a fost publicat inițial de howlround.com pe 13 martie 2019.

POSTAT DE

Marine Leduc

Marine Leduc este jurnalistă freelance în Franța și România. Înainte de a intra la universitate, a ezitat între 2 cariere: jurnalism sau teatru. A ales-o pe prima, dar cea de-a doua a rămas p...

Comentariile sunt închise.