Aniversările sunt puncte cheie în devenirile noastre constante, niște geamanduri vag fixate în trecerea timpului care marchează noi provocări, noi responsabilități, câștiguri și pierderi. E și cazul aniversării Fabricii de Pensule, care a împlinit 10 ani, moment care coincide cu sfârșitul unei ere pentru colectiva de artiști independenți. Spațiul de pe Henri Barbusse, o zonă industrială destul de departe de centrul orașului, este deschis artiștilor și publicului doar pănă în decembrie: mecanismul gentrificării*^[1] și-a lăsat amprenta din nou. Proprietarul clădirii a hotărât, de ceva timp, să închirieze către companii IT, lucru care e deja pus în practică la unele etaje, iar din ianuarie întregul spațiu va fi pus la dispoziție acestora. Totul în contextul în care Clujul este comunicat ca un Silicon Valley al României, deși nu are infrastructura complexă necesară pentru a susține această poziționare.

Răzvan Anton, co-curator la programului de arte vizuale din stagiunea #FDP10 alături de Cristina Curcan și Mihai Iepure-Gorski, a semnalat faptul că „fabrica se reîntoarce la scopul ei inițial, e din nou o fabrică”, în interviul acordat la Zilele Tranzit Cluj 2019.

O fabrică ne deschide drumurile

Fabrica de Pensule se află în mijlocul unei deteritorializări impuse, o formă satelitară de existență, conform lui Miki Braniște, curatoarea sezonului de arte performative din acest an. Braniște recunoaște că „având la îndemână totul în acea clădire, am fost destul de autosuficienţi şi nu am făcut suficiente parteneriate cu alte organizaţii din oraş” în acest interviu. Iar deteritorializarea e alimentată de dorință, ca motor principal pentru a duce proiectele mai departe, în lipsa unui spațiu bine definit. Putem regândi ceea ce spunea mai sus Răzvan Anton pornind de la noțiunea lui Deleuze și Guattari a dorinței ca fabrică ce produce neîncetat. Astfel, Fabrica de Pensule e într-o dublă redevenire: pe de o parte una materială, care s-a risipit în aerul industriei IT, și una abstractă, a potențialităților colective ale dorinței focalizate, care deja se manifestă și reangajează spațiul public. Sau, mai simplu, e un caz de „fiecare sfârșit e un nou început”.

Această fabrică de dorințe a colectivei FDP este cea care dă naștere unor noi scheme (“agencements”) curatoriale, cum ar fi expoziția video „Privirea colectivă: Mostre din ceva care ne privește pe toți”, din spațiul Pilot, sau „The Museum Affair”, proiect de intervenție artistică în spații muzeale. Întrucât Fabrica de Pensule devine lipsită de clădirea fizică, se reinventează ca „corp fără organe” (Deleuze), indeterminat (dar nu nesigur!), lipsit de imagine, devine experiment și program. „De la un spațiu gazdă, Fabrica de Pensule devine platformă program”, observă Răzvan Anton.

Atemporalitatea și deteritorializarea în arta contemporană versus provocările sistemice, instituționale din sectorul independent au dat tema celor trei evenimente din deschiderea sezonului. În Lateral Artspace am mers la un blind-date, una dintre componentele conceptului curatorial din acest sezon, care abordează, subtil, tema necunoscutului din sectorul cultural. Am descoperit că întâlnirea a fost cu Geta Brătescu și al ei Aesop, organizată în parteneriat cu Galeria Ivan (București). Lucrarea video „Studioul”, 1978, filmată de Ion Grigorescu, a fost de asemenea expusă.

Privirea colectivă: mostre din ceva ce ne privește pe toți

În spațiul Pilot, Răzvan Anton și Mihai Iepure-Gorski propun o trecere în revistă a ceea ce constituie un spațiu independent de artă, intervievându-i pe câțiva din cei care conduc astfel de spații: Raluca Voinea – tranzit, București; Agnes Kispal & Attila Kispal – Magma Contemporary Art Space, Sfântu Gheorghe; Cristina Bogdan – ODD, București; Alina Șerban & Ștefania Ferchedau – Institutul Prezentului, București; Timotei Nădășan – IDEA Arts + Society, Cluj; Konczei Csilla – Casa Tranzit, Cluj; Monotremu – B5 Studio, Târgu Mureș.

Ceea ce ne privește pe toți este că ne plantăm semințele proiectelor culturale în fiecare an, însă ele nu dau roade și anul următor, și trebuie să începem de la început. Ca și cum semințele noastre sunt semințe Monsanto, care nu funcționează în logica naturii, ci în cea a capitalului. Ceea ce ne privește pe toți este faptul că spațiile, parteneriatele, colaborările sunt arareori complet sigure. Evacuarea din interese capitaliste s-a întamplat și în cazul Ambasada, un spațiu independent din Timișoara, pe când evacuări prin aparatul de stat netransparent au afectat, de exemplu, Macaz și Cinema Glendale, în București.

Raluca Voinea (tranzit București) a observat tendința noastră de a uita de această lipsă de continuitate: „totul e bine. Totul e în afara timpului. Și atunci ai tendința să uiți. Uiți că trebuie să începi de la început în fiecare an”. Memoria e o apariție, o epifanie (Geta Brătescu), un dar din interiorul ființei noastre. Sau, poate, această uitare de la un an la altul este cauzată și de modul în care finanțarea AFCN este structurată? În sensul în care dacă o organizație aplică cu același proiect la anul, va fi obligată să-l modifice pe alocuri, spre exemplu să-i schimbe titlul. Altfel, proiectul va fi încadrat în categoria „Proiecte cu caracter repetitiv/ tip festival”, ceea ce înseamnă că va intra în competiție cu evenimente mamut (cum ar fi un festival ca Electric Castle).

Pentru unii, contextul poate aduce noroc sau poate fi un joc de supraviețuire pentru lucrătorii culturali

Raluca Voinea, tranzit București: „Tot ceea ce se întâmplă aici este ficțiune. Nu este sustenabil, nu este real și, de fapt, poate facem mai mult rău decât bine. Creează iluzia că ceva de genul ăsta ar fi posibil. Acum a devenit clar că suntem o minoritate și că numărăm din ce în ce mai puțini oameni și că nu avem niciun efect în lumea reală”.

Însă, încadrarea fondurilor ca privilegiu este un drum periculos ideologic, pentru că pune accentul pe practici aleatorii. Privirea noastră colectivă ar trebui de asemenea să privească în particular la gradul de independență exercitat de aceste instituții și să înțeleagă discursurile contextuale, pentru că problemele diferă în cazul unei instituții cu fonduri private față de o instituție finanțată de stat sau, nu în ultimul rând, în cazul uneia finanțate de către o colectivă de artiști. Chiar și când înțelegem, disperarea și lipsurile se strecoară printre crăpături: uneori pentru că fondurile nu mai sunt disponibile, alteori pentru că publicul nu e suficient de angajat. Pasiunea și energia sunt cele care fac lucrurile să meargă, dar în același timp pot funcționa ca eufemisme pentru (auto)exploatare. „Organizăm între 6 și 9 expoziții pe an, cât și diferite workshopuri, conversații și alte evenimente – e cu adevărat o sarcină imensă. Obișnuiam să spunem că de la concept la curățenie noi facem tot. Toate sarcinile posibile, de la corespondența cu artiștii, la documentarea fotografică, documentarea video, editare și producție de catalog, noi le facem pe toate” (Magma Contemporary Art Space).

Educația ca spațiu comun de joacă

Ar fi bine ca toți să ieșim și să ne jucăm (a se citi: „să ne jucăm și să învățăm”) mai mult. O dezbatere cu casa plină a avut loc tot în weekendul de deschidere și, după ce s-au discutat puțin dificultățile și oboseala cronicizată a atâtor ani în acest domeniu, cineva din public a sugerat: „Ar trebui să lucrăm la un manual cu practici din viața reală și să dăm mai departe din cunoștințele noastre generației mai tinere”. Una dintre vorbitoare a admis, însă, că acest efort ar aduce-o mai aproape de burn out, prin presiunea acestui potențial manual. Poate că nu un manual e cel mai bun mediu, m-am gândit în sinea mea, dar e vital ca know-how-ul practic să fie dat mai departe către noi lucrători culturali, curajoși și plini de energie, pentru a revitaliza domeniul. Iar Fabrica de Pensule și-a asumat această misiune, mai ales în acest sezon.

Energii proaspete pot ieși la iveală și dinspre aceia și acelea din afara spațiilor și platformelor instituționalizate de artă, să fim atenți. E o practică a hibridizării, „ideea lucrului împotriva specializării” așa cum explică Cristina Bogdan (ODD) : „Nu vreau să lucrez cu oameni care lucrează exclusiv în campul artei, care caută să creeze relații de putere în acest sector, relații care sunt dezangajate din context și își pierd relevanța”. Aici hibridizarea ar trebui citită ca afirmație bio și geopolitică care aduce în prim plan co-existența și co-devenirea fabricilor și oamenilor, a celor fortunați care își împart privilegiile cu marginalizații, în loc să se lăfăie în putere. Sau, în cuvintele Getei Brătescu, hibridizarea ca Aesopia, o lume care „refuză limitele, barierele dintre genuri; o lume completă, total liberă, confundată cu natura, natura însăși”.

The Museum Affair. Exerciții de grefare a spațiului muzeal clujean

O primă reteritorializare printr-o practică colaborativă, Museum Affair propune intervenții de artă contemporană în 4 muzee clujene: Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Muzeul Zoologic al Universității Babeș-Bolyai și Muzeul Botanic al UBB. Turul de deschidere ne-a purtat prin oraș pentru a descoperi lucrările și specificul fiecărui spațiu împreună cu artiștii și curatorii. De fapt, tururile prin diferite spații neașteptate din Cluj e o inițiativă la nivelul ierbii și e lăudabilă prin faptul că pune reflectoarele pe contexte urbane invizibile altfel.

Intervențiile critice se împletesc la intersecția unor subiecte contemporane arzătoare, cum ar fi Antropocenul, decăderea rapidă a tehnologiilor sau reinterpretarea miturilor naționale fondatoare, totul sub premisa că „ceea ce numim artă afirmă încăpățânat că știe ceva despre altceva și asta e hilar, ridicol văzut din altă parte”. Integrând ambalaje de plastic, mingi dezumflate, doze vechi de bere și alte deșeuri în vitrinele clasice ale muzeelor, printre plante și animale (cum e, de exemplu, intervenția lui Lucian Indrei la Muzeul Zoologic), intervențiile revendică, amar și totuși realist, reprezentările tradiționale ale naturii, care azi e departe de a fi pură și neatinsă. Alte intervenții care problematizează relațiile eluzive cu elementele naturale sunt cele trei buchete festive păstrate ani de-a rândul de o mamă sau lucrarea video a Weronikăi Iepure-Gorska, în colaborare cu Mihai Iepure-Gorski, în care ea joacă diferite gesturi animale. Flaviu Rogojan propune intervenții care interoghează tehnologia, în efortul ei de a replica natura (un Tamagochi în formă de ou, hrănit constant printr-un circuit și așezat printre alte ouă) sau de a o citi (o fotografie cu o țestoasă gigant e citită de un Google AI ca proiectil).

Sunt aceste rămășițe palide tot ceea ce va rămâne generațiilor viitoare? Poate că nu – dar simpla idee ar trebui să fie suficient de declanșatoare pentru a ne convinge să devenim gardieni ai Pământului. De ce atât de des umanizări/re-imaginări/re-creări/abstractizări ale tărâmului natural ne atrag mai mult decât lucrul însuși? Când va fi înlocuit atașamentul pentru un artefact cu empatie și grijă pentru ce e viu? De ce să conservăm plante uscate în locul celor încă înrădăcinate în Pământ? Acestea au fost câteva din întrebările retorice care-mi bântuiau mintea pe măsură ce picioarele mă purtau prin clasicele spații muzeale, universitare, pe care am ajuns să le apreciez din nou, dar diferit, în lumina sărăcirii diversității naturale.

Deteritorializarea Fabricii de Pensule pare o opțiune solidă pentru un viitor mobil al migrației constante și adaptative, din toate domeniile care duc lipsă de privilegiul acumulării (imediate) de capital. Astfel, și concertul-performance al lui Ivo Dimchev, „Selfie Concert”, este o dovadă că spațiul propriu nu mai e o condiție necesară. A avut loc în Sala Studio de la Fabrica de Pensule, dar putea avea loc oriunde altundeva, singura condiție fiind disponibilitatea publicului de a participa: cel puțin două persoane trebuiau să facă constant selfie-uri cu Ivo, altfel nu ar fi performat.

Este emoționant să vedem cum evacuarea Fabricii de Pensule poate fi transgresată și poate determina reinventarea prin noi colaborări care demonstrează autenticitate, împărtășirea bunelor practici și, mai ales, solidaritate. Faptul că Fabrica de Pensule permite această deteritorializare forțată să modeleze o viitoare rețea este o veste optimistă și demnă de aplauze. Până spre finalul lunii decembrie mai puteți vedea câteva performance-uri pe Henri Barbusse și mai puteți prinde câteva tururi gihdate. Le puteți descoperi aici.

[1]* „Gentrificarea”, ca neologism relativ recent în limba română, este un termen față de care prefer să mențin o anume distanță, pentru că nu îl consider potrivit lingvistic pentru contextual local. Etimologic, este derivat al englezescului „gentry”, „o clasă superioară sau conducătoare sau o clasă ai cărei membri au dreptul de a purta un blazon, fără să fie de rang nobil”, conform dicționarului Merriam-Webster. Lipit în română, termenul rămâne abstract și dificil de preluat de acele comunități „marginale” care sunt înlăturate din spațiile pe care le-au ocupat, în acest proces de „gentrificare”. Din aceste motive, aleg tehnica derridiană de a folosi cuvântul tăiat, pentru a marca această tensiune.