În perioada 11.06. – 26.07.2024, Galeria Leilei a găzduit expoziția „A Heap of Broken Images”, reunind zece artiști reprezentativi ai celui mai nou val de artă contemporană: Emma Bădulescu, Răzvan Bungărdean, Nora Cupcencu, Cristina Chirilă, Dan Dumănoiu, Matei Emanuel, Radu Gheorghe, Teodora Ionescu, Diana Oană, Elena Waldorf

Expoziția de grup explorează teme esențiale ale lumii moderne, oferind o oglindă fidelă a unei realități marcate de deziluzie socială și alienare. Fiecare artist implicat aduce în fața publicului o viziune unică asupra unor subiecte universale precum: viața și moartea, erotismul și voluptatea, vulnerabilitatea, degradarea și alienarea, renașterea și transcendența. Lucrările expuse reflectă o lume fragmentată, în care conexiunile umane și valorile fundamentale sunt supuse unei presiuni constante, conducând la o reevaluare a identității și a sensului existenței.

Se naște astfel un spațiu de meditație asupra complexității condiției umane într-o societate aflată în continuă schimbare, unde vechile certitudini se destramă, lăsând locul unei noi ordini, la fel de provocatoare și incertă.

 „A Heap of Broken Images” nu doar că documentează vizual atât o stare socială cât și psihologică, dar și provoacă, invitând privitorii să reflecteze asupra propriei relații cu aceste teme profunde, prin prisma unei arte care își asumă rolul de martor și critic al timpului său.

Fascinată de complexitatea psihologică a personajelor din literatură, film dar și din viața reală, Emma Bădulescu (Gwen), compune scene alegorice bogate în simboluri ce concentrează amintiri din perioada comunistă, evocând atmosfera perfect conservată din „fața blocului” și „spatele blocului”, unde copiii inventau jocuri primitive și modalități ingenioase de a-și satisface nevoia de joacă și socializare.

La Răzvan Bungărdean întâlnim un dialog între analog și digital, între vechi și nou, în care tehnologia și tradiția coabitează armonios. Bungărdean explorează intersecția acestor două lumi, evidențiind atât frumusețea texturilor digitale, cât și imperfecțiunile tehnicilor analogice. Lucrările sale, ce integrează influențe digitale, materiale neconvenționale și elemente organice, captează complexitatea, echilibrul dinamic și interconectivitatea ce definesc epoca actuală aflată într-o continuă mișcare și transformare.

Nora Cupcencu caută neîncetat căi de analiză vizuala a conexiunii dintre viață și moarte, dintre asceză și voluptate. În centrul acestei investigații se află energia sexuală. Propriul erotism devine astfel o forță fundamentală ce poate transcende simpla sexualitate și dezvăluie straturi mai adânci ale existenței. Lucrările prezentate reflectă un dialog vizual puternic între stările de ființare continuă și discontinuă întâlnite în reflecțiile filozofice ale lui Georges Bataille, între atracția vitală și inevitabilitatea finalității, căutând granițele in care identitatea se dizolvă în actul sexual, similar fenomenului morții. Imaginile sunt generate de o conexiune viscerala cu memoria propriilor pulsiuni, uneori dezvăluite printr-un gest automat, instinctual, aproape ritualic. Nora Cupcencu se concentrează asupra complexității senzualității umane, dezvăluind  vizual aspecte ce țin de sexualitate, transcendență, conexiuni emoționale profunde și provocări ce țin de identitate.

Prin artă, moartea „ca punct de coincidență a metamorfozelor, devine o simultaneitate imaginară ce se manifestă sub forma spațiului” proclamat de către artist. Deși se manifestă coroziv față de capacitatea creatoare, această experiență profund tulbure animă inspirația Cristinei Chirilă, ajutând-o pe aceasta „să deschidă porți spre alte lumi”. Dincolo de meditația neliniștitoare asupra inevitabilității morții, artista construiește un univers ce își trage seva din arhetipuri pe care le întâlnim și la Shakespeare sau Joyce, oferind astfel un dialog între pictură și literatură. Paleta cromatică închisă adaugă o dimensiune suplimentară lucrărilor, amplificând sentimentul de introspecție și dramatism, care nu doar că accentuează legătură dintre început și sfârșit, dar contribuie și la crearea unei atmosfere de mister și solemnitate. Artista propune o reflecție asupra fragilității existenței și a modului în care aceasta este filtrată printr-un limbaj artistic complex și introspectiv.

Dan Dumănoiu, prin clădirile sale fără ferestre, vorbește despre o lume cufundată în întuneric, o lume în care prezența umană este sugerată doar prin absență. Subiectul clădirii fără ferestre devine o metaforă a izolării, a înstrăinării, dar și a unei posibile evadări dintr-o realitate constrângătoare. Orașele pustii ale lui Dan Dumănoiu nu sunt doar construcții, ci simboluri ale unui univers în care lumina și căldura rămân doar amintiri îndepărtate și iluzorii.

Radu Gheorghe aduce în prim-plan jocul de linie și suprapunerile de imagini împletite cu desene care evocă obiecte – amprentă ce definesc universul din care provine. Transformând absența unei persoane dragi într-o prezență reinterpretată, aceste obiecte ce însumează persona cuiva, devin expresii ale imaginației sale, dând formă unei abstracțiuni care simbolizează finalitatea. Fiecare lucrare devine astfel o rețea de semnificații și referințe personale, un univers al formelor și al detaliilor ce reflectă o lume interioară în căutarea propriei identități.

În creațiile Dianei Oană, sensibilitatea liniei și semitransparențele formei creează un spațiu meditativ, unde delicatețea contururilor evocă fragilitatea existenței. Fiecare linie trasată pare să fie o reverberație a unei emoții interioare, o explorare subtilă a granițelor dintre vizibil și invizibil, dintre concret și efemer. Printr-un limbaj plastic aparte, artista compune o poetică vizuală prin care se raportează la lumea din jur, evocând o sinergie între trecut și valorile contemporane.

Teodora Ionescu este o artista preocupată de elemente arhitecturale pe care le aduce în prim-plan imersând „concretul” într-o lume onirică, unde realitatea este atenuată și modelată după voința sa. Lucrările astfel rezultate pun în evidență o meditație asupra identității urbane și asupra modului în care orașul, cu toată grandiozitatea și decăderea sa, devine un spațiu de introspecție și visare.

Matei Emanuel subminează valorile tradiționale ale artei prin integrarea unei estetici de produs în serie. El dorește să arate că orice element împrumutat din universul cotidian și recontextualizat poate căpăta valoare artistică, invitând astfel privitorul spre reflexivitate. Compasiunea față de comunitățile marginalizate este redată prin plasarea unui obiect într-o stare de suspensie, simbolizând atât vulnerabilitatea, cât și potențialul neexplorat al acestor comunități. Prin poziționarea unei alte lucrări într-un spațiu neconvențional, ascuns la prima vedere, Matei propune un exercițiu subtil de conștientizare, legat de ceea ce este adesea ignorat sau marginalizat.

Elena Wardolf, prin instalația video prezentă în expoziție, aduce o notă profund introspectivă asupra depersonalizării individuale. Într-un context în care tehnologia și inteligența artificială încep să redefinească granițele umanității, instalația devine o posibilă manifestare a identității personale într-o atmosferă rece și ostilă, într-un viitor tot mai controlat și modelat de algoritmi, unde trăirile dezorganizate și repetitivitatea devin semnele alienării.

Această selecție de lucrări a oferit o analiză profundă a fragmentării și interconectării experiențelor umane din prezent, provocând o examinare în care realitățile contemporane se intersectează și se influențează reciproc. Expoziția a devenit astfel un punct de plecare pentru o reflecție critică asupra contextului nostru actual, relevând complexitatea și pluralitatea trăirilor ce definesc epoca în care trăim.