Ah, o nouă zi, o nouă expoziție de artă ce investighează noțiuni precum timpul, spațiul, utopii și capitalism ca parte din paradigma vieții contemporane. Capital’s Time Machine a avut vernisajul la București pe 19 noiembrie la Beans and Dots, la Apollo 111, prin efortul galeriei Club ElectroPutere de la Craiova și The Real Office din Stuttgart. Totuși, acest eveniment este realmente unic fiindcă lucrările artiștilor Silvia Amancei & Bogdan Armanu (RO), ALB (RO), Lörinc Borsos (HU), Mihai Iepure-Górski (RO), Tatjana Macic (RS/NL), Andrei Nacu (RO), Astrit Ismaili (XK/NL), Kestutis Svirnelis (LT/DE), Johannes Hugo Stoll (DE) și Taietzel Ticalos (RO) nu sunt expuse într-o galerie. De fapt, întreaga expoziție costă într-un tonomat ce conține versiuni condensate a lucrărilor artistice puse în cutii, un fel de Boîte-en-valise dar cu un accent capitalist: trebuie să plătești ca să vezi ce e înăuntru.

Așadar, avem de-a face cu o expoziție compactă de artă ce nu necesită spațiu, panotare sau galeriști, care poate fi mutată cu ușurință de colo colo. A fost totuși nevoie nu de unul, ci de doi curatori care să pună la cale un discurs curatorial elaborat și totuși destul de vag despre temporalitate și schimb economic, să selecteze artiștii și să le recontextualizeze lucrările așa încât acestea să se potrivească, chiar și marginal, cu tema generală. Tonomatul în sine este o alegere inspirată, o metafora elocventă pentru modul în care artiștii își câștigă pâinea în zilele noastre: poate că nu îți vei vinde arta niciodată, sau poate o vei vinde cuiva care habar nu are ce cumpără.

Ideea unui tonomat cultural chestionează atât modurile convenționale de a consuma arta, cât și piața de artă, apelând la testul cu bani: lucrările sunt vândute la prețuri accesibile oricărui potențial cumpărător, dar astfel se acoperă cel mult costurile de producție ale artiștilor. Așa sunt eliminați și intermediarii din ecuația tranzacțională; nu există galerii, instituții sau dealeri de artă implicați. Iar faptul că lucrările de artă în sine nu sunt la vedere implică încredere și/sau documentare din partea cumpărătorului, deturnând astfel rolul pasiv al privitorului, care acum va trebui să acționeze pentru a avea acces la artă. Tonomatul este un super concept ce poate fi interpretate în mai multe moduri, servind de asemenea și ca un test pentru a determina cât de angrenat este publicul cu acest tip de consum artistic. Cu toate acestea, textul curatorial și selecția artistică nu prea au de-a face cu aceste noțiuni, aducând în discuție cu totul altceva. Nu se vorbește nicăieri în statementul artistic printat despre aspectul tranzacțional, nici despre conceptul de artă nevăzută. În schimb, acest eveniment a fost îmbrăcat în arhicunoscutele straie ale conceptelor speculative care sunt îndeajuns de safe și ambigue cât să acopere tot, cel puțin pe hârtie, de parcă curatorii s-ar fi temut să își asume adevăratele intenții.

Pentru a nu lăsa posibilii cumpărători în beznă totală, în timpul vernisajului a avut loc o prezentare, așa încât artiștii să poată dezvălui măcar o parte din ce ar putea conține cutia fiecăruia, doar ca nu au fost toți prezenți să vorbească despre proiectele lor.

Dintre toți, cea care s-a apropiat cel mai tare de temele expoziției a fost Taietzel Ticalos cu proiectul său despre findom. În lumea online a sexului, findom sau dominarea financiară este un fetiș de schimb de putere ce implică transferul de bani de la un sub către un Domme ca fiind actul suprem de supunere, având în vedere semnificația banului ca puterea fundamentală a societății moderne. Taietzel a dus totul mai departe și a creat un avatar virtual pentru alter ego-ul ei de dominatrix, pentru a vedea cât de mult poate fi transferată viața reală în spațiul virtual. Cel mai interesant aspect al practicilor ei artistice este că nu se rezumă doar la lumea artei; caracterul ei 3D este activ pe mai multe siteuri fetiș și deja are supuși adevărați care o divinizează. Chiar și-așa, artista rămâne întotdeauna nevăzută, ascunsă după avatarul ei, fără să își arate vreodată fața.

În aceeași notă, performerul Astrit Ismaili este interesat de concepte ca familia, genul, sexualitatea și identitatea, precum și modelele normative din mainstream media care le întăresc. De ceva timp, el lucrează la un personaj care deja și-a făcut apariția în câteva performanceuri, spectacole de modă și chiar și concerte: un bărbat însărcinat. A fost inspirat de căluții de mare, una din puținele specii unde tatăl este cel care poartă și dă naștere puilor. Abordarea lui Ismaili a temelor expoziției este una fluidă, nu doar când vine vorba de gen, ci și apropo de realități temporale. Această figură bărbătească însărcinată, ce nu are încă un nume, face aluzie la personaje din mitologia greacă. Ismaili și Taeitzel nu au fost singurii cu lucrări care se extind dincolo de limitele artei, dar cu siguranță au țintit cel mai departe.

Tatjana Macic este o artistă vizuală, scriitoare și cercetătoare în Amsterdam, a căror lucrări pun accent pe intersecția dintre artă, teorie, limbaj și educație. Pentru Capital’s Time Machine, aceasta tratează istoria precum un mediu ce poate fi modelat, alegând să modifice narațiunile vieților bunicilor ei: un bărbat devenit eroul orașului său, sărbătorit și astăzi, și o femeie uitată de timp – o abordare mult prea familiară în arta contemporană, dar ancorată unei perioade prea specifice din istorie pentru un proiect menit să deconstruiască timpul și spațiul.

Este atât de familiară încât Silvia Amancei și Bogdan Armanu, duo-ul in ascensiune al Iașiului, au prezentat ceva foarte similar. În timpul prezentării lor, aceștia au rulat în întregime ultimele lor documentare despre modalitățile prin care părinții artiștilor obișnuiau să-și ducă traiul după căderea comunismului. Poveștile în sine erau captivante și pe alocuri amuzante, dar simt că această formulă a fost deja demult epuizată, mai ales în scena românească: realitatea imediată, mai mult sau mai puțin convențională, a unor oameni obișnuiți dintr-o perioadă istorică tumultuoasă, documentată exact așa cum e ea – o imagine mult prea comună și anostă pentru localnici, dar una foarte exotică pentru vestici, ori cel puțin așa s-ar presupune. Și totuși, acest trend a rămas constant în scena românească. Videourile lui Amancei și Armanu ar putea fi confundate cu o investigație jurnalistică; o zic chiar artiștii în statementul lor.

Aceasta pare să fie, până la urmă, ideea din spatele Mașinii de timp a capitalului. Repoziționarea cât mai multor noțiuni și concepte, dusă cât de departe s-a putut. Prezentul devine fie un timp de rememorare a trecutului, fie un vis despre viitor, utopiile nu mai sunt separate de spațiu, istoria nu mai este o entitate omogenă, arta nu mai este (doar) artă, ci o comoditate. Unele din aceste repoziționări au funcționat mai bine ca altele.

ALB (Andreea-Lorena Bojenoiu) a avut o lucrare destul de formală pentru tonomat, o serie de performanceuri foarte similare cu Laceration of paper din 1956 de Saburõ Murakami. În acest caz, nici nu a mai fost nevoie de o prezentare, fiindcă lucrarea a apărut deja în mai multe locuri, printre care și Muzeul Național de Artă Contemporană din București, precum și câteva publicații artistice. Artista dezlipește și rupe cu atenție un material prins de perete, în încercarea ei de a ajunge pe cealaltă parte. Este un studiu drăguț asupra imaginii în afara reprezentării, dar a părut cam neconvingător în ceea ce privește legătura cu temele generale ale eventului. Din fericire, broșura cu statementuri explică reflectarea artistei asupra felului în care imaginile din ziua de azi sunt puternic marketate și digitalizate.

Artistul german Johannes Hugo Stoll cercetează și el reprezentările socio-culturale și felul în care acestea afectează individul. Contribuția lui la tonomat este un video performance ce implică mai multe tipuri de expansiuni. Artistul s-a filmat în camera sa dintr-un unghi de 360 grade, în care recită date calendaristice din viitor în ordine cronologică timp de 2 ore. Stoll a rulat timp de câteva minute din acest video unde se urmărește încapsularea timpul și spațiul într-un setting intim și auto-susținut. Este un proiect isteț, dar oarecum facil când vine vorba de execuție. Dar în timpul prezentării sale, Stoll a făcut și un mic performance improvizat (sau nu) cu o masă din apropiere, sugerând că ar putea fi și alte lucruri în cutia sa.

Restul artiștilor care au luat parte la Capital’s Time Machine nu au fost prezenți, lăsând doar textele din broșura vernisajului să descrie conținutul cutiilor lor. Ce știm cu siguranță este că mai toate cutiile includ printuri, colaje sau mici picturi alături de stick-uri USB sau link-uri și coduri secrete pentru a accesa siteuri și tururi virtuale. Prețul unei cutii este intre 100 și 150 RON, dar ce se întâmplă cu banii nu se știe încă. Se reinvestesc în viitoare proiecte sau banii ajung direct la artiști și curatori? Vom vedea în timp… Cât despre spectatori, doar cineva dispus să plătească poate avea acces la lucrări, dar acestea rămân în posesia cumpărătorului.

Update 14.11.2018: După publicarea acestui articol, pagina de Facebook Club ElectroPutere a postat fotografii cu câteva din obiectele din tonomat.

Capital’s Time Machine poate fi accesat la Beans & Dots – Café, Palatul Unviersul până pe 30 Decembrie.