Acest text își propune să prezinte o expoziție care (mă) incită la considerații mai mult sau mai puțin inspirate referitoare la situația „scenei artei contemporane românești” (căreia i se acordă multă atenție în perioada recentă) sau despre cea a Muzeului Național de Artă Contemporană (asemenea). Lumea artistică locală, absorbită de fenomenele sale, este divizată în mulțimi, submulțimi, procese și direcții uneori aparent autosuficiente, alteori anacronice, este disipată în gesturi și evenimente cu efect temporar, în care se investesc resurse și energie fără perspectivă sau viziune pe termen lung. Deși este benefic faptul că în România nu avem un singur „centru” artistic, ci mai multe micro-scene, în prezent ele funcționează separat, cu prea puține (inter)conexiuni sau contribuții la proiecte comune. Există și inițiative sau zone care scapă acestei atitudini și care practică un spirit critic sau încearcă să colaboreze în structuri de organizare colectivă, dar în aceste cazuri…aproape întotdeauna intervine un „dar”.
Am găsit îmbucurător faptul că printre expozițiile din cel mai recent sezon expozițional al MNAC-ului s-a regăsit una dedicată comunității artistice din Iași (pe același etaj, de altfel, cu expoziția R.E.M.X., varianta intinerantă a celei de-a doua ediții Media Art Festival Arad), nu întregii scene artistice ieșene, ci acelui nucleu coagulat în anii ‘90 în jurul Bienalei Periferic și al Asociației Vector datorită unor practici și atitudini critice comune. Câștigătoare a concursului de proiecte expoziționale 2015-16, expoziția În vremuri de speranță și neliniște. Artă critică din Iași face vizibile atât proiectele unora dintre artiștii catalizatori de la nivelul acestei micro-comunități, pe fundalul activității intense și timpurii a grupului în cauză, cât și strategiile lor de (auto)reprezentare în interiorul unui context instituțional de stat, cu plusurile și minusurile sale.
Deși n-am scăpat de tentația divagațiilor contextuale, mă voi întoarce către conținut – principala motivație și rațiune a acestei cronici (și poate a oricărei cronici). Curatorii expoziției, Cătălin Gheorghe și Cristian Nae, (evident) membrii comunității artistice Vector, au operat o selecție bine calculată de lucrări și o juxtapunere oportună între instalații noi, de mari dimensiuni și latura „istorică” din spațiul dedicat micro-arhivei Vector (ce prezintă publicațiile și proiectele cu caracter critic realizate în cadrul Platformelor Vector între 1997-2015, printre care Bienala Periferic 1997-2008, Galeria Vector 2003-2007, Publicațiile Vector 2005-2015, Vector–Studio de practici și dezbateri artistice 2007-2015, etc., sau în inițiative precum Vector Art Databank, proiect artistic și de cercetare/arhivare curatoriat de Matei Bejenaru și Cătălin Gheorghe, programul Carte Blanche Aux Jeunes Créateurs dedicat tinerilor artiști din regiunea Moldovei și Republicii Moldovei, susținut de Centrul Cultural Francez Iași, etc.), aducând într-un plan comun trecutul, prezentul și – oarecum implicit – viitorul grupării.
Rezultatul este unul monumental, animat de tensiunea dintre reprezentări iconice și imagini mișcătoare sau performativitate. Dincolo de efectele estetice și strategiile de legitimare secundare, demersul curatorial (și el unul colaborativ) reușește să prezinte sintetic și coerent specificitatea și totodată diversitatea grupului ieșean. În primul rând, direcția comună și centrală este dată de raportarea la noțiunea (destul de) laxă de artă critică, utilizată în sensul unei practici sociale, a unei implicări a artei în contextul socio-politico-economic adresat. De la videoul Repetiție al Lilianei Basarab și al lui Bogdan Pălie, 2014, care dramatizează și reformulează rolurile construite social polițistul-autoritatea vs. activistul-opoziția, în „settingul” unei terase fost sediu SRI din Iași, la cel al lui Dragoș Alexandrescu, Înainte era mai bine, 2013, care arată într-o abordare aproape cinematografică efectele intime și profunde de la nivelul familiilor și mai ales al formării copiilor lucrătorilor români emigranți, toate luările-de-poziție din expoziție sunt critice în raport cu aspecte ale contextului local și ale factorilor de putere care cauzează realitățile aferente.
Unele lucrări se axează pe mesaje universal valabile în societatea și cadrul geopolitic actual, cu paralele în cel local, precum instalația interactivă a lui Cezar Lăzărescu, Loc de joacă, 2015, care pune la dispoziția publicului dispozitive militare de jucărie ce pot fi manevrate pe covoare tradiționale românești, făcând referire la militarizarea accentuată a României în urma conflictelor din zonă și a apartenenței la NATO, sau videoul lui Dragoș Alexandrescu, Exersând eșecul, 2013, care utilizează locuri comune (ruperea cărților, fetița blondă și pură, scenografia post-industrială distopică) într-o elaborată regie în care împletirea (la propriu) a unora dintre cele mai influente ideologii și cărți ale umanității (creștinismul/Biblia, marxismul/Manifestul partidului comunist, neoliberalismul/Capitalismul și istoricii) compune țesătura trecutului, prezentului și viitorului civilizației umane – destinate eșecului atunci când aceste paradigme nu sunt transformate, reformulate, apropriate într-un mod personal, uman.
Scenografia expoziției face vizibilă structura internă a grupului, în centru aflându-se Matei Bejenaru (inițiatorul Vector și Periferic) cu o instalație video pe 5 canale care prezintă diversele concretizări ale proiectului său Cântece pentru un viitor mai bun. Început în 2010, acesta cuprinde o serie de performance-uri documentate video rezultate în urma colaborării dintre artist și un muzician invitat să compună și să dirijeze o piesă corală inspirată din contextul politic și cultural respectiv (care a bifat, în timp, București, Londra, Timișoara, Innsbruck, Haga). Cadrul solemn, dramatic și monumental al prestației corale accentuează textele acestor compoziții, axate pe exprimarea unor „site-specific” viziuni utopice asupra viitorului (spre exemplu, ediția din București a utilizat și re-interpretat cântece românești din perioada comunistă care glorifică munca și muncitorii).
Ceea ce expoziția nu face și nici nu și-a propus în mod explicit să facă este o critică instituțională, sau o critică adresată „anxietăților” actuale din contextul în care inserează. Ea se realizează însă indirect, mediat prin vecinătățile sale. Seria de fotografii-performance Planking Art ale lui Dumitru Oboroc, 2013, prin care artistul testează convențiile social-instituționale și reacțiile, efectele unui gest performativ cu potențial disturbator în cadrul unor muzee și spații artistice vieneze semnalează o formă de critică circumscrisă strict acelor coordonate. Lucrările lui Dan Acostioaei (toate din 2015) sunt poate singurele din expoziție care tratează critic cadrul prezent, dar nu pe cel al lumii artistice, ci pe cel al învecinării cu cea religioasă și mai precis proximitatea spațială a Catedralei Mântuirii Neamului. Videoul său În bătaia vântului prezintă zborul unui zmeu cu chipul lui Hristos deasupra clădirii în construcție a catedralei, alături de varianta Banner, mult mai mare, a acestui zmeu, care domină spațiul expozițional prin întâlnirea teribilă dintre iconografia creștină și estetica de propagandă comunistă. Critica puterii reale și totodată exacerbat afișată a Bisericii Ortodoxe Române continuă în instalația Logos, concepută precum semnalistica unei game de servicii oferite de sfinți, îngeri, Maica cu pruncul și Hristos, reprezentați schematic, plat și esențializat în cutii luminoase albastre demne de viitorul mall-religios din apropiere.
Nu în ultimul rând, proiectele critice dezvoltate în arta contemporană din Iași, în interiorul și în jurul micro-comunității Periferic-Vector se prezintă în acest context expozițional deja istoricizate (mai ales în zona de arhivă și documentare), alături de un potențial viitor de a genera poziții și reflecții noi. Cât despre neliniștea anunțată în titlu, o resimt atât privitor la contextul social și politic românesc, cât mai ales la nivelul celui artistic, în zona producției și expunerii artei contemporane, care se confruntă în continuare cu o susținere precară. Există speranță? Experiența grupării ieșene și cercetarea micro-arhivei Vector ne sugerează că da și ne ajută să credem în scenariul eroic în care spiritul critic și creația artistică sunt posibile în ciuda oricăror limite, obstacole, sau neajunsuri de ordin contextual, instituțional sau practic. Să continuăm, deci, cu speranța, ca întotdeauna.
În vremuri de speranță și neliniște. Artă critică din Iași, Curatori: Cătălin Gheorghe și Cristian Nae, Artiști: Dan Acostioaei, Dragoș Alexandrescu, Liliana Basarab & Bogdan Pălie, Matei Bejenaru, Cezar Lăzărescu, Dumitru Oboroc, a fost la Muzeul Național de Artă Contemporană între 26.11.2015 – 20.03.2016.
Mulțumiri: Sandra Demetrescu, coordonator MNAC al expoziției
POSTAT DE
Diana Ursan
Diana Ursan (n. 1988) scrie despre artă, preponderent despre cea contemporană. Are contribuții în Arta, Observator Cultural și în publicația Dear Money, editată de Salonul de Proiecte și de M...
5 Comments
In design ai un “brief” dupa care lucrezi. De exemplu pentru conceperea un afis sunt urmarite anumite cerinte clare, pentru a promova ceva. Asemeni si in cazul artei angajate de comunism existau anumite cerinte si indicatii, de exemplu nu puteai critica nimic, totul trebuia sa fie minunat. In cazul artei angajate din ziua de astazi cerintele nu sunt aceleasi, brief-ul poate fi diferit, insa cred ca exista. Legat de Biserica, se constata ca din ce in ce mai mult in arta contemporana sunt folosite cu cinism si fara rezerve simboluri sacre crestine. Uneori sunt denigrate, alte ori sunt asociate in mod incorect cu elemente total straine (opuse chiar), sau sunt pur si simplu deformate si contorsionate (dezimformare). Cam astea ar fi unele dintre legaturile “artei politice” cu religia, cu referire la religia crestina. Mentionez ca pe vremea comunismului arta angajata desemna un demers conceptual si activist orientat tot spre stanga. Diferenta este ca pe atunci era impus.
Draga Constantin Rusu, reiau raspunsul pe care ti l-am dat deja pe Facebook si din nou, nu ma voi angaja aici intr-o polemica referitoare la comentariul tau extins – din punctul meu de vedere, el are prea putina legatura cu expozitia la care m-am referit in articolul meu, cu punctul sau de vedere si cu pozitia din care a fost construita ea. Vreau doar sa subliniez faptul ca nimeni nu prigoneste pe nimeni in manifestarea artistica sus mentionata, ca unui artist nu trebuie nimeni sa-i „dea dreptul” sa faca ceea ce face si ca in niciun caz nu este vorba despre „blasfemie” sau „bataie de joc la adresa valorilor altora”, ci pur si simplu despre o critica privitoare la modul cum sunt folosite si instrumentalizate acestea de catre institutii, sisteme si putere in sens larg. Imi pare rau daca ai inteles gresit contextul si gesturile artistilor in cauza si iti multumesc pentru interesul manifestat in legatura cu problematicile aduse in discutie.
Draga Diana Ursan, nu a vorbit nimeni de prigoana, vai, ci am spus ca unii isi bat joc de ceea ce comunistii prigoneau… Si nu am inteles nimic gresit. Cand iei chipul lui Iisus Hristos si il scalambai, mai iei si figuri de Sfinti si le malformezi si pe alea, nici nu mai conteaza “nobilele intentii” din spatele “chirurgiei” aplicate prin “procesul conceptual-artistic”. Nu e clar? A folosi cu cinism si egoism simboluri sfinte pentru crestini denota in primul rand o lipsa totala de consideratie fata de acele simboluri si persoane sfinte. Si inseamna lipsa de respect fata de crestini. Ce ar trebui, ca crestinii sa se bucure, sa relativizeze si ei cu cinism pana in panzele albe, sau poate sa aplaude?! Inteleg, tu privesti din punctul tau de vedere. Dar din mai multe puncte de vedere (moral, democratic, religios, cultural) nu se poate sa iti bati joc de valorile cuiva doar pentru ca vrei sa comunici tu un mesaj vizual !! Nu ma mai extind, desi inteleg ca apreciezi interesul publicului pentru problematicile aduse in discutie. Mai adaug doar ca artistii ingeniosi gasesc intotdeauna cele mai bune solutii. Toti vorbim de dialog si comunicare. Deci unde este nobletea?
Ca raspuns la diferite greseli (unele reale, altele inventate) pe care nu Biserica Ortodoxa Romana le face, ci corect spus, diversi reprezentanti ai Bisericii, de ce se recurge la batjocura?
Ce ii da dreptul unui “artist” sa puna in “lucrarile de arta” reinterpretari dezolante ale unor figuri iconice, pe care foarte multi oameni le respecta ca pe figuri ale unor Sfinti?
Critica este constructiva? Da, dar cu conditia sa fie constructiva si la obiect. Bataia de joc la adresa valorilor altora nu numai ca “nu se face”, dar nici nu ajuta la nimic, face rau. Critica constructiva este constructiva, de aceea se numeste constructiva. Daca o critica rauvoitoare ar fi numita critica constructiva ar insemna ca ne amagim intre noi si pe noi insine!
Daca arta recurge la blasfemie si batjocura, nu cumva demersul in sine devine unul grotesc, ca atitudine umana? Putem zice si face orice “in numele artei”? Si daca e vorba asa, pe ce criterii isi aroga cineva aceasta calitate, ca lucreaza “in numele artei” indiferent de ceea ce face? Ca a absolvit o universitate de arta si a expus in expozitii (fie si in institutii cunoscute)? Poate “artistul” lucreaza in numele “libertatii de expresie”. Bine, dar este oare aceasta calitate suficienta pentru a face arta, sau o satira vizuala de calitate? Greu de crezut…
In legatura cu interpretarile cu privire la Sfinti.
Sfintii si Maica Domnului nu asigura “servicii”, este total gresit inteles. Ei ii ajuta pe oameni sa isi faca ei insisi servicii. Exista si situatii iesite din comun, insa Sfintii nu sunt “tonomate de binefaceri”, iar crestinii constienti nu cauta asa ceva. Or exista si crestini care nu isi inteleg credinta. Deci ce sa mai vorbim atunci de oamenii mereu critici, dintre care cei mai multi evident nu sunt interesati sa inteleaga realmente ceea ce critica. Critica si polemizeaza orice, oricand- “arta” reactiva.
In legatura cu propaganda si manipularea prin imagine.
Astazi asistam la un realism socialist intors pe dos, care are alte mijloace de expresie si o estetica diferita, dar care are esenta comuna cu acela, daca privim la angajamentul politic. Astazi sunt promovate alte miscari decat comunismul, dar in continuare batjocorim ceea ce si comunistii prigoneau- Biserica lui Hristos.
La fel cum in vremea comunismului artistii autentici nu recunosteau (in sufletul lor) catusi de putin arta angajata, asemeni si astazi ne putem intreba (macar in sufletele noastre) daca atitudinile astea angajate si propagandiste tin intr-adevar de domeniul artei, sau au fost introduse pe acest taram sacru in mod “intelectualicesc” si fortat (nu fortuit).
E interesant ultimul punct – că artiștii în vremea comunismului nu recunoșteau arta angajată. La ce vă referiți când folosiți acest termen? Este o discuție cât se poate de relevantă, dar mă întreb dacă avem un vocabular comun. Cel puțin în ziua de azi, arta angajată desemnează arta cu demers conceptual și activist orientată spre stânga, iar legăturile acesteia cu religia diferă foarte mult de la caz la caz.