A 14-a ediție BIEFF, intitulată Serious Games, a sondat structurile care ne conduc lumea – de la război la birou – printr-o lentilă ironică dar angajată politic. S-a resimțit spiritul critic cu care ne-am obișnuit de la festival, atingând acele problematici obișnuite dezbaterilor aprinse de astăzi. Tehnologia, memoria, distrugerea ecologică și culturală și incertitudinea perpetuă umplu psihicul colectiv până la refuz, ducând la dezbinarea afectivă care pendulează între disperare și înverșunare. În cadrul selecției de anul acesta, am zăbovit în mod deosebit asupra filmelor care, împreună, croiesc o temă secundară: viața văzută prin prisma muncii. Central acestei propuneri discursive a fost calupul de scurtmetraje internaționale Works and Days. Restul filmelor abordează tema muncii mai degrabă tangențial, însă am regăsit puternice ecouri tematice și în lungmetrajul portughez Fire of Wind.

Works and Days – Un lucru infinit

Cel de-al treilea calup de scurtmetraje internaționale a prezentat o selecție de filme cu un ethos anti-sistem. Proiecția a început cu Very Gentle Work (r. Nate Lavey), care folosește înrămarea fictivă ca pretext pentru un demers documentaristic. Filmul de voice-over începe cu naratorul prezentându-ne un vechi amic de-al său care era excepțional de interesat de istoria manifestărilor violente anticapitaliste. Pe măsură ce este trasat drumul unei plimbări din timpul pauzei sale de masă, suntem conduși prin străzile New York-ului și inițiați într-o lume a poveștilor marginale. Reperele sunt situri unde au avut loc diverse atentate și proteste violente stângiste. Simplitatea imaginii creează un aer de neliniște: majoritatea secvențelor prezintă orașul gol, plin de urmele oamenilor dar lipsit de prezența lor, nori de abur umplând ecranul. Aici s-a detonat o bombă; aici a murit cineva. Geografia unei revoluții este înghițită de zgârie-norii care cresc nepăsători peste urmele trecutului.

Folosind materiale de arhivă, cineastul descoase povestea lui Sholem Schwarzbard, un activist anarhist, achitat pentru uciderea unui comandant care luase parte la pogromuri. Lavey propune ideea că o lume în care sunt comise atrocități nu poate fi întâmpinată cu simplă non-violență, și în același timp aduce un omagiu muncii revoluționare. Spiritul lui Schwarzbard, precum și admirația prietenului său pentru el, sunt reperul moral al filmului. Nevoia de revanșă nu este criticată, ci justificată și sanctificată („Secolul în care m-am născut a tânjit după răzbunare, eu doar încerc să păstrez amintirea acelei dorințe.”). Povestea amicului din film nu are un sfârșit clar, dar ne este dat de înțeles că a mers pe urmele eroilor săi. Cum ne raportăm la acțiunile sale disruptive este decizia care ne rămâne nouă.

To Exist Under Permanent Suspicion (r. Valentin Noujaïm) traduce traiul adesea absurd al secolului nostru într-un film suprarealist și sardonic. Scurtmetrajul urmărește o femeie de afaceri în timp ce lucrează la un proiect pentru un nou bloc de birouri. Prima parte a filmului este ancorată în realitate prin secvențe cotidiene – pauza de țigară, prezentarea la muncă, o noapte târzie la lucru. Lumina albastră, dialogul inconfortabil și cadrele în plonjeu redau această monotonie într-o cheie aproape grotescă. Protagonista este caricatura unei persoane alienate prin excelență, experiența ei nu se întinde niciun centimetru mai departe de rolul ei ca angajat. Surparea acestei neguri aparent nesfârșite se produce când ea își consumă efectiv munca, planurile arhitecturale ieșind din calculator și acaparând-o ca un strigoi digital.

După aceea, eliberare animalică: colegii devin pradă, mobila un obstacol natural precum un arbore căzut în junglă. Blocul dinamitat devine un foc de artificii. Pentru un moment, ne putem bucura de veselia anihilării unei existențe fără sens. Ușurința cu care vine distrugerea dezvăluie terenul instabil pe care este construită lumea post-industrializare, numărată în corporații și birouri. Mai mult decât o casă de cărți de joc, geneza acestei ordini conține semințele propriei distrugeri. Acest sentiment de precaritate este și ceea ce animează scurtmetrajul lui Gala Hernández López, for here am i sitting in a tin can far above the world. Cineasta întreține o conversație imaginară și unilaterală cu Hal Finney, un programator american strâns legat de invenția bitcoin-ului. În lumea noastră, Finney se află într-o stare de conservare criogenică. În lumea imaginată, milioane de alți oameni i-au urmărit pașii pentru a evada un colaps mondial post-criptomonede. Sciziunile modernității se fac vizibile prin prezentarea simultană a două ecrane, simulând cacofonia informațională la care suntem expuși zilnic. López nu face altceva decât să evidențieze sistemul bizar pe care ni l-am construit, unul complet detașat de natural. Finalitatea unei astfel de filosofii anti-organice este ruperea completă de corp, în cazul acesta prin criogenare. În loc de a face prezentul un loc mai bun, ne punem toată speranța într-o zi de mâine aparent mai avansată, mai sofisticată. Frica de viitor sub semnul insecurității economice este definitorie epocii curente, iar aceste două scurtmetraje surprind un spirit uman în plin proces de adaptare anevoioasă.

Încheiem calupul cu The Seventh Shift (r. Nataliya Ilchuk) și Workers’ Wings (r. Ilir Hasanaj), care împart o sensibilitate similară, meditativă. Pe lângă asta, supratema comună a vieții lucrătorilor în fostul bloc sovietic fac ca cele două scurtmetraje să schițeze un microcosmos al traiului salariat mai familiar culturii noastre decât turnurile de sticlă din Very Gentle Work și To Exist Under Permanent Suspicion.

The Seventh Shift urmărește o femeie nenumită pe parcursul unei zile oarecare, trecând de la un loc de muncă la altul, de la răsărit la apus. Este eschivat dialogul, lăsând mișcările rutinei să creeze un ritm. Protagonista noastră e singură. Nu îi cunoaștem relațiile cu alți oameni sau motivul pentru care este nevoită să își umple zilele cu muncă interminabilă. Putem doar presupune ce e cel mai realist: plata nu e destulă și relațiile interumane sunt secundare subzistenței. Subiectul este abject (traiul limitat de un orizont minuscul), dar tratarea cineastei nu reduce experiența la monotonie anonimă. Peisajul industrial al micului oraș, pictat în nuanțe tonice, se simte ca un acasă, un univers recognoscibil prin toate defectele sale.

Dacă scurtmetrajul anterior este realism ca la carte, Workers’ Wings se folosește de anumite tușe expresive pentru o reprezentare-omagiu a subiecților săi. Filmul documentează accidentele produse la locul de muncă și rănile care dizabilitează angajații. În fața mașinăriilor din tone de metal, corpul moale este retezat cu ușurință. Ne întoarcem la temele precarității și a viitorului incert: bărbații portretizați sunt puși în situația în care resursa lor esențială pe piața muncii – corpul lor – a fost epuizată. Sechelele și cicatricile sunt permanente iar remunerațiile prea mici pentru a trăi. Un sacrificiu absolut este întâmpinat cu nepăsare, ce rămâne este ipostaza de martir silit. Trupurile muncitorilor sunt scăldate într-o lumină groasă, saturată. Tonuri de roșu aprins și albastru inundă imaginea, creând o disrupție cromatică într-o existență „gri”. Privirea regizorală redă demnitate într-un spațiu în care individualitatea fiecăruia contează prea puțin.

Comuniune intergenerațională: Fire of Wind  (r. Marta Mateus)

Filmul lui Mateus este pe atât de blând pe cât este ferm. După ce un taur se dezlănțuie într-o livadă de struguri în Portugalia, muncitorii fug în pădure pentru a se adăposti, urcându-se într-un arbore masiv. În ciuda pericolului care le dă târcoale, refugiul la umbra crengilor pare preferabil muncii mecanice, repetitive și mute pe arșița podgoriului. Spiritul filmului este conturat repede: când patronul încearcă să se urce și el, angajații săi maltratați refuză să îl ajute, abandonându-i soarta taurului sălbatic. În același timp, nimeni nu se răzbună pe tânăra muncitoare, a cărei răni sângerii ademenise animalul de la bun început. Ilustrat prin cadre picturale, lente, vedem cum oamenii încep să povestească, să-și reamintească viețile, să împartă pâine și vin în acest spațiu liminal. Protecția arborelui bătrân, reminiscența unui zeu benevol, conferă poveștii un accent de parabolă biblică. Pe măsură ce istoriile personale plutesc în aer, timpul se aplatizează, eroii trecutului curg în prezent. Identitatea fiecărui povestitor nu e atât de importantă pe cât e rolul său în tapiseria monografică a acestei comunități rurale.

Regizoarea, care provine din regiunea surprinsă în film, a lucrat împreună cu diverși localnici pe tot parcursul producției, de la scenariu la filmări. Personajele nu sunt jucate de actori, ci de oameni pe lângă care a crescut. Deciziile creative luate se opun unei viziuni auctoriale, în care o singură personalitate se impune asupra a tot ceea ce vedem pe ecran. Rezultatul unei colaborări active este un film care se simte ca o parte din peisaj, într-adevăr produsul și reflecția unui colectiv legat de un spațiu și trecut comun. Senzația după ieșirea din cinema a fost, în ciuda a tot răului, un optimism reîmprospătat pentru o lume mai bună.

Universul muncii nu e prea mărunt, ci un joc pe cât se poate de serios din care niciunul nu putem ieși. Este un numitor comun al umanității, ne consumă din ce în ce mai mult din existență, dar rămâne subdezvoltată ca obiect al creației artistice. În perioade de schimbări majore răsare o reînnoită preocupare cu munca, ce devine de neignorat ca condiție a supraviețuirii. Trăim într-o tensiune care dă în clocot periodic, care ne împinge să credem că ceva este menit să se schimbe curând, cât mai curând. În acest context, filmele de la BIEFF sunt în egală măsură supapă și protest, demontare și ideație, o întrebare și un răspuns.