Pot oamenii să învețe cu adevărat de la natură fără să o subsumeze limbajului și structurii create de ei înșiși? Este posibil să evadăm din constrângerile percepției și cunoașterii umane pentru a înțelege logica non-umanului? Sau orice astfel de încercare este menită să reflecte propriile noastre dorințe antropocentrice? Chiar și atunci când încercăm să ne angajăm în relația cu natura în termenii ei proprii, însuși actul de interpretare deformează inevitabil natura conform tiparelor omenești. Acestea nu sunt simple reflecții speculative, ci întrebări deosebit de practice și presante într-o epocă a distrugerii mediului înconjurător în care limitele dintre natură și cultură au devenit din ce în ce mai complexe. Expoziția „Botanică: Învățând de la natură”, deschisă la sfârșitul anului trecut la Centrul MODEM pentru Artă Modernă și Contemporană din Debrețin, abordează aceste provocări prin intermediul unui ansamblu de lucrări de artă care nu caută răspunsuri, ci generează posibilități.

Într-un fel, această expoziție se datorează moștenirii istorice a orașului Debrețin ca centru de cercetare botanică. De la primul ierbar maghiar elaborat de Péter Méliusz Juhász în 1578 până la Tratatul maghiar de botanică a lui Sámuel Diószegi și Mihály Fazekas în 1807, orașul a fost mult timp un reper al cercetării în domeniul științelor naturale. Este, de asemenea, apogeul „Rezidenței internaționale de artă din Debrețin 2024” (DAIR), un program intensiv de două săptămâni desfășurat în vara anului 2024. Reunind artiști, arhitecți și designeri, această rezidență a cuprins nu numai activități artistice și de cercetare, ci și o serie de prelegeri și discuții publice, oferind publicului local oportunitatea de a participa la dialoguri despre modul în care agenții culturali pot contribui la remodelarea concepției noastre despre natură. Pornind de la acest patrimoniu, cele zece lucrări recent comisionate care sunt expuse oferă un teren propice explorării interdisciplinare și, în același timp, stabilesc conexiuni între cunoștințele istorice de botanică și preocupările ecologice contemporane, folosind ca fundament contextul peisajelor înconjurătoare — cum ar fi Grădina Botanică a Universității din Debrețin, Parcul Național Hortobágy sau Muzeul și Biblioteca  Colegiului Reformat —, al colecțiilor și instituțiilor din Debrețin. 

Expoziția, curatoriată de Krisztián Gábor Török, Dorottya Vékony, Szabolcs Süli-Zakar și Attila Horányi, gravitează în jurul a trei teme interconectate: observarea peisajelor antropocene, reinterpretarea simbolismului naturii și implicarea în povestiri speculative, prin intermediul lucrărilor lui Szabó Bálint (Ungaria), CENTRALA – Małgorzata Kuciewicz și Simone De Iacobis (Polonia/Italia), Daniel Godínez Nivón (Mexic/Țările de Jos), Zsófia Szonja Illés (Ungaria), Eszter Júlia Kuzma (Ungaria), Thea Lazăr (România), Katalin Kortmann-Járay și Karina Mendreczky (Ungaria), Gaja Mežnarić Osole și Krater Kollektiv (Slovenia) și Ivana Papić (Ungaria), Nóra Szabó (Ungaria) and Dorottya Vékony (Ungaria).

Prima secțiune, Nișe ecologice, peisaje antropocene, terenuri virane, se concentrează pe modul în care percepem și documentăm schimbările covârșitoare din lumea naturală cauzate de activitatea umană. Prin examinarea nișelor ecologice — configurațiile optime ale parametrilor de mediu care permit speciilor să se dezvolte — această parte pune accentul pe interacțiunea dintre factorii sociali și cei ecologici care modelează atât mediul uman, cât și cel neuman. Această perspectivă rezonează cu lucrările lui Bálint Szabó, care transformă primul spațiu al expoziției într-o experiență senzorială asemănătoare unui cuib sau unui uter, într-un complex al fluierului sacru de culoare roșie, cu sunete de clopoței, romb sau fluiere de apă. Astfel, instalația lui Szabó intitulată Cu glasuri sclipitoare vorbesc depășește structurile ierarhice de interpretare și oferă o experiență colectivă care oglindește logica non-ierarhică a naturii prin simpla plasare a sunetului în centrul atenției noastre în locul oricărei alte stimulări vizuale.

Apoi, prin prisma peisajelor antropocene, artiștii ne invită să luăm în considerare spațiile în care semnele industrializării, ale schimbărilor climatice și dezechilibrului ecologic sunt întipărite în mediul înconjurător. Această tendință este evidentă în lucrările colectivului Krater, un grup de designeri, arhitecți și ecologiști sloveni care au transformat un spațiu urban „sălbatic” și neglijat mult timp în propriul lor laborator, perfect pentru explorarea rezilienței ecologice și a modalităților sustenabile de urbanism. Ei lucrează la reconstrucția și refolosirea materialelor, în special a speciilor invazive de plante, pentru a regândi rolul naturii în regenerarea urbană. Ansamblul lor de lucrări arată că rolul naturii ca subiect al cercetării umane este profund legat de sistemele de putere și dominare. Dorința de a observa, clasifica și stăpâni lumea naturală — fie prin ierbare botanice, grafice taxonomice sau colecții muzeale — reflectă impulsul de impunere a ordinii și de afirmare a controlului. De la extragerea de către coloniști a plantelor care au remodelat ecosisteme și economii la introducerea de specii invazive în timpul expansiunii imperiale, actul de studiere a naturii a reflectat adesea sistemele de exploatare. Plantele invazive precum troscotul japonez scot în evidență istoriile complexe ale deplasării și rezilienței codificate în cadrul narațiunilor ecologice. Troscotul, cândva un simbol al perturbărilor ecologice, devine un material pentru fabricarea hârtiei și o metaforă a adaptării, iar ierbarele pe care le vedem expuse nu urmează tradițiile Iluminismului în prezentarea categorizării științifice a plantelor și a fructelor lor, ci ne permit să aflăm povestea călătoriei unei plante din mediul său natal până la apariția sa în ecosistemul nostru local. Aceste materiale, cum ar fi rezultatul muncii unui vierme de mătase eri, adesea respinse ca fiind invazive sau indezirabile, devin esențiale pentru o poveste despre reziliență și adaptare. Din păcate, la fel ca multe alte organizații colective cu utilitate socială, și acestea sunt pe cale de dispariție.

În cadrul aceleiași secțiuni, Miraj lui Kortmann-Járay Katalin și Mendreczky Karina ne arată frontierele fragile dintre mit, memorie ecologică și culturală și materialitate, în timp ce pune în temă intersecția dintre istoria naturală și cea umană. Instalația lor îmbină personaje agrare precum ciobanii, rusaliile și lanurile de grâu cu o floră și o faună fictive, toate acoperite de nisipuri mișcătoare, imitând căldura și mirajele strălucitoare din Hortobágy. Nisipul, în continuă mișcare, surprinde natura memoriei și modul în care însuși peisajele par să se dizolve și să se reformeze în urma intervenției umane. În același timp, dimensiunea instalației, care amintește, de asemenea, de imensitatea parcului Hortobágy, ocupă o porțiune poate disproporționat de mare din spațiul expozițional, perturbând oarecum fluxul general al narațiunii conceptuale a expoziției, în ciuda faptului că priveliștea în sine este ca întotdeauna captivantă. Pentru mine, într-un fel, Miraj reflectă spațiile liminare în care mediile naturale se întâlnesc cu percepția umană, subliniind modul în care peisajele sunt deopotrivă modelate și oglindesc poveștile pe care le atribuim acestora.

O altă temă a expoziției este Metamorfoze ale simbolismului natural, care se concentrează pe semnificația în continuă evoluție a simbolurilor naturale. Prin revizitarea și reimaginarea temelor asociate în mod tradițional cu plantele, animalele și peisajele, artiști precum Eszter Júlia Kuzma, Daniel Godínez Nivón sau lucrarea în lemn a arhitecților de la Centrala Architects, Meteorici, ne invită să reflectăm asupra modului în care asocierile culturale și istorice cu natura se pot schimba prin prisma realităților ecologice contemporane.

Problematica modului în care oamenii au instrumentalizat din punct de vedere istoric natura, fiind în același timp modelați de aceasta, este prezentă îndeosebi în lucrarea lui Kuzma Eszter Júlia, Atingerea inocenței. Cortul ei textil brodat manual se inspiră din tradițiile populare regionale, inclusiv motivul morcovului sălbatic, o plantă înscrisă în mitologia regională, ca loc de resacralizare și expresie feminină în textilele din Voivodina și Moldova. Kuzma nu numai că scoate în evidență munca și cunoașterea feminină încorporate în aceste practici, dar chestionează și modul în care simbolurile purității, modestiei și fertilității au fost construite în diferite culturi. Prin juxtapunerea materialelor de zi cu zi, cum ar fi o dantelă albă, cu gesturi ritualice, o lampă roșie în mijlocul instalației care se înroșește la atingerea mâinii unui vizitator, lucrările sale transformă familiarul într-un element purtător de spiritualitate.

Trebuie să recunosc că, dintre toate lucrările, Noaptea va veni a artistului și cercetătorului cultural mexican Daniel Godínez Nivón a rezonat cel mai mult cu mine. Noaptea va veni este o instalație video care îmbină povestirea, muzica și imaginile în mișcare inspirate de planta maguey și polenizatorii săi, dansul nocturn al liliacului magueyero. Balada de dragoste tulburătoare compusă pentru lucrare, interpretată de descendenți ai indigenilor tlachiqueros, devine un cântec de jale pentru rupturile cauzate de strămutarea plantei maguey din ecosistemul său natal. Această operă nu numai că se concentrează asupra deplasărilor ecologice cauzate de colecționarea plantelor în perioada colonială, – arătând și cealaltă față a unei povești spuse anterior de colectivul Krater deoarece Grădina Botanică din Debrețin are ea însăși o plantă maguey – dar confirmă și simbolul profund al interdependenței și pune sub semnul întrebării rolul grădinilor botanice și al altor instituții în conservarea naturii, perpetuând în același timp deconectarea. 

În cele din urmă, lucrările lui Dorottya Vékony, Nóra Szabó și Thea Lazar, din secțiunea Organisme speculative și econarațiuni, ne arată că imaginarea unor realități alternative poate deschide căi pentru a înțelege complexitatea schimbărilor ecologice. Lucrările grupate sub această temă prezintă modele de viitor speculative și o dorință reală de a învăța de la natură, de a aborda provocările coexistenței cu un mediu în rapidă schimbare, confruntându-se totodată cu necunoscutul. De exemplu, Dorottya Vékony abordează din nou un nou aspect al fertilității —de data asta în natură — în instalația sa Înflorire prelungită; ea concepe flori modificate genetic proiectate pentru a atrage polenizatorii într-o lume alternativă definită de colapsul ecologic. La prima vedere, florile sale hiperproiectate pot părea corecte din punct de vedere științific, dar sunt totuși niște creații ale artistei. Privind umbrele lor viu colorate pe perete, chiar în spatele plexiglasului, ne punem întrebări cu privire la limitele și amprentele intervențiilor umane în viitorul apropiat

Expoziția „Botanică: Învățând de la natură” ne readuce la întrebările cu care a început: pot oamenii să se implice cu adevărat în relația cu natura fără a-și impune propriile cadre? Prin prezentarea unor lucrări care interconectează istoriile ecologice, memoria culturală și modele de viitor speculative, expoziția ne sugerează că soluția nu constă în a stăpâni sau clasifica natura, ci în a învăța să o ascultăm, și demonstrează că o astfel de învățare nu necesită dominare, ci smerenie și capacitatea de a naviga printre incertitudini.

Tradus de Camelia Diaconu