Jonathan Lahey Dronsfield, profesor de filozofie britanic de origine irlandeză și artist-filozof, s-a aflat la sfârșitul anului trecut și începutul lui 2015 în rezidență la ODD, un spațiu cultural din București, inaugurat cu această ocazie. Dronsfield este actualmente prezent în expoziția Dispoziții în Timp și Spațiu a Muzeului Național de Artă Contemporană din București, cu mai multe secțiuni din cartea sa în lucru The Swerve of Freedom after Spinoza [Virajul libertăţii după Spinoza]. A oferit lecturi performative și a expus lucrări în spații precum Wilkinson Gallery London, Extra City Kunsthal Antwerp, Stroom Den Haag, Pallas Contemporary Projects Dublin, Sketch Gallery London, Cabaret Voltaire Zürich sau Biennale di Venezia 54 și art:gwanju 12. Pentru proiectul din cadrul rezidenței ODD, Jonathan Lahey Dronsfield a fost prezent timp de două săptămâni în spațiul galeriei pentru pentru a arăta filmări realizate clandestin în România, începând cu anul 1988, pe când era un tânăr student la film și filozofie, filmări pe care le-a prezentat în același an în Parlamentul European și care vor sta la baza unui proiect de text și imagine al artistului. Pe lângă acestea, Dronsfield a prezentat public o serie de proiecții de filme la intersecția dintre politică și artă, urmate de discuții despre cele mai importante probleme cu care se confruntă astăzi Europa – libertate și democrație, capitalism și comunitate, activism și entuziasm. Pornind de la acest eveniment, i-am pus câteva întrebări lui Jonathan Lahey Dronsfield despre demersul său artistic și despre interesul lui pentru România.

Ce este un artist-filozof, Jonathan? Este el sau ea amândouă aceste lucruri sau poate niciunul, ci cu totul alt fel de creatură ?

Amândouă și niciunul. Noțiunea mea de artist-filozof pleacă de la concepția lui Nietzsche despre sine însuși, formulată în ultimii săi ani din viață. Pe de-o parte, un artist-filozof ar fi un filozof a cărui viață este opera sa și a cărui operă este un experiment în a trăi. Dar, pe de altă parte, este un artist a cărui operă este nu doar informată filozofic – nu e nici măcar important să fie astfel –, dar care pune filozofia în practică și cercetează filozofic prin practică, situația în care practica dezvăluie un sens al filozofiei față de care filozofia însăși este oarbă. Artistul-filozof este o poveste veche, dar este o „nouă specie” care poate fi întâlnită din ce în ce mai des în lumea artei – artiști cu cunoștințe specializate puse nu în slujba depozitarului cunoașterii, ci pentru a trăi bine și a duce vieți mai bune. Artiști care se perfecționează pe ei înșiși ca forme, această formare fiind un proces permanent, căci perfecțiunea nu poate fi atinsă – asta ar fi nesănătos –, ci este plasată mereu într-un viitor. Transformarea și autotransformarea creativă joacă un rol constitutiv în înțelegere. Dar aceasta nu este concepția romantică a filozofului ca subiect artistic, nici cea a poetului-artist legislator a romantismului secolului al XIX-lea, nici „praxisul” artei activiste de la sfârșitul anilor ‘60 din Europa de Vest, nici artă „politică” ce caută să se nege ca artă într-o estetică de dizolvare în social, orice ar însemna aceasta. Este creație care pune în discuție concepte precum cele de subiect, legislator, activism, negare, estetică – și care nu recunoaște că este în primul rând artă sau filozofie când face lucrul acesta. Dacă este artă, atunci este artă care respinge un statut dependent, care ar plasa filozofia ca legislând prioritatea unei delimitări teoretice și abstracte a conceptelor asupra derivării lor practice. Dacă este filozofie, atunci este filozofie care nu recunoaște suveranitatea artei asupra sensibilului.

Să vorbim puțin despre proiectul tău recent la ODD. Rezidența ta a inclus proiecții zilnice de filme, precum Filme Socialisme (2010) de Jean-Luc Godard, News from Ideological Antiquity [Vești din Antichitatea Ideologică] (2008), filmul de 9 ore și jumătate al lui Alexander Kluge sau Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010) de Andrei Ujică. De ce ai ales comunismul ca temă pentru această serie de proiecții, nu ne-a ajuns până acum?

Ba da, fără îndoială că ne-a ajuns comunismul. Și de-asta am vrut să îl „citesc” din nou. Am vrut să citesc comunismul fără „ism”, în multitudinea formelor sale, dislocat din articulațiile sale politizate istoric și ideologizate. Discuțiile despre comunism, mai ales în Franța, după ce amăgirile lui Mai ’68 au fost recunoscute ca atare, se poartă pe acest fel de idei pe care îl explorez și eu. Mă gândesc la scrierile lui Maurice Blanchot, Sur une approche du communisme (besoins, valeurs) [Asupra unei abordări a comunismului (nevoi, valori)] (1953), Les Trois Paroles de Marx [Cele trei cuvântări ale lui Marx] (1968), Jean-Christophe Bailly, La Comparution (politique à venir) [Compariția (politica ce va să vină)] (1991), Jean-Luc Nancy (diversele sale scrieri despre a-fi-în-comun), Jacques Rancière (despre egalitate, despre democrație) și Jacques Derrida, Spectres de Marx [Spectrele lui Marx] (1993). Acestea abordează teme precum: comunitate fără lideri, politică fără partide, stat fără națiune, uniuni statale fără granițe, solidaritate fără grupare, asocierea cu un colectiv, comunitate fără identitate, unirea și disiparea celor separați fără disoluție, posibilitatea întâmpinării, ale ospitalității și dizidenței, refugiului și străinătății, diferență și egalitate, dispersie și drepturi, mobilitate și libertate. Și toate aceastea în relație cu promisiunea democrației, cu riscul și indeterminarea care se află în inima acesteia. Mai presus de toate, mă interesează potențialul artei ca acel loc „comun”, unde toate aceste întrebări pot găsi un spațiu și un timp pentu a fi văzute și auzite.

Așa că am decis să citesc comunismul prin film – și eu fac un film – filme la intersecția dintre artă și politică și filme compuse din materiale de diferite feluri, fie că e vorba de filmări de arhivă sau reportaje de actualitate (precum în filmul lui Ujică sau în The King of Communism: The Pomp and Pageantry of Nicolae Ceausescu [Regele comunismului: pompa si mascarada lui Nicolae Ceauseșcu] (2002) al lui Ben Lewis), monumente ale liderilor comuniști renegați (Disgraced Monuments [Monumente în dizgrație] (1996) de Laura Mulvey), ficțiunea ca filozofie / filozofia ca ficțiune (Godard) sau, ca în cazul lui News from Ideological Antiquity al lui Kluge, film care pune laolaltă mai multe tipuri de materiale, inclusiv filmul însuși. Filmul lui Kluge este realizat pe baza notelor lui Serghei Eisenstein pentru un proiect de a face un film pe baza Capitalului lui Marx și pune întrebarea ce înseamnă să faci un film pe baza unui film nefăcut. Și nu poți întreba acest lucru în legătură cu notele lui Eisenstein, spune Kluge, fără să apară o altă întrebare, anume ce ar spune Capitalul dacă ar putea vorbi? Iar pentru a răspunde la această întrebare, ea trebuie pusă din perspectiva celor cărora le este adresat Capitalul.

Proiectul tău la ODD se intitulează Căderea entuziasmului, iar în scrisoarea deschisă adresată românilor faci trimitere la „patologia entuziasmului”. Ce înseamnă asta? Pui semnul egal între „entuziasm” și „socialism” sau poate revoluții și visul de a construi o nouă societate în comun? Crezi că entuziasmul la scară socială este încă posibil și ar fi acesta un lucru bun, dat fiind rezultatul unde a dus adesea în istorie?

Scrisoarea este adresată românilor și altor „entuziaști ai democraței”. Ultima oară am fost în România în noiembrie pentru a instala la MNAC o expoziție intitulată Dispoziții în Timp și Spațiu. Iohannis tocmai fusese ales președinte. Un ziar care se găsea pretutindeni avea un titlu pe prima pagină Entuziasm!. Entuziasmul pare să fie legat intim de politica socialismului. Poate că acesta este un motiv pentru care proiectul meu a fost de la început despre entuziasm – la acel moment eram mai convins de virtuțile unei noi societăți „în comun” decât sunt acum și decât eram la întoarcerea după prima mea vizită în România în 1988. Cu mult timp în urmă, în 1990 cred, am obținut dreptul de la Mosfilm de a folosi o parte din filmul lui Dziga Vertov din 1931 numit Entuziazm, pe care l-am proiectat de asemenea în spațiul galeriei. Subtitlul acelui film este Simfonia Donbasului. Donbas este tocmai zona pentru care se duc lupte în Ucraina chiar acum. Am putea spune că este ultima frontieră a Europei, ultimul capitol al întâlnirii dintre fostul Vest și Estul său, care a început cu căderea Zidului din Berlin și cu revoluțiile din 1989 din Europa Centrală și de Est. Dar sigur că nu putem spune „ultimul”, căci cine știe ce se va mai întâmpla? Ce putem spune este că ceea ce se întămplă în Ucraina ne arată că într-un fel revoluția din România, ultima și cea mai sângeroasă din revoluțiile din 1989, încă nu s-a terminat, pentru că soarta ei încă se decide pe aceleași linii de rezistență și ca răspuns la aceeași promisiune – sau amenințare, în funcție de cum o privim – promisiunea ideii de Europa, la care se poate spune că majoritatea ucrainienilor au răspuns cu entuziasm, dar care va fi recuperată de Uniunea Europeană mult timp de acum înainte, nu în ultimul rând din cauza felului în care elita conducătoare din Rusia i-a opus rezistență, în numele Ucrainei.

„Patologia entuziasmului” se referă la natura afectivă a conceptului, așa cum figurează el la Kant. Din punctul de vedere al eticii, entuziasmul este nesănătos. Este ca o infecție. Etica, pentru Kant, trebuie să fie liberă de orice determinare pasională. Dar la nivel estetic, entuziasmul este un impuls puternic pentru imaginație, este sublim. Tensiunea dintre acestea mă interesează pe mine și cum ar putea cineva să le regleze economia și trecerea de la una la alta. Spinoza consideră entuziasmul ca fiind cauza fanatismului religios, a servilității față de scriptură în detrimentul credinței. Chiar Cioran al vostru spune despre entuziasm în De l’inconvénient d’être né [Despre neajunsul de a te fi născut] (1973) că este „o stare morbidă responsabilă pentru aproape toate dezastrele publice și private” și că cele mai grave crime sunt comise în numele său. O concepție ceva mai entuziastă despre entuziasm împărtășește unul dintre teoreticienii majori ai comunismului și ai posiblităților sale contemporane, Alain Badiou. Dacă ar fi după Badiou, ar avea loc cu siguranță mai multe dezastre publice. Pentru Badiou, entuziasmul este sinonim cu intensitatea politicii. Pentru el, politica este una dintre cele patru proceduri ale adevărului, care au toate câte un afect corespunzător. Entuziasmul este afectul prin care cineva trăiește adevărul politicii. Politica este colectivul plus entuziasmul. Dacă teoria lui Badiou ar fi pusă în practică, colectivul plus entuziasmul ar fi egal cu dezastrul. Entuziasmul infectează descrierea empirică a realității a lui Badiou, pe care politica lui dorește să o schimbe. Deci, din perspectiva asta, răspunsul la întrebarea ta este „nu”, entuziasmul nu ar fi un lucru bun.

Ai adus cu tine în jur de 70 de ore de filmări, unele făcute clandestin în România în anii ’88-’89. Ce ai de gând să faci cu aceste filme?

Am filmări făcute cu prilejul diverselor vizite, pe o perioadă de 25 de ani, inclusiv, cum spui, filmări clandestine și unele făcute în timp ce eram urmăriți de Securitate sau în timp ce încercam să scăpăm de ei. Imaginile sunt destul de precare, uneori am filmat fără să știm măcar ce vedeam, în sensul că am venit aici fără să știm ce vom găsi și ce vom putea filma. Oricum, nimic nu mă putea pregăti pentru ce însemna o „societate comunistă”. Nu ne venea să credem când vedeam o anumită pasivitate din partea populației. Am de asemenea filmări făcute la revoluție, un eveniment care nu se prefigura și pe care nu îl anunța nimic în călătoriile făcute pe parcursul celor 18 luni dinainte. Ultimele înregistrări video le-am făcut la Bienala Mobilă din Oltenia și pe parcursul șederii mele la ODD. Am filmat în numeroase formate, inclusiv film super-8 și 16mm, și în numeroase formate video acum defuncte. Pe unele nu le-am mai văzut de când le-am filmat, nici nu știam că există sau nu îmi amintesc că le-am filmat. Dar a venit timpul să adun la un loc toate aceste filmări și să le inspectez pentru a vedea dacă pot da o formă ideilor mele despre libertate, oportunitate, entuziasm, naționalism, Europa ca ideal și promisiunea democrației. În același timp e un prilej de a reflecta asupra imposibilității de a face un film pe o perioadă atât de lungă de timp; ca atare, proiectul va lua forma unui schimb de scrisori între două personaje a căror relație a eșuat. Am vrut să examinez footage-ul în public, de unde ideea de a face asta în cadrul rezidenței de la ODD, într-o galerie deschisă publicului. Ideea a fost aceea de a expune artistul ca martor, din punctul de vedere al unui martor; să mă dislochez pe mine ca autor văzând rezultatul acestei munci ale mele prin ochii altcuiva, s-ar putea spune. Dezbaterile și discuțiile în contradictoriu care au urmat cu siguranță m-au ajutat din punctul ăsta de vedere. Următoarea etapă va fi să editez materialul, de asemenea în public.

Jonathan, mulțumesc pentru timpul tău.

Căderea entuziasmului a fost la ODD între 24 decembrie 2014 și 8 ianuarie 2015.