Ioana Vreme-Moser, artistă și naratoare transmedia originară din Timișoara, cercetează încă din 1999 relațiile dintre (propriul) corp și circuite. Sinesteziile și simbiozele organic/electronice pe care le creează, provocându-și publicul prin instalații interactive de sine stătătoare sau performance-uri, pun aproape de fiecare dată noi semne de întrebare apropo de cât de departe se poate merge în zona „gri” a experimentului audio/video/tactil. Prezentă în peste 30 de expoziții și festivaluri de-a lungul timpului, pornind cu festivalul Simultan care a făcut-o celebră, Ioana nu practică acel gen de artă din care nu înțelegi nimic dacă nu citești textul curatorial. Având un background solid în balet, ea știe să-și exploreze propriul trup arătat lumii (de exemplu prin machiaj conectat la circuite) dar și să provoace spectatorii prin abordări noi care variază, stilistic, de la noise generat live (nerepetabil) până la zona deja clasicizată a muzicii electro-acustice. Alter-ego-ul ei, Coquetta, despre care vom vorbi pe larg mai jos, se bazează atât pe experimentul pur, do-it-yourself, cât și pe obiecte găsite sau fetișizate (pantofi roșii transformați în sintetizatoare, de exemplu). Zona ei principală de interes, în căutările pe care (și) le provoacă, se bazează pe interacțiunile dintre digital și organic, dintre virtual și real și, mai ales, dintre corp și meta-corp care este, evident, alterabil cu ajutorul tehnologiei. Pe lângă umorul pe care îl practică subtil în lucrările ei care de multe ori implică un fir narativ, Ioana Vreme-Moser se bazează pe electronicele aruncate lângă gunoi de berlinezi, alături de care locuiește de câțiva ani, circuite pe care le modifică după bunul plac, sculpturi sonore, tehnologii scoase din uz sau, pur și simplu, instrumente inventate și bricolate chiar de ea.

Lucrările tale se situează la intersecția dintre artă vizuală, sonoră și performance. Având în vedere background-ul tău în balet, putem spune că tu ești un performer la bază care s-a apucat ulterior și de muzică electronică? Cum ai reușești să găsești acest echilibru?

Am baletat în copilărie și desenat în paralel. Prefer să pun desenul ca element de legătură între tot ce am făcut până acum. Baletul m-a introdus lumii scenei, a machiajului și a liniilor desenate prin mișcare. Am abordat electronica prin desen, diagrame care funcționează. Linii de cupru și noduri formate din semiconductori și elemente pasive. Sunetul e compus din alternanțele și mișcările de electroni în circuit. Când compun, mă gândesc inițial la bucățile de circuit și interacțiunea dintre elemente. Mai adeseori pornesc cu o imagine a cum va arăta și funcționa un instrument ca mai apoi să asortez circuitele generatoare de sunet. Apropo de experiența mea în balet, mi se pare că am continuat să fac același lucru dar prin alte metode. Cochetam cu ideea de multidisciplinaritate de mult timp, m-am fofilat de la mediu la mediu până când am găsit o umbrelă sub care să pot integra diverse practici. Fac parte din generația Erasmus, am studiat intermedia în Cracovia pentru un an. Acolo am început să frecventez întâlnirile de miercuri care se țineau în studioul de muzică electro-acustică, au urmat diverse acțiuni împreună cu colectivul format de Marek Chołoniewski. Primele performance-uri care includ sau se bazează doar pe sunet le-am ținut în mijlocul unor centre comerciale din suburbiile Cracoviei.

Când ai simțit nevoia să introduci și elementul performativ, clasic, în arta ta?

De la început am vrut ca instrumentele sau obiectele sonore pe care le construiesc să performeze singure, ca să mă pot sustrage de la obligațiile de a mă prezenta în persoană. Situația s-a schimbat când am început să construiesc sintetizatoare. Cineva trebuia să le pornească și să le învârtă potențiometrele. Din acel punct am început să apar pe scenă lângă ele cu beneficiul experienței scenice câștigate din baletat.

Aș vrea să vorbim puțin despre Coquetta, cea mai cunoscută lucrare de-a ta. Pare un proiect pe care îl îmbunătățești constant. Putem vorbi despre Coquetta că un fel de alter ego? Cum vezi tu lucrarea, care a fost ideea de bază de la care ai plecat și cum vezi mai departe evoluția sa?

A devenit un alter ego în timp. Am pornit prin a salva o trusă de machiaj din gunoi (e incredibil câte lucruri funcționale se aruncă aici). Inițial am fost interesată să transform obiecte feminine și componente electronice uzate pentru a scoate zgomote. Mai apoi am fost fascinată de ritualul machiajului și al cochetăriei dar și de partea tehnologică implicată în tot procesul, de-a lungul istoriei. Mi-am croit personajul pornind de la aspirațiile mele de fetiță influențată de reclamele din anii 2000. Coquetta trebuia să fie o divă absolută cu talie subțire care se machiază și înfrumusețează excesiv.

Instrumentariumul l-am construit pe baza ustensilelor cosmetice. Sunetele le-am acordat în funcție de toxicitatea substanțelor aplicate pe piele, de exemplu: plumbul leagă împreună istoria rujului și a cositorului, aici mi-a fost clar că va trebui să îl fac să sune disonant.

Pentru fiecare apariție construiesc o Coquetta diferită adaptată la spațiul în care urmează să pășesc. În Coreea de Sud, de exemplu, am tehnologizat o Coquetta cu bigudiuri electrice pe USB și alte device-uri locale de „înfrumusețat”. Deocamdată nu pot să-mi dau seama cât de departe voi duce personajul dar s-ar putea să scot câteva variante de pandemie. Corona Coquettrona.

Te rog descrie-mi ceea ce numești Beauty Machinery. Cum se modifică, în timp, sunetul, influențat fiind de machiaj? Trusa e singurul instrument?

Beauty Machinery e întregul compendium de mașinării electronice pe care le-am dezvoltat de-a lungul timpului. De la parfumeria ultrasonică la papucii rezistivi, la fardurile motorizate, toate sunt parte dintr-un salon cosmetic improvizat. Performance-ul urmărește procedurile standard de machiaj. Fiecare pas cosmetic este desemnat de un sunet propriu, fondul de ten, de exemplu așează un sunet zgrunțuros de fierăstrău pe care urmează să clădesc compoziția ulterioară.

Senzorii introduși în pudriere trimit un anumit voltaj care modifică oscilația unui generator de ton sau frecvența unui filtru. În mare parte circuitele cu care operez sunt din seria celor de bază, analogice, cu modificări proprii. Anumite instrumente au fost gândite cu un circuit separat: de exemplu rujul la atingerea pe buze devine o freză de dentist datorită unei cascade de porți logice CMOS (Complementary Metal-Oxide Semiconductor). Cutiile de peruci în care stau instrumentele de bază operează și singure. Ritualul de aplicat parcurge molcom masa de machiaj până la rujare.

Erotismul joacă un rol important în estetica ta. Ce înțelegi prin erotism electronic și cum se manifestă el, mai exact, cu atât mai mult cu cât o menționezi pe Barbie? Care e mesajul și, mai ales, care e miza?

Erotismul apare în situații absurde. Îmi place să mă joc cu disonanța dintre obiecte și gesturile aplicate pe ele. Circuite atinse suav și gâdilate îmi provoacă, cel puțin mie, un soi de amuzament. Cât despre Barbie, e o sucitoare de minți și o soră a Coquettei. Prefer să las publicului partea cu mesajul.

Ai Coquettronizat multiple obiecte precum vechii tăi pantofi roșii, la care ai adăugat oscilatoare controlate in tensiune precum și multiple intrări, care îmi amintește de un mini  sintetizator modular. Ce obiecte mai urmează să le adaugi electronice?

Momentan lucrez la o valiza-salon de machiaj pentru eventualitatea în care voi călători din nou după pandemie. Lunile trecute am finalizat împreuna cu partenerul meu Titstronics, un sintetizator de bust, purtabil, care urmează să fie integrat în arsenal. Oricum sunt preocupată să aduc instrumentele într-un format mai modular, compact și versatil.

Ce înțelegi prin simbioza dntre performer și circuitele pe care le creează/modifică după plac?

În timpul performance-ului aplic straturi după straturi de machiaj alterându-mi înfățișarea cu excese de culoare. Sunetul funcționează în paralel cu un crescendo zgomotos. Instrumentele de machiaj aplică simultan pigmenți pe față și curent electric pe circuite. Transformarea se petrece în paralel, simbiotic.

În afară de circuitele pe care le modifici singură, ce instrument electronic ți-ar plăcea să folosești?

Sunt multe instrumente istorice pe care aș dori să le ating dar în general prefer să manipulez circuite proprii. Construcția instrumentelor face mare parte din felul în care dau naștere sunetului electronic. Personal, prefer să pot configura desenele tranzistorate din interiorul cutiilor. De obicei am o idee destul de clară a sunetului pe care vreau să îl aud când pornesc aparatul iar cea mai directă cale pornește de la o diagramă desenată pe calc.

De la Kairotoskope (preferatul meu, despre am și scris aici), Tête-ài-tête sau Kraftbox T10 la Fluid Memory, cea mai recentă instalație a ta, majoritatea lucrărilor semnate de tine sunt numai bune de instalat într-o galerie de artă sau într-un muzeu. Care este relația ta cu the white cube? Ai avut vreo tangență cu galerii private sau colecționari?

Nu am o relație neapărat conturată. Am expus și performat în diverse contexte dar în mare parte în cadrul galeriilor de stat, festivalurilor de arte media, noise, muzică electronică etc… Nu mi-am dorit să intru în scena de arte contemporane „colecționabile”. Deocamdată îmi susțin venitul din workshop-uri, alte activități didactice și performance-uri.

Ce artiști te inspiră, de la noi și nu numai, în instalațiile tale? Ce artiști/teorii te-au inspirat inițial?

Pot să spun că am fost norocoasă să cresc sub aripa festivalului de arte experimentale Simultan din Timișoara, care a și fost primul spațiu/colectiv românesc care m-a susținut activ. Îmi amintesc vag, ca și copil, de primele ediții, cu performance-uri de noise savurate cu degetele în urechi (pentru că volumul era mult prea tare pentru mine).

Pe majoritatea artiștilor care mi-au inspirat demersul spre o latura experimentală i-am cunoscut prin intermediul Simultan-ului. Am avut și avantajul familiei, care m-a îndrumat spre un parcurs artistic și căreia îi sunt total recunoscătoare.

Cum te raportezi la Berlin, mai ales post-gentrificare? Cum arată „scena” de muzică underground/experimentală și mai ales cum e să trăiești în colectivul T10?

Mă uit mereu la Berlin ca la un nod de comunicare, toți vin, pleacă, dar mereu ne întâlnim aici. Lăsând la o parte techno-turismul, scena underground experimentală s-a îmbogățit cu tot influxul de artiști din toate colțurile lumii. Există un underground puternic în continuare dar, desigur, devine din ce în ce mai greu de excavat și găsit printre multitudinea de superficialitate.

Mulți privesc foarte critic potențialul și viitorul orașului. Poate pandemia va opri gentrificarea. Cât despre T10, sunt înconjurată de artiști cu practici foarte diferite, ceea ce e un mare avantaj. În general mă bucur să fiu aici.

Cum vezi, critic, „scena” alternativă din România?

Mi se pare că a ajuns într-un punct interesant și sunt curioasă să văd cum va evolua după sfârșitul pandemiei. Sper la un demers propriu și nu o reinterpretare a ceea ce se întâmplă în vest. România are un potențial fantastic când vine vorba de arte. Și mai sper că scena artistică să se coaguleze și să se suporte reciproc mai ales acum, în perioadă de criză.

Și nu în ultimul rând, cum te-a afectat/te afectează pe tine pandemia prin care trecem?

Ca în cazul tuturor care sunt activi în sectorul cultural, nu e o perioadă foarte roz, cu toate proiectele anulate. Sunt recunoscătoare să pot sta în atelier și să pot privi lumea de afară prin geam. În Berlin, regimul e ușor mai relaxat, dar vedem ce vine. Încerc să folosesc timpul pe care îl am pentru a dezvolta proiecte noi pentru toamnă. În ateliere atmosfera e neschimbată, toată lumea lucrează și gătește sofisticat.