În ultima vreme, am ajuns să consider că arta care funcționează este aceea de a crea cadre noi în care diferite entități să poată interveni cu un grad real de imaginație, libertate și inteligență. Aceste cadre sunt cu atât mai eficiente cu cât nu sunt imediat tributare niciunei viziuni, nici măcar contemporane, despre artă, și cu cât presiunile pe care le exercită asupra entităților care le populează sunt minime. Desigur, aud zilnic de spații noi de [artă] care se deschid, de festivaluri inter- sau chiar transdisciplinare, de poziții idiosincratice ale diferiților actori din lumea artei pe care alții încearcă să le replicheze. Senzația rămâne însă că rămân etern la replica „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” – în sensul în care nu se mai aude nimic despre aceste inițiative odată ce sunt anunțate cu pompă. Ce e cu adevărat complicat este cotidianul. Cum creezi un cadru de rezistență în banalitatea zilelor?

Probabil pentru a-mi răspunde la curiozitatea legată de propunerea celor de la Club Electroputere Craiova de a inventa Bienala Mobilă am acceptat să particip la ediția din acest an. Deja de prin 2012 auzisem zvonuri despre aventurile mai mult sau mai puțin artistice ale grupului de cooleri care călătoreau prin țară, în prima ediție cu trenul, iar în 2015 cu autocarul și doar prin Oltenia. Nu locuiam încă în România și evident bienala funcționa pentru mine ca o imagine idilică a artei smart pe care o poți face când nu ești constrâns de bani, galerii, job-uri alimentare de 8 ore ca să reușești să faci 5 minute de artă pe zi, etc. De când m-am întors mi-e mult mai clar cu ce constrângeri lucrează și Electroputere – bienala, după spusele celor 2 coordonatori, Adrian Bojenoiu și Alexandru Niculescu, este atât un răspuns la constrângeri „elevate” de tip vestic, cât și la sărăcia locală, deja cronică.

Ce face însă din acest răspuns la context unul valabil este că cei doi nu s-au oprit la partea în care doar se opun, ci au și propus câteva elemente constructive. Au plecat de la faptul că aveau o finanțare minimă asigurată, atât cât cei 35+ invitați să poată dormi și mânca și să să fie plimbați timp de 7 zile. Pentru că nu rămânea niciun ban pentru o eventuală producție, acesta a devenit și criteriul de diferențiere: în cadrul bienalei nu va exista nicio presiune ca invitații să creeze sau să producă ceva. La masă, în pensiunea confortabilă de lângă Piatra Neamț, Aristocratis, Virginia Lupu, una din artistele invitate, mi-a spus: „E ok că fac asta, nimeni nu face niciodată nimic pentru noi artiștii”. Am putea să ne oprim aici – ca să fiu sinceră, potențialul subversiv al proiectului de a invita aproape 40 de artiști într-o vacanță plătită din finanțări publice este considerabil.

Parte bună e că lucrurile nu se opresc aici – așa cum am zis, Adrian și Alex au făcut mai mult decât să se opună formulelor și constrângerilor. Au încercat – și aici ajungem în sfârșit să vedem ce au făcut prințul și prințesa după ce s-a terminat basmul – să acționeze la nivel cotidian, să faciliteze momente de schimb și creație fără a le recupera imediat ca artă. Lucrurile însă se complică imediat, pentru că indiferent cât de relaxat faci aceste propuneri, trebuie să ai o strategie pregătită pentru ca momentele să apară „spontan”. De fapt, trebuie să asiguri la un nivel puțin mai macro ceea ce de obicei se întâmplă la nivel personal când apare creația – cum se știe, 90% transpirație. Ca organizator/arist deci, trebuie să muncești non-stop pentru ca totul să fie lejer, pentru ca nimeni să nu aibă de ce să se gândească la detalii tehnice (e bună sau nu camera de hotel, există meniu vegetarian la prânz, facem suficiente pauze de mers la toaletă pe drum, etc.) dar, mai mult decât orice, pentru ca între participanți gesturile să fie fluide și cât mai semnificative. Câteva greșeli au fost flagrante: nu am început prin a ne prezenta fiecare, cadrul nu a fost explicat foarte clar, iar de fiecare dată când unul dintre noi a propus o prezentare printre momentele în care vizitam o mănăstire sau un atelier de artist, n-a fost luat în serios și nu și-a putut face treaba. Într-un cuvânt, organizatorii s-au relaxat și ei, crezând că acest lucru e realmente posibil. Rezultatul cel mai vizibil a fost deci o relaxare în grup care cel mai des s-a tradus prin exces de alcool & potoale și absența vreunei activități cât de cât intelectuale. În afară de discuțiile unu la unu, momentele colective n-au avut vreo componentă intelectuală. Mă gândesc că așa se întâmpla cu siguranță în comunele hipioților și în general în tentativele de grupări alternative: primul lucru care se pierde e ambiția, dorința de realizare, care deși e exploatată de sistemul capitalist, are la bază o dorință umană de autodepășire. Cred că Brâncuși spunea că cel mai greu e să te pui în postura de a crea.

În mod surprinzător, momentul cel mai coerent din întreaga bienală a fost ziua petrecută pe domeniul soților Zidaru din Bucovina. 90% dintre noi plecam cu prejudecăți și o oarecare aprehensiune față de cei doi artiști, simbol al unui fundamentalism ortodox anti-sistemic, cu un succes imens pe piața de artă nu doar la nivel național. Consideram neplăcută ideea de a ne asocia cu niște artiști opuși în mod deschis drepturilor omului, care în același timp propăvăduiesc credința și spiritualitatea, mai ales în contextul actual în care BOR simbolizează înapoierea civică. Ar fi trebuit însă să știu, după ce anul acesta am avut invitat la ODD un pastor neoprotestant care practic a ținut o lecție de PR și comunicare în fața a 30 de artiști contemporani din categoria critică grea, că nici soții Zidaru nu vor spune nici cel mai mic lucru nelalocul lui, că ne vor prezenta cu modestie dar și cu mândrie casa și domeniul, că ne vor vorbi în termeni artistici și antreprenoriali despre munca lor și că nu va fi nici măcar atinsă chestiunea religioasă. La umbra copacilor, după ce mâncasem vreo 10 feluri de mâncare vegeariană excelentă și abia ne mai mișcam, am reușit chiar să organizăm și unica dezbatere colectivă, inițiată de socioloaga Diana Mărgărit, pe tema eficeinței artei în dezobediența civică. Într-un fel, soții Zidaru creaseră și ei un cadru cum făcuse și Bienala Mobilă: casa lor era deschisă artiștilor „cu o anumită ținută etică” (evident, ne-am încadrat), iar celor selectați să intre în această comunitate li se facilita procesul de creație.

Momente remarcabile au fost pe parcursul bienalei, dar niciunul care să mă marcheze intelectual: de exemplu am jucat timp de două seri ping pong ca-n liceu, cu febră musculară și chiuieli, după care am improvizat o petrecere dansantă cu hituri din anii 90, iar doamnele de la pensiune ne-au lăsat să ne facem de cap până dimineață, deși se auzea muzica pe toată valea. Singur Matei Bejenaru a încercat în repetate rânduri să ne atragă în situații reflexive, ne-a dus la o fabrică din Iași ca să vedem cum se muncește în România, ne-a primit la el acasă, ne-a dat cataloage Vector și ne-a pus să asistăm la prezentări despre muzică clasică contemporană. Și discuțiile unu la unu cu Matei au fost cele mai instructive, pentru că el deja nu mai pierde timpul cu small talk și știi că ajungi imediat la un subiect care are sens. N-ar fi fost rău ca organizatorii să fi avut mai mare încredere în capacitatea lui organizatorică și să îi încredințeze sufletul nostru, dacă altcineva se ocupa deja de stomac.

O mențiune specială merită și expoziția, la care până la urmă am ajuns pe cont propriu, realizată de Andrei Nacu în cartierul Nicolina din Iași. Andrei are o arhivă impresionantă de fotografii de familie din perioada comunistă și a prezentat câteva dintre ele, regrupate în 3 teme, pe holurile a 3 blocuri din acest mare cartier-dormitor. Deși ai fi putut să crezi că întâlnirea pe casa scării cu vreo 20 de fotografii în care oameni de toate felurile se pozează cu un urs împăiat de mărime naturală e din categoria nostalgii facile, combinația dintre zidurile scrijelite și clișeele alb-negru în care mai să te recunoști pe tine este absolut minunată. Repetiția motivelor (ursul, bila roșie cu buline albe, jucăria Daffy Duck) merge împotriva reacțiilor nostalgice, dar nici n-are un efect de deconstrucție didactic-enervant. Impresia este mai degrabă de panoramă a unui lifestyle oarecum îndepărtat cu care poți relaționa la orizontală, mai ales pentru că artistul l-a adus la ușa ta.

Trăgând linie după 7 zile de perindări prin Moldova, e cinstit să spun că experiența mi-a făcut bine, m-a relaxat, în oarecare măsură m-a bucurat, m-a apropiat de oameni pe care nu-i cunoșteam suficient și, la un nivel mai practic, m-a dus pentru prima dată în Chișinău, unde îmi propun să revin cât de curând pentru o periodă mai consistentă. Putem spune că ceea ce și-au propus organizatorii s-a întâmplat: nu s-a creat nimic. Bienala a venit și a trecut, am simțit că s-a făcut ceva pentru noi, dar se poate că dacă nu dai nimic în schimb, să te simți frustrat, să simți că ți s-a răpit un drept fundamental, acela de a răspunde la dar. Cred că mai trebuie gândit acest cadru: libertatea fără imaginație s-ar putea să nu producă rezultatele pe care le așteptăm.

Bienala Mobilă, organizată de Club Electro Putere Craiova, a avut loc în Moldova în perioada 30 iulie – 15 august 2017.

Expoziția lui Andrei Nacu din Nicolina, Iași, a fost parte din proiectul Micro-Narațiuni organizat by 1+1 și Tranzit Iași.

Toate fotografiile din bienală sunt de Dan Vezentan. Fotografiile cu expoziția lui Andrei Nacu sunt realizate de artist.