Stop pe roşu! Roşul e greu de purtat. Şi ce ciudat că e aşa. Roşu e sânge şi roşu e interzis, roşu e stai pe loc şi roşu e cartonaşul pentru „ai greşit”, roşu e pretty woman şi roşu e iadul, roşu e covorul pentru staruri şi roşu e nasul unui clovn. Roşu e o culoare controversată şi aşa sunt şi unele din temele abordate de artiştii de peste tot. Apar sau există oameni, locuri, evenimente, acţiuni care ies din tipare, care sunt judecate în fel şi chip, în mii de păreri şi în mii de sentimente, ce stârnesc reacţii de la empatie, înţelegere, toleranţă la repulsie agresivă. Depinde de cum le plasăm, depinde de religia care ne-a format sau nu, depinde de intenţiile pe care le imaginăm pentru ceea ce ne este prezentat. Întotdeauna, datele nu sunt suficiente. Noi adăugăm straturi şi încadrăm ceea ce este în jur în ramele proprii.

imagine: free-3d-textures.com

Nu am avut haine roşii până la facultate, când, de la MiniPrix, mi-am luat o jachetă sport de fâș, undersized. Strălucea. Strălucea roşu. Am purtat-o ceva, mai mult seara la dans. Apoi am renunţat la hainele care mi se păreau prea tinereşti sau prea excentrice. Acum nu mai am păreri, n-aş şti ce să păstrez şi la ce să renunţ. Poate o fac mai uşor pentru alţii. Trebuie curaj pentru roşu, sau trebuie tupeu. Putere sau pasiune. În clubul în care am intrat, pentru vizitare, clubul de striptease LuckyLove, de vis-a-vis de Conservator, covoarele erau majoritar roşii. Mă întreb de ce roşul are legătură şi cu sexul, cu amorul, cu iubirea. Sexul e foc şi focul e roşu. Atunci când nu e galben sau albastru. La LuckyLove nu se face sex, se prezintă corpul sexualizat, se prezintă femeia care atrage, femeia ca simbol al fertilităţii, femeia cu forme pe care le pune în evidenţă prin mişcare, unduire, dans. Pe Calea Griviţei, pe unde treceam deseori cât am locuit lângă Gara de Nord, cam una din 5 prostituate purta roşu. Iar pe stradă, la oamenii obişnuiţi, mai văd pantofi, rame de ochelari, eşarfe roşii, cam la 1 din 10 persoane. O rochie roşie sau o bluza roşie, la una din 30 de persoane. Şi, după gândurile mele pe roşu, cineva mă întreabă dacă vreau să dansez adaptat artistic pentru o instalaţie video-multimedia despre striptease. Irina Abaza, de la Centrul de Artă (şi galeria) MORA.

Credite foto Irina Abaza.

Să o fac, să nu o fac? Despre ce aş putea vorbi şi cum aş putea comunica prin corp? Să punem şi un microfon? Dar ce ştiu eu despre nuditate, despre ce simt legat de corpul meu? Mă pot simţi eu însămi fără haine? Sau tocmai atunci sunt eu însămi, de fapt? Am curaj să îmi explorez feminitatea? După trei ani de chin și neîngrijire corporală, mai sunt în stare să fiu femeie? Dacă sunt goală în public, e un gest agresiv? De ce ar fi agresiv? E neaşteptat, şi tot ce e neaşteptat poate avea potenţial vătămător? Trebuie să întărât, să fac oamenii să se aprindă? Sau să încerc să prezint actul dezbrăcării fără să fie teaser? Look but don’t touch e sadic pentru unii şi îndeajuns pentru alţii: mă mulţumesc cu atât sau asta e doar începutul? Frumoasa organizatoare de la LuckyLove spune că oamenii vin la striptease să se detensioneze, să uite de griji şi stress, şi, pe lângă asta, se generează şi o stare armonioasă, pe care fetele de la club vor să o transforme în iubire, în oameni. Nu mă aşteptăm să aud aşa ceva dintr-un loc pe care unii îl pot numi „al pieirii”. Ciudat. Frumos. Acum, adevărul intern al fiecăruia e resimţit individual, din afară mai greu putem intui ce se petrece în suflete şi minţi, cum reacţionăm şi la ce sentimente dăm dumul.

Credite foto Irina Abaza.

Nu m-am decis la răspuns. Dar, cu sau fără mine, instalaţia Irinei Abaza, „Behind Those Doors”, va există în cadrul BB7, bienala de artă ce va începe în curând, pe 26 mai, ca eveniment paralel, la Centrul de Artă MORA, pe Br. Regina Elisabeta nr. 30. Ei şi după aceste multe virgule, mai vin altele, mentale, cu întrebările preluate din gândurile Irinei: ce e moral, imoral, amoral? ce e frumos şi ce e urat? cât suntem animale şi ce înseamnă să fii om? cât eşti de liber şi cât eşti de sincer? Irina ne spune că întrebările şi arta ne deconstruiesc şi reconstruiesc pe interior, ca oameni. Că aşteptăm revelaţii. Că avem nevoie de ele. Că trebuie să batem la uşile închise din minţile noastre. Că prejudecăţile, frica şi ignoranţa pot merge mâna-n mâna şi se pot ţine tari până nu încercăm să le pătrundem cu sufletul şi mintea deschise. Cred că Irina ne împinge să iubim şi ceea ce refuzăm să vedem, să iubim pe celălalt diferit, să nu ne credem atotştiutori şi să dăm o şansă acolo unde de obicei aceasta se refuză. Să nu aruncăm cu pietre, că nici noi nu suntem perfecţi, şi încă nici nu ştim ce e perfecţiunea. Vernisajul instalaţiei va fi pe dată de 3 iunie la ora 7 seară, la MORA.

Credite foto Irina Abaza.

Ei şi înainte de invitaţie, şi înainte de roşul din mintea mea, a trecut că o rândunică printre nebuloasele de idei, amintiri, lucruri de făcut şi întrebări de răspuns, Virginia. Virginia Lupu, sau Mădă, o faţă frumoasă şi zâmbitoare şi extrem de curajoasă. Mi-a rămas întipărit pe retină degrade-ul din expoziţia ei de la Suprainfinit, o galerie de artă nu demult deschisă într-un spaţiu de pe Popa Nan 82, unde era sau e fabrica Sinatex. Cel mai probabil era. Degrade şi degradare, oare kitsch-ul e chiar degradant? Oare sclipiciul şi auriul şi culorile tari, ce ies în evidenţă în peisaj, sunt mărci pentru ceva negativ, pentru ceva nerasat şi nerafinat? Unii spun asta. Eu credeam asta. Până cu câţiva ani în urmă, când, într-o seară, m-am întrebat, ciudat de firesc şi totuşi uimită că nu am mai făcut-o: dar de ce? Că vrei sau ai nevoie să fii văzut e ceva rău? Cu toţii căutăm atenţie într-un fel sau altul, hai s-o recunoaştem. Prin combinaţii de forme şi culori, prin bijuterii sau cuvinte speciale sau cu efect sonor interesant, prin CV sau puncte din lume pe care le-am atins în călătorii, prin obiecte şi prin relaţii şi cunoştinţe. Luptăm să ne remarcăm, cumva, prin ceva, pe noi sau din noi sau de pe lângă noi. Nu suntem atât de diferiţi, chiar dacă forma pare să dicteze asta. Mergând pe drumul creat de Virginia, am trecut prin stări diferite, pentru care am o listă de cuvinte: curiozitate, drag, bucurie, viaţă, tristeţe, suferinţă, pasiune, poftă, uitare, nevoi, diferenţe, iubire.

Credite foto Virginia Lupu.

Mădă-Virginia a locuit o vara în casă cu oameni transsexuali/e şi travestiţi. I-a plăcut enorm. A fost o lecţie de viaţă pentru ea, chiar dacă nu poate pune degetul pe un cuvânt care să definească concluzia. Dar ştie că a ieşit schimbată de acolo. A trăit distracţiile, dramele, bolile, îndoielile, pacea lor, alături de ei. Sunt oameni ca mine şi ca tine, spune ea. Fiecare e diferit/a, fiecare cu problemele şi stilul şi dorinţele şi credinţele ei/lui. Despre unii transsexuali mulţi nu se prind că sunt astfel, când merg pe stradă. Arată că o femeie normală. Alţii vor să epateze. Aşa cum se întâmplă şi la noi, ceilalţi oameni, cu trăsăturile sexuale şi corporale nemodificate. Mulţi/te se prostituează pentru bani, au nevoie de hormoni şi strâng pentru operaţii, folosesc cosmetice mai mult decât o persoană obişnuită, sau poate la fel că o femeie foarte îngrijită, procupata de retușare prin cosmetice. Mă face să mă gândesc la un fel de redecorare. Îmi recreez trupul şi aspectul ca şi cum aş schimbă faţada casei sau mobilă sau designul interior. Ele/ei văd prostituţia că pe o meserie orişicare, ca pe un sport, ca pe un serviciu, la fel cum cineva îşi vinde puterea trupului să care colete sau abilităţile mentale să creeze programe. Actul sexual conţinut de orele de meserie nu se pune la socoteală ca „a face dragoste”. Ele/ei fac dragoste când o fac din atracţie reală, cu cineva care nu plăteşte pentru asta. Au hobbyuri şi îşi exersează feminitatea, dansează şi cânta, citesc şi bârfesc. Oameni că toţi oamenii.

Credite foto Virginia Lupu.

Nu a fost circ la expoziţie. Unii se aşteptau la asta, spune Virginia, să fie şocant şi suprasexualizat şi haotic. Când am intrat şi am dat de mult alb şi mult spaţiu şi fotografii aşezate geometric şi meticulos, de o instalaţie care, prin felul în care era aşezată, te ducea cu gândul la un artefact, mi-am dat seama că Mădă-Virginia documentează istoria noastră, a oamenilor (conceptul curatorial a fost gândit mână la mână cu Adriana Trancă, curatoarea expoziției). Ea merge prin cartiere şi cartiere în oraş şi în alte oraşe şi vede şi trăieşte şi interacţionează. Cel mai mult îi place să fotografieze oameni. Cu ei se întâmplă ceva, există un schimb, spre deosebire de fotografierea peisajelor sau a obiectelor. Actul fotografierii, în cazul ăsta, este o experienţă care poate fi şi modelatoare, în ambele sensuri ale camerei foto – şi în faţă, şi în spatele obiectivului. Şi, probabil, şi în faţă fotografiei, pentru noi. Şi, după ce petreci ceva timp cu cel din faţă obiectivului, nici nu mai poate fi un subiect de observat, ci devine un om pentru tine. Mădă s-a împrietenit cu oamenii pe care i-a fotografiat, se întâlnesc, stau la o cafea, la o bere, normal. E un om iubitor Mădă, nu s-a supărat când un copil i-a spart din greşeală caruselul muzical, când am fost la ea să o întreb ce şi cum cu expoziţia. Aşa cum ar trebui să fim.

Credite foto Virginia Lupu.

Băieţii se dezbracă mai rar în public, sunt „obiectualizați” mai puţin sau formele le sunt apreciate mai de departe, dar mai sunt câţiva, prin artă şi pe alte scene. Un prieten a făcut asta pentru o piesă, dar mi-a spus că s-a grăbit să îşi ascundă bogăţia rapid după expunere, să fie aşa mai mult un flash şi să nu fie observat îndeaproape sau în detaliu, să mai rămână mister. Mi-a mai spus şi că, acum câţiva ani, când iubita de atunci i-a mărturisit că a fost dansatoare de striptease, primul gând ce i-a trecut prin cap a fost: „e o târfă!”. Apoi s-a îndrăgostit de ea nebuneşte. Spune că împarte locul I cu o altă iubita la capitolul „the fuck of my life”. Oare contează? Oare nu contează? El spune că s-a dezbrăcat pe scenă şi înainte de asta, dar nu total, şi pentru a prinde curaj. Să te laşi expus nu e uşor. Trebuie să-ţi iei inima în dinţi pentru asta. Şi eu am făcut-o, din diverse motive, printre care şi asta. Parcă dai jos tot ce e fals, dai jos construcţia pe care o fac culorile şi simbolurile şi stilurile şi firmele hainelor. Ajungi mai aproape de esenţă.

Credite foto Lilach Livne.

A fost ciudat că, atunci când am intrat în clubul de striptease – era seară dar nu foarte târziu, în loc să mă simt ciudat, aşa cum mă aşteptăm, nu am simţit nimic. Era un loc drăguţ şi curat şi, în afară de aspectul labirintic din afară saloanelor – multe uşi, unele pentru masaj, altele camere VIP, altele pentru dans privat, arată că un local obişnuit. În camera centrală, un mic bar, o canapea semicirculară mare de jur-împrejurul scenei cu bară, pentru spectatori, nimic de speriat, nimic scandalos. Am stat acolo de vorba cu Irina Abaza şi managerul localului, Mădălina – nu Mădă cu expoziţia, total altcineva, despre dans şi despre teasing, despre feminitate şi bellydancing, despre oameni obişnuiţi ce pot dansa pe o scenă şi când şi unde şi în ce ipostază avem voie să dansăm, am vorbit şi despre copii şi relaţii şi actorie şi exprimarea corpului, totul cuminte, la o sticlă de apă minerală. A fost drăguţ. Nu am aflat ce înseamnă roşu şi dacă pot fi pasională sau nu, dacă e bine sau e rău să te dezbraci şi când, dar am mai schimbat zâmbete şi vorbe frumoase, am cunoscut două persoane bineintenționate şi frumoase. Nici nu mai stau să analizez.

Nu îmi dau seama dacă ce v-am povestit aici se poate numi articol sau poate mai degrabă o pagină de jurnal, dar sper să folosescă cuiva în vreun fel. Expoziţia Virginiei Lupu se termină sau s-a terminat pe 20 mai, acum când scriu cuvintele astea este 18, dar mai avem de aşezat în pagină, tradus în engleză, etc. M-am uitat şi eu puţin în jur şi m-am pus puţin pe gânduri. Şi mă împărtăşesc şi vouă.