Propunerea extinsă participanților de anul acesta de la Bienala de la Veneția a fost să se poziționeze, încă o dată, față de canonul occidental – din punct de vedere estetic, social, politic, comercial. Curatorul Okwui Enwezor a dirijat cu o mînă puternică tipurile de răspunsuri pe care le aștepta.

Din Arena ne dăm seama de o energie fizică care conduce totul spre performance. Supercomunitatea e-flux – care deja i-a chemat pe toți înăuntru – e hub-ul perfect pentru întregul proiect. În jur se poziționează colonialiști prezenți trecuți și viitori, formaliști, finanțatori, neutri vinovați, loseri și ceva sclavi. Arena este o continuă revelație, iar pavilioanele naționale un continuu déjà-vu. Desigur, revelația unuia este déjà-vu-ul celuilalt. Trebuie să ne lămurim.

Arena este un mini-Arsenale care are în mijloc o scenă unde au loc printre cele mai bune piese din bienală, de exemplu discuțiile e-flux sau performance-ul Ivanei Müller în care publicul citește piesa de teatru și devine performance. În restul spațiilor din Giardini, Nordul global reacționează previzibil și profesionist, trimițînd la înaintare designeri de profesie, sau artiști atenți la natură, sau arhivatori ai prezentului, sau chiar monumente (Joan Jonas). Plutește același aer lejer de auto-da-fé de white cube dintotdeauna.

Sudul global, de pildă Rusia, profită de ocazie pentru a arăta că și în perioade de timp complicate (aici: anii 90), cineva ținea sus steagul rezistenței; Szilárd Cseke în pavilionul Ungariei gîndește întreg spațiul ca pe o metaforă a prezentului: în centru un gol, în jur tuburi transparente prin care se mișcă niște sfere; mult mai departe, lîngă piața San Marco, Simon Denny răspunde direct provocării lui Enwezor și propune iconografia lumii post-Snowden. Și România cum răspunde la această provocare?

Întrebarea clasică pe care și-o pune orice artist non-occidental este: cum să facă artă autentică, arătînd că știe codurile limbajului occidental, că le subminează deja, că a asimilat propriul background, că l-a reasimilat după ce a stat cîțiva ani în vest, că a criticat și vestul și propriul background, că e atent la atracția lui pentru frumos, că nu e nici exotic nici conceptual nici imitator servil, că știe meserie dar știe că asta nu contează dar el totuși știe că știe, că exploatează la maxim poziția de outsider dar că în secret se crede un clasic, și eventual că deja nu își mai pune problema asta pentru it’s so not contemporary. Practic challenge-ul este să faci saltul Provincial → Autentic. Și acest lucru reușește doar dacă în spatele exercițiilor tale formale stă ceva. Altceva.

Acum, în spatele pavilionului renovat la cheie, pictat alb-negru și cu rame asortate negre, conținînd tablourile lui Adrian Ghenie, stă cu siguranță ceva. Undeva departe stă un proiect estetic și pictural, dar care în designul de galerie comercială – absolut excentric în contextul unei bienale în care mai toți cei aflați în poziții similare au împins experimentele de toate felurile cît au putut – se pierde. Mai la suprafață stă un proiect care nu a scăpat niciunuia dintre vizitatorii de specialitate, și anume dorința de a legitima instituțional un artist cu succes comercial. Stratul de deasupra este acel film transparent care face ca expoziția să lucească pentru cei care caută Autenticul. În ansamblu, un obiect ciudat, care nu anunță cărei nevoi îi răspunde.

Retrospectiv, unele ecouri din Arsenale răsună pînă la pavilionul României. Enwezor a ales foarte multe lucrări despre care poți spune fără rușine că sunt frumoase, frumoase așa cum nu mai vezi – sau nu mai știi să vezi – în galeriile din vest. Masculine, pline de culoare și energie, exuberante de multe ori și făcute fără presiunea că vor fi expuse la bienală, lucrări de Ofili, Holler, Boltanski sau mai puțin faimoșii Propeller Group sau Katharina Grosse revitalizează spațiul mental al artei contemporane. Și tablourile lui Ghenie pot face asta, mai ales cînd nu încearcă. Mai mult, artistul este în perfect acord cu figura creatorului – a pictorului virtuos, care nu s-a lăsat viciat de tehnici noi – un mit al rezistenței estice.
 
Dar să vedem și alte posibilități. Un pavilion care aproape m-a șocat în contextul bienalei a fost cel al Azerbaijanului, în care patru artiști activi în perioada 1960-80 sunt – evident – redescoperiți. La prima vedere, o expoziție de cămin cultural cu fonduri de la loterie. Dar adevăratul șoc vine cînd mă gîndesc că și România era în poziția similară de a propune pentru pavilionul central un proiect curatoriat, care să fie excentric nu într-un mod laș ci asumat. România avea ocazia de a-și asuma un trecut despre care nici măcar nu s-a început discuția, ocazia ca tineri cercetători, curatori și artiști să încerce să dialogheze în sfîrșit cu un trecut neprietenos și de neînțeles, care nu le-a oferit niciodată nimic. Prezența lui Enwezor, curator de origine nigeriană, pînă la urmă semnifica exact posibilitatea ca proiecte de acest tip să primească atenția de care au nevoie, să fie citite într-un context care nu le-ar denatura sau măcar le-ar denatura mai puțin. Nu sugerez că Azerbaijanul a făcut acest lucru – pare mai degrabă o făcătură occidentală cu iz provincial și posibile reglări de conturi la nivel politic. Dar mă întreb de ce am ales varianta ușoară – să chemăm un artist cu niște portrete istorice să facă o expoziție de galerie comercială – cînd am fi avut oportunitatea să facem un statement valabil atît pentru cei din țară, cît și pentru cei care ne văd din exterior. De ce nu o expoziție bine curatoriată a faimoasei școli de la Cluj. De ce o expoziție de tip salon cînd galeria artistului, Plan B, este una din cele mai up to date din peisajul autohton.

Răspunsul probabil vine de la al doilea proiect al României la Veneția, Inventing the Truth. Diana Marincu este una din cele mai bune curatoare române; toate expozițiile pe care le-a realizat s-au remarcat prin faptul că au reușit să prezinte artiștii în mod profesionist, ceea ce pentru România este o mare realizare. Proiectul care a stat la baza celui de la galeria ICR Veneția a fost cea mai bună expoziție de grup din 2014 în București, iar dacă Inventing the Truth ar fi fost prezentată și ea la București, ar fi fost cea mai bună expoziție din 2015. Dar în contextul bienalei nu poți s-o remarci. Este atît de cuminte, de corectă și de lipsită de carismă încît nici cînd te afli în spațiul micuț al galeriei de la ICR, nici cînd ai plecat, nu poți să te lași deranjat de ea. Textul de prezentare e International Art English, gama cromatică alb-negru-gri, iar subiectul istoria, probabil cea mai acoperitoare umbrelă pentru tineri artiști care își caută loc.

Dar asta se întîmplă pentru că proiectul grupului nu este în mod exact să facă artă – artiștii și curatoarea trebuie mai degrabă să asfalteze drumul pentru ca următorii tineri artiști români care fac expoziții în contexte atît de established să fie judecați pentru alte motive decît background-ul lor. Există deja cîteva proiecte notabile care au făcut acest lucru, inclusiv ultimul pavilion românesc la Veneția. Cu toate acestea, lipsa oricărei coerențe în politica culturală în România face ca orice expoziție de standard occidental să aibă mai ales mesajul, destul de neseducător, expoziție de standard occidental. Eu înțeleg următorul lucru: că frica vine nu din a expune arta ta, ci din a expune o artă care nu seamănă a arta care trebuie. Poziționarea asta are o anumită valoare în marele concept de artă contemporană, dar în același timp are și termen de expirare; dacă mai trebuie să facem încă 10 ani expoziții de nivelare, o să ne plictisim chiar și noi.

La rîndul meu, mă identific mai degrabă cu întrebările acestui grup decît cu cele ale pavilionului național, deși o variantă pesimistă ar fi să spui că sunt doar grade diferite ale aceleiași întrebări. Inventing the Truth este făcut de niște artiști autentici, care merită o lectură atentă a lucrărilor și care au reușit să creeze cu ocazia bienalei acest context de normalitate la care se pare că aspirăm. Este, cred, unul din răspunsurile pe care Enwezor le-a solicitat de la participanți. Dar poate cu mențiunea că dacă se alege această cale, mai sunt cîțiva pași de urmat. Altfel, trebuie regîndit totul.

Ca posibil răspuns la acest gen de dileme – și poate exagerez cînd le consider centrale în acest proiect, dar m-am obișnuit să văd orice artă ca outsider – stă pavilionul altei țări ex-centrice, Angola. În jumătatea stîngă cum intri, ce artă să NU faci dacă ești dintr-o țară non-occidentală, adică nu sculpturi tradiționale din plastic, nu instalații cu afișe de propagandă locale recuperate și apoi filmate și proiectate pe podea, în fine nimic care să te dea de gol că te străduiești. În jumătatea dreaptă însă, obiectul perfect, chintesența întregii bienale, un video de cîteva minute cu 4 puști negri care își sapă cîte o groapă în nisip și se prefac că sunt într-o decapotabilă – discută ca niște adulți, repetă spaimele, limitările și lăudăroșeniile adulților, re-produc propriul context. Oglindiri continue cu spectatorul, straturile la vedere dar compacte, și o naivitate care îmbracă totul în haina și mai rîvnită a autenticității. E foarte greu s-o nimerești atît de bine și de simplu. Dar cînd cineva reușește, din păcate anulează cam toate încercările crispate de pînă atunci, oricît de corecte ar fi părut.

All the World’s Futures, a 56-a ediție a Bienalei de la Veneția, curatoriată de Okwui Enwezor, are loc între 9 mai – 22 noiembrie 2015.
Pavilionul național al României este Adrian Ghenie: Darwin’s Room. Curator Mihai Pop.
La ICR Veneția este Inventing the Truth. Artiști: Michele Bressan, Carmen Dobre-Hametner, Alex Mirutziu, Lea Rasovszky, Ștefan Sava, Larisa Sitar. Curator Diana Marincu.