Oare ce urmărea Gaspar Noé pe chipul criticilor atunci când a găsit de cuviință să se fofileze printre ei, incognito ori nu, la proiecția de presă a celui mai recent film al său, Vortex? N-a durat mult, ce-i drept, însă acele cinci-zece minute de performanță dubioasă m-au pus pe gânduri. Stârnea detaliul că regizorul „aproape a murit, s-a dedat abstinenței și a făcut cel mai personal film al său” vreo grimasă anume?

Puțini sunt cei care nu au o părere despre provocatorul argentinean. De-a lungul adolescenței mele douămiizeciste, Enter the Void (2009) și Love (2015) au fost, laolaltă cu filmele timpurii ale lui Xavier Dolan, adevărate lanterne pe care copiii teribili le băgau în ochii orișicui le stătea-n cale. Doar că lucrurile stau altfel de data asta. Luminile neon s-au stins; muzica descreierată a tăcut; nou-i film e drama unui cuplu vârstnic de intelectuali francezi care, odată cu primele semne de demență ale femeii (Francoise Lebrun, cea care duce acel măreț monolog final din Mama și curva lui Jean Eustache), se lasă pe spate, în plină cădere, fără nimeni care să-i prindă.

Noé e printre acei cineaști cu-adevărat îndrăgostiți de cinema; mai exact dintre aceia care vor nu să-și șoptească ori cânte, ci să își urle iubirea film după film. Cu el, fiecare noapte e una americană. În Vortex, regizorul cult Dario Argento joacă un critic de film prins în nevroza scrierii unei cărți despre vise și cinema. Acestea fiind spuse, e clar de la bun început că Noé își dă mână liberă cu de la sine putere. Dincolo de prezența lui Argento și Lebrun, monumente vivante în sine, apartamentul cuplului e mai degrabă târgul de cărți și DVD-uri de la Il Cinema Ritrovato decât o locuință; Godard, Dreyer, Renoir, toți la îndemâna lui Argento – așa arată taraba lui Noé, scoasă în văzul lumii la fel de zelos precum fac paradă împătimiții cu idolii de pe tricouri.

Iar zurgălăii nu se opresc aici. Chiar la începutul filmului, în ce are să fie ultima zi obișnuită a celor doi, o dungă neagră se strecoară între ei. De acum încolo, fiecare-și va avea jumătatea de ecran, într-un splitscreen care, dincolo de metafora obosită – singuri împreună –, face loc ireproșabilei migale de cineast a lui Noé. Atunci când forfota stingerii îi dă bice, atunci când lucrurile o iau la vale și crăpătura din fragilul cuplu ajunge să-l împăienjenească pe de-a-ntregul, atunci și doar atunci devine clar că înjumătățirea ecranului nu e o scurtătură stângace ori un giumbușluc simpatic alde Pillow Talk (r. Michael Gordon, 1959). În cele mai fabuloase momente, cele două ecrane ajung să muște unul din altul, servind formal ideii de canibalizare, apoi autocanibalizare ce stă la baza filmului. Iar montajul, care în cea mai mare măsură imită clipitul, cu scurte, foarte scurte tranziții fluide, traduce forța filmului într-o experiență spectatorială dureroasă, oareșcum bolnăvicioasă, în care stăm la capul unui muribund pe care nu-l cunoaștem, căruia am vrea să-i spunem adio dar nu putem. Și stăm angoasant de aproape, la milimetri, căci camera le suflă în ceafă lui Argento și Lebrun. Sfârșitul e după colț de la bun început, însă Noé se joacă de-a un’, doi, trei: la perete stai! cu noi.

Și chiar și-așa, tot ar fi prea simplu, căci pesimismul lui Noé e incurabil; ca timpul să treacă mai greu, privitorul e lipsit de menajamentele unei  povești de dragoste fără de pată. La un moment dat, când personajul lui Lebrun umblă buimacă prin casă, cel al lui Argento are o vorbă cu amanta – o invitație de a ne lua mâna de pe tot ce-am ținut aproape până acum. Însă ar fi atipic pentru Noé să ne ofere modele de bună purtare; un cineast care-și dedică filmul „tuturor acelora al căror minte se va descompune înaintea inimii” știe că nici una, nici alta nu poate oferi povești moralizatoare fără omisiuni ori minciuni. Paradoxal, jumătățile de măsură nu-și au locul în Vortex.